Dupa mai bine de doua decenii revin in locul primului meu de stagiu ca dascal de tara, dupa absolvirea studiilor universitare.
In peisajul arid, neclintit ma simt inapoia timpului.
Autogara din Tulcea inconjurata de terase invaluite de fumul gratarelor si de manelele stridente. E inceput de august si caldura ridica praful, iar gunoaiele debordeaza din pubele. Ma uimeste tristetea din ochii oamenilor, sleiti de saracie si de resemnare.
Asteptam autobuzul in directia comunei tulcene Peceneaga, loc ce aminteste de trecerea pecenegilor si a cumanilor pe aceste meleaguri.
Urcam intr-un microbuz coscovit fara aer conditionat, mirosul de motorina intretaindu-se cu praful si transpiratia calatorilor. Microbuzul este intesat de pasageri inghesuiti, pedepsiti sa suporte si gropile unui drum nepavat de ani si uitat de Dumnezeu.
Scrisesem in 1987 cateva articole usturatoare la adresa autoritatilor comuniste, randuri difuzate pe undele postului de radio Europa Libera.
Imaginile din trecut reapar cu tristetea si revolta unui cadru didactic incartiruit intr-un bloc de nefamilisti si neincalzit, fara apa curenta si cu toaleta situata in spatele imobilului. Pe atunci nu mi se repartizasera lemne si nici cartela de paine, faceam o naveta de 17 kilometri intr-un sat vecin, Dorobantu. Autoritatile locale in frunte cu un primar abuziv, corupt (pe nume Mandra) nu se sinchiseau, alte si alte evenimente prind conturul dureros si mizer al nedreptatii, al opresiunii…
As fi putut sa calatoresc la Viena ori la Paris ori inspre alte locuri minunate, mai ales ca e vorba de voiajul de nunta.
Ii arat sotiei, Delia, locurile si coturile Dunarii
Am ales aceasta destinatie tocmai pentru ca nu pot uita caldura sufleteasca si atasamentul taranilor si in mod special al catorva familii ce mi-au fost de mare sprijin in perioada stagiaturii. M-au facut sa ma simt ca unul de-al lor si ma incurajau. Din putinul lor imparteau painea, vinul si lemnele cu mine stiindu-ma strain.
Cobor chiar in fata fostului magazin satesc si ma intampina Nea Costica Zainea. Imbratisari, lacrimi, bucuria revederii cu oameni dragi.
Nu gasesc cuvinte. Nea Costica replicheaza:
«Haide, bre, Dom Profesor, acasa, ca s-o fi racit si borsul de peste!»
Delia imprumutase sfiala si emotia neputintei de a mai vorbi si ne poticneam de privirile curioase ale copiilor, ale satenilor.
Am intrat in casa frumos vopsita in albastru decupat din cerul senin, intampinati de Tanti Paunica, femeie cu ochi blanzi si vorba domoala. Ne-am asezat apoi la o masa de lemn sub o galerie de vita.
«Ce mai zici, bre Dom’ Florin? Pe unde ai mai umblat? Da ‘ bine le-ai mai scris la Europa Libera si toata lumea vorbea te pomeneste si azi.»
Am inchinat pahar dupa pahar. Iata-l si pe Nicu, fiul lui Nea Costica, acum barbat in toata firea si tata a doi copii minunati.
«Bai, Nea Costica, esti bunic, sa traim cu totii, si sa mai cinstim un pahar!»
Din vorba in vorba aflu ca alti oameni minunati au trecut in nefiinta alde Nea Hristache, Nea Gherghisan, Letut, Baba Valera s.a.
«Dom’ Florin s-a schimabt pe aici si nu prea. Saracii toti saraci au ramasi si aia de dinainte tot la putere… Bine ai facut ca ai plecat!»
Oamenii ar munci mai mult, pamanturile sunt lucrate rudimentar, nu dau roadele scontate. Redobandirea terenurilor nu s-a facut in mod judicios. Din spusele localnicilor fostii comunisti au avut grija sa faca disparute toate actele de proprietate nemaifiind posibila reimproprietarirea de drept a taranilor-victime ale colectivizarii din anii ’60.
Tinerii pleaca la munca in Spania ori in Italia.
Comuna devine un taram pustiu, case paraginite, copaci si morminte acoperite de ierburi.
Nu stiam ce sa spun. Le-am povestit din viata mea cu tarile vizitate, cu tristetile si cu bucuriile mele. Inteleg ca Romania este in inimile oamenilor dragi, nealterati de viciile politice ori de perversitatea perpetuata dincoace de schimbarile revolutionare. Acesti oameni sunt receptivi la nou si ar vrea sa schimbe sistemul lucrului pamantului datorita tehnologiei noi, dar nu sunt sustinuti si nici incurajati. Se multumesc ca in locurile ideale de productie agricola sa cumpere pasta de tomate si faina din Ungaria.
Am iesit la Dunare, la un cot al bratului Dunarii dincolo de care Insula Mare a Brailei a devenit proprietatea nu stiu carui baron local, care nu mai are farmecul povestirilor lui Istrati, acum pamant inrait si schimonosit de catre noii proprietari. La Coltan cum i se spune cotului apa e adanca, cu ulcioare periculoase, insa un loc ideal de pescuit. Daca nu am prins prea multi pesti, am cumparat somni, stiuci, salai de la alti pescari mai dibaci decat mine si ne am infruptat dintr-o saramura pe cinste stropita de vin dobrogean de vie veche si nealtoita cum numai la fratii Zainea gasesti.
Frumusetea salbatica a Dunarii si crangul de plopi din jurul fluviului, colinele dobrogene contrasteaza cu viile nelucrate, pamant agricol napadit de blestem, de indolenta ”haosmosului” actual si de neputinta taranului de-a-si mai putea lucra pamantul. Nu departe de Dobrogea, in Bulgaria vecina mai intalnesti pe marginea soselei tarani vanzand piersici uriase, struguri si alte fructe. Investitori romani cu simt patriotic ar putea sprijini si ajuta locurile acestea unice, le-ar transforma intr-un colt de rai turistic cu croaziere pe Dunare, cu hanuri, terenuri de tenis, de golf sa.
Intr-o buna zi vor sosi turci ori veri ai lui Hayssam sa cumpere si sa intreprinda ceea ce noi, romanii nu suntem capabili. Si asa in inima celor mai bune productii agricole cumparam fructe si rosii otomane. Daca nu au reusit spahiii sa ne supuna pana la 1877, reusesc acum.
Privesc Dunarea si imi revin amintiri din perioada stagiaturii. Pe aceste locuri adunam in plina iarna trunchiuri, crengi aduse de fluviu la mal pe care le foloseam ca lemne de foc. Nea Costica cu fratele sau, Nea Gica m-au ajutat sa le aduc acasa cu caruta. Cine poate uita ajutorul lor?
Imi amintesc de o alta noapte unde vantul intensifica viscolul si frigul si eu n-avem lemne. Am iesit furios si am scos latii din gardul primariei si m-am incalzit, caci era parte din bunul poporului. Satenii a doua zi la interogatoriile sefului de post, nea Popescu, au raspuns ca nu au habar cine a stirbit falnicul gard al primariei. Aveau un simt nemaipomenit al umorului. Unul imi spuse adoua zi: «Dom’Florin era cald la mata in casa, de puteai face baie, nu?»
I-am raspuns si eu ca daca vrea reteta i-o dau.
Bucuria revederii, calatoria de nunta cu fericirea de a fi alaturi de femeia vietii mele se impletesc cu durerea de a vedea ca in tara natala suferinta ia proportiile poeziei lui Octavian Goga:
«La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…
Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.»
Urmatoarea zi avea sa fie duminica si sarbatoare mare, si anume Schimbarea la Fata. Nu am dat atentie acestei sarbatori si nici nu prea ii stiam semnificatia. Stiam ca vara s-a sfarsit si ca toamna e prea aproape.
Ne-am alaturat satenilor la oficierea sarbatorii in biserica. Satenii aduc cosuri cu coliva, bucate si fructe spre a fi binecuvantate si a fi oferite apoi ca pomana in numele celor plecati dintre noi. Nu uit niciodata aceasta slujba religioasa ce mi-a revelat ideea de prefacere sufleteasca, de ridicare la lumina divina, deci de iluminare si apropiere de Dumnezeu. „Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).
Cum era firesc, dupa biserica satul trecu la festinul traditional, ca in cartile lui Creanga. Nu plouase de zeci de zile si in timpul slujbei, a inceput sa ploua. Oamenii au iesit in gradini, in ulite multumind cerului pentru binecuvantarea ploii mult asteptate.
Ploua, iar noi in galeria cu vita la Nea Costica cinsteam pahar dupa pahar.
«Bre, Dom’Florin, cred ca mata ai adus ploaia… Hai sa bem pentru treaba asta.»
I-am povestit de individul (Rainmaker, al lui John Grisham) sosit intr-o localitate americana ce promite oamenilor ca el aduce ploaia, expert in acest domeniu si ca in final dupa peripetii, ploua in tinutul secetos, iar omul respectiv este crezut. Nea Costica nu face diferenta dintre real si literatura, toate fiind episoade frumoase si demne de repovestit altora prin sat.
Intentionasem sa ramanem cateva zile, pentru weekend, insa Nea Costica a insistat sa mai ramanem. Nu am putut rezista rugamintii si am mai ramas cateva zile. Am fi dorit sa mai vizitam si alt locuri, in comuna nu se gasea nici un punct de vanzare de carburanti, cea mai apropiata benzinarie fiind la peste 40 kilometri, la Macin ori la Daeni.
Ne-am despartit cu parere de rau, promitand ca vom reveni. Orice plecare ne da sentimentul unei culpabilitati recunoscuta pana si de de cei mai mari hoinari, vorba cantecului «cine iubeste si lasa». Autobuzul iese din Peceneaga printre lanurile de floarea soarelui, plopi, vii si intreaga asezare de saratura in hurducaturile soselei bolnave de-a lungul Dunarii..
E decembrie 2007 si suntem departe de Pecneaga. Urmaresc un reportaj difuzat pe canalul de televiziune Realitatea, intitulat: Tragedia ultimei paini.
Batrani neajutorati se inghesuie de dimineata sa li se acorde o paine de catre serviciile Casei de Ajutor Reciproc (daca am retinut bine). Oamenii au muncit zeci de ani si nu e vina lor ca au ajuns in pragul saraciei.
Sunt multi si painile nu ajung. S-a distribuit ultima paine si alti pensionari se intorc acasa cu mainile goale. Intervievat un pensionar raspunde ca nici nu stie de ce mai e in fata camionului aducator de paine, doar sa se afla si el in treaba, concluzioneaza el.
In aceeasi zi cu difuzarea emisiunii mai sus amintite clasa privilegiata a noii nomenclaturi primeste un substantial cadou sub bradul de Craciun, anume o decizie a Guvernului privind facilitarea achizitonarii locuintelor de protocol de catre locatarii acestora la preturi avantajoase fata de piata imobiliara.
Iata ca Nea Costica din Peceneaga, nefiind el un analist politic licentiat are perfecta dreptate!
Citez lista amanuntatita, publicata in articolul de prima pagina a cotidianului bucurestean Romania libera:
«Demnitarii ocupa apartamente in suprafata totala de pana la 448 metri patrati, la care se adauga alte cateva zeci de metri patrati de teren. Chiria pentru locuintele de serviciu si de protocol, amplasate in zone centrale ale Capitalei, este de un euro/metru patrat.
Nicolae Plesita, Gelu Voican Voiculescu, Victoria Halaicu, Gabriel Cotabita, Virgil Magureanu, Stefan Andrei, sotia fratelui lui Nicolae Ceausescu, Elena, fostul ministru Vasile Dancu, Iuliu Winkler, Petre Roman si Mircea Geoana sunt cateva nume ale actualilor chiriasi in locuintele de protocol ale statului pentru care platesc chirii de nimic.
Ion Iliescu a platit numai 52 de milioane pentru cei 160 mp din cea mai luxoasa zona a Capitalei. Tradus in dolari, ar insemna ca liderul onorific de azi al PSD si-a cumparat apartamentul cu o suma modica, in jur de 15 mii de dolari. Hrebenciuc, sub obladuirea lui Vacaroiu, nu s-a putut limita doar la fostul presedinte al tarii, astfel ca o pleiada de fosti nomenclaturisti ori apropiati ai regimului Iliescu (parlamentari, consilieri, ministri, judecatori, procurori, chiar si actori) si-au cumparat locuintele de lux in care locuiau, unii inca din anii comunismului, pe strazi celebre din Bucuresti precum: Trestiana, Turda, Ardeleni, bd. Dacia, Molière, Tolstoi, Pache Protopopescu, adica prin centrul Bucurestiului ori in cartierele Primaverii si Dorobanti. Preturile cu care s-au achizitionat toate cele 52 de locuinte de lux sunt modice. Ene Vasile a cumparat pe str. Trestiana 72 mp cu 307 RON, fostul judecator la Inalta Curte de Justitie si Casatie Leonida Pastor a cumparat si el pe Trestiana un apartament de 70 mp cu 380 RON, Heghedus Ladislau si Heghedus Eugenia au cumparat pe Calea Dorobanti un apartament de 150 mp cu 25 de milioane lei vechi, Eugeniu Florescu a cumparat pe bd. Balcescu 127 mp cu 33 de milioane de lei. Numele miruitilor lui Viorel Hrebenciuc sunt urmatoarele: Ene Vasile, Leonida Pastor, Diana Gabriela Craciun, Sima Constantin, Mircea Chirila, Alina Nitulescu Georgescu, Maria Calinescu, Gabriela Mazilu, Larisa Adriana Vladescu, Ovidiu Sincai, Niculina Dinte, Maria Popa, Nucu Gheorghe Marin, Anda Albulescu, Dragos Luchian, Gheorghe Negrea, Georgeta Dinu, Radu Cristian Constantin, Ion Ghizdeanu, Ileana Dima, Grigore Popescu, Constantin Ionescu, Ion Ratoi, Vasile Chivulescu, Nicolae Spanu, Eugeniu Florescu, Ladislau Hegedus, Gheorghe Popescu, Mihai Arghir, Dumitru Apostoiu, Veronica Ciobanete, Eugen Tarhon, Ana Anghelescu, Ion Tuca, Marin Marinoiu, Angela Voicila, Remus Ghergulescu, Eremia Costel, George Prioteasa, Ionel Cetateanu, Gheorghe Picos, Stefan Barceri, Stelian Pintelie, Constantin Balint, Marin Cristea, Nicolae Croitoru, Nicolae Dragason, Petre Ghimbulut. Ion Zipis, Ion Iliescu (aici nu e ultimul pe lista, sic!), Razvan Chivu, Ionel Tanase, Nicolae Teodorescu, Maxim Bergheanu, Dan Voiculescu, Nina Anastasiu, Irina Raicoviceanu, Mihail Diaconescu, Zerlin Dimofte, Constantin Mihaila. Ultimii sapte de pe lista au cumparat respectivele apartamente in urma unei sentinte civile, ceilalti beneficiind fiecare in parte de cate o hotarare speciala a SGG, condus de Hrebenciuc. De pilda, Dan Voiculescu a achizitionat in Kiseleff la nr. 22 apartamentul nr. 6 cu o suprafata de 224 mp cu 70.000 USD prin sentinta civila 5100 din 2001. Astazi, apartamentul este mult mai valoros.
Preturile de achizitie a apartamentelor date de Hrebenciuc celor de mai sus variaza intre 3 milioane, aproximativ 800 de dolari la cursul din anul respectiv, pentru spatii de 72 mp, si 40 de milioane, cat a dat Remus Ghergulescu pe apartamentul de aproape 200 mp in C.A. Rosetti, 38 de milioane, cat a costat apartamentul din Primaverii al lui Eremia Costel din str. Andrei Muresanu, de 147 mp, 26 de milioane, cat a platit Prioteasa George pentru casa din Molière, de 118 mp.» (Andreea Nicolae, Simona Popescu, Vineri, 14 Decembrie 2007)
Ninge din plin. Poate cineva isi aduce aminte de hraparetul Scrooge din povestea lui Charles Dickens, cuprins de remuscare sau de vreun sentiment crestin si deschide usa pensionarului sarac umplandu-i odaia mizera cu daruri macar pentru o seara de Craciun. Romania a ajuns in cele din urma o lume deposedata de caldura, de paine si de visul unei seri de Craciun.
Suna ireal, demnitarii nu vor intra automobilele prin strazi laturalnice si nici prin Peceneaga, doar si-ar pata costumele si apoi nu s-ar cobori la spiritul traditional romanesc cu colinde si datini de iarna.