Cică venind odată acasă pe neaşteptate, mai devreme decât s-ar fi cuvenit, adică pe la vreo unsprezece înainte de amiază, zmeul cel mititel găsi uşa apartamentului bine ferecată. Sună el cât sună, bătu cu şi fără răbdare în oţelul ghintuit şi, dacă văzu că nimeni nu se grăbeşte să-i deschidă, încercă trei rânduri de chei la cele trei rânduri de încuietori. Dar pas de deschide…
Atunci izbi de câteva ori cu buzduganul în uşă până o făcu fărâme. Şi intrând buzna în încăpere, în salon mai întâi şi în iatac la o adică, o găsi pe nevastă-sa numai în cămăşuţă de nailon şi tremurând săraca. De frig, pesemne…
– Îmi miroase a om străin! zbieră zmeul cel mititel, cu gura cât şura, cu ochii holbaţi şi cu tensiunea ridicată.
Şi începu a căuta bezmetic peste tot, răsturnând ţoale de preţ şi mobile moderne, fără nici un pic de consideraţie pentru costul lucrurilor şi valoarea lor nominală.
– Unde-i tipul, că îl mănânc? Fărâme îl fac, în bucăţele îl desfac, îl lipesc de perete ca pe un afiş de fotbal, termin cu existenţa lui inutilă şi mizerabilă!
– Nu-i nimeni străin în casă, zise femeia cu voce mică.
– Tu să taci, femeie fără minte, că o să-l găsesc eu, preciză bărbatu-său. Nu-i scăpare pentru nimeni. Casa mea e castelul meu, vorba englezului… Unde e individul?
– Mă jur că…
– Azi jurămintele nu-s sfinte ca înainte! Femeia minte cu dulci cuvinte. Dar îl găsesc eu, n-ai matale nici o grijă… Aici nu-i, spuse el căutând pe sub masă. Nici aici, ţipă uitându-se pe sub pat. Şi nici aici, îşi îndulci el binişor vocea, închizând cu mare grijă, uşurel şi discret dulapul unde directorul lui tocmai îşi îmbrăca… ochelarii.
Femeia zmeului, disperată, îşi făcea rugăciunea în gând şi îşi spunea că dacă scapă cu o păruială medie şi o spitalizare la domiciliu, are noroc mai mult decât minte. Zmeul de bărbatu-su însă, o privi cu un fel de nedumerire ciudată, un soi de admiraţie amestecată cu invidie. Îşi luă în linişte servieta şi pălăria de paie şi, din pragul uşii, privi în urmă.
– Plec, nevastă, rosti el potolit. Şi să ştii că ai avut dreptate, nu-i nimeni străin în casă. Noi, de multă vreme, considerăm colectivul instituţiei noastre drept o mare familie. O familie mare şi unită strâns. Frică mi-e numai de un singur lucru, să nu mi se lase cu o penalizare, că eu acum ar fi trebuit să fiu la slujbă şi naiba m-a adus tocmai acum acasă. Dumnezeule, dacă exişti, ajută-mă!
Dumnezeu există şi încă cum. Nu numai că zmeul cel mititel nu a păţit nimic, în sensul că nu i s-a tăiat o zi din salariu, sau vreo altă sancţiune administrativă dar, recunoscându-i-se corectitudinea, calităţile profesionale şi extra-profesionale, a fost promovat în funcţia de zmeu mijlociu, cu şanse frumoase pentru viitor.
MISHTO!
Il fur!!
Da pun numele dumitale si recunosc : furat de la Dorel Schor!!