Pentru Hugo Chavez, presedintele Bush este diavolul insusi. Cum o stim de la Jean-Francois Revel, obsesia anti-americana apartine deopotriva extremei stangi si celei drepte.
In Venezuela asistam la triumful populismului tot mai radical asociat cu guvernarea colonelului Hugo Chavez. Cum s-a vazut si la intalnirea din septembrie de la Havana, miscarea de nealiniere nu este decat o trambulina pentru ambitiile oraculare ale unor lideri scapati de sub control precum presedintele Iranului Ahmadinejad si protodictatorul de la Caracas.
Ma refer acum la experienta venezueleana intrucat avem de-a face cu o democratie ce parea consolidata si chiar functionala, care se confrunta cu pericolul instaurarii unui autoritarism personalist si al naruirii achizitiilor liberale.
In ultimul timp, Chavez vorbeste tot mai des despre posibilitatea instaurarii unei presedintii pe viata. Unul dintre criticii sai cei mai redutabili este Teodoro Petkoff, fost militant stangist, anatemizat candva de Castro si de Brejnev, convertit la valorile liberal-democratice si posibil candidat prezidential.
Ramane de vazut daca Daniel Ortega, sandinistul ales presedinte al Nicaragua, va merge pe linia lui Chavez („stanga carnivora”) ori mai degraba aceea a ceea ce unii numesc, precum Alvaro Vargas Llosa, o „stanga vegetariana”.
Dupa o perioada dictatoriala, reprezentata de regimul militar al lui Perez Jimenez, Venezuela si-a reafirmat vointa pluralista prin alegerea in 1958 ca presedinte a lui Romulo Betancourt.
A urmat o perioada in care viata politica a tarii a fost dominata de sistemul bi-partidic: competitia s-a desfasurat intre social democrati si crestin democrati, iar stanga extrema parea lipsita de sanse reale dupa infrangerea miscarilor de gherila din anii ‘60.
Evident, bogatiile naturale, si in primul rand petrolul au jucat un rol decisiv in cresterea economica si au intretinut mirajul unei prosperitati longevive.
Ulterior, s-a produs o deteriorare a sistemului politic prin nenumarate scandaluri legate de coruptie, o scadere masiva a nivelului de trai, precum si o polarizare economica tot mai acuta.
Criza sociala s-a agravat, oferind prilejul demagogilor populisti sa porneasca noi atacuri nu impotriva derivelor democratiei, ci impotriva sistemului ca atare.
Hugo Chavez s-a angajat pe linia acestui atac impotriva institutiilor pluraliste atunci cand a condus un puci impotriva regimului democratic in 1992.
Modelul sau politic este Simon Bolivar, figura devenita mit a luptei de emancipare latino-americana din secolul al XIX-lea. Bolivar este eroul cu care Chavez se identifica total, el declarand adeseori ca se considera reincarnarea acestuia.
Bolivar insusi a fost un personaj contradictoriu: pe de o parte, a fost o figura autoritara, dedicata intaririi institutiilor centrale, pe de alta parte, a fost cel care a sustinut fara ezitare intarirea statului de drept si a garantiilor libertatilor civice.
In raport cu Statele Unite, Bolivar a manifestat admiratie pentru George Washington drept „cetatean-erou” ideal. Pe de alta parte, acelasi Bolivar, ca si urmasii sai actuali gen Castro, bolivianul Evo Morales, Ortega ori Chavez, a denuntat „imperialismul yankeu” acuzandu-l de a fi sursa injustitiilor si mizeriei din America Latina.
Pentru Fidel, convertirea lui Chavez la radicalismul de stanga a fost un adevarat dar ceresc. Fara sa-i pese de costuri, Chavez a declarat ca este vital sa se puna capat izolarii economice a Cubei de dupa colapsul blocului sovietic: petrolul venezuelean este acum oferit generos lui Castro pentru a permite supravietuirea dictaturii tropical-staliniste.
Jocul lui Chavez este de a intari relatiile cu Fidel spre a mosteni, chiar din mainile acestuia, mantia de lider al unei revitalizate miscari continentale impotriva „hegemonismului nord-american”. Demonizarea lui Bush serveste ca ingredient pentru o tot mai vituperanta propaganda anticapitalista.
Eroii lui Chavez sunt Bolivar, Peron, Che Guevara si Castro. Mai nou, Noam Chomsky, faimosul lingvist specializat in atacuri impotriva capitalismului liberal. Asemeni lui Castro, a facut tot posibilul pentru asfixierea societatii civile, neutralizarea sindicatelor independente si strangularea presei libere.
Pe scurt, in numele luptei impotriva coruptiei si saraciei, Chavez, ca si Castro in Cuba dupa revolutia din 1959, a reusit treptata subminare a institutiilor fundamentale ale democratiei liberale. De ce insist asupra acestor elemente?
Pentru ca ele imi par a oferi chei interpretative pentru priceperea pericolului populismului anti-sistemic in Romania contemporana. Este vorba despre sindromul extremismului salvationist, o patologie politica si morala care poate subrezi ori chiar distruge edificiul democratic.