Portal de biserica, regiunea Beirut-Liban Alaturarea cuvintelor „arab” si „crestin” trezeste surprinderea marelui public, suprasaturat de stiri servite „pe tava”, prin toate canalele media, despre musulmani, cel mai adesea identificati vag cu arabii. Evident, viziunea nuantata nu este calitatea reportajelor de presa: autorii lor sunt siliti sa respecte ritmul alert al evenimentelor dramatice din teatrele de razboi. Cand imaginile televizate fascineaza morbid prin nestapanirea tunurilor tragand „in direct”, cine mai are timp sa explice exodul crestinilor din Liban, prinsi in focul incrucisat al combatantilor intr-un razboi care nu e al lor?
Arabii au cunoscut mesajul hristic inca din zorii crestinismului: in Noul Testament se spune ca, alaturi de alte neamuri, arabii i-au auzit pe apostoli in ziua Cincizecimii vorbind in limba lor: “(…) Cretani si Arabi, ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre maretiile lui Dumnezeu!” (Fapte 2, 11). Sf. Apostol Pavel relateaza sederea sa in sudul Iordaniei, printre nabateenii care aveau sa se alature primilor crestini: „Dar cand a binevoit Dumnezeu, Cel ce (…) prin harul Sau m-a chemat (…), de indata (…) m-am dus in Arabia si m-am intors iarasi la Damasc” (Catre Galateni 1, 17). Raspandindu-se in sec.2 la triburile nomade din provincia romana Arabia si mai tarziu in marile orase (Hira, Petra, Palmyra), crestinismul era prezent in zorii Islamului si in Yemen: exista o biserica in capitala San”a. Orasul yemenit Najran, centru crestin din sec. 4, este mentionat in textele sfinte ale musulmanilor datorita discutiilor despre Hristos pe care solii lui le-au purtat cu profetul Muhammad. Poetii musulmani din sec. 9-12 se aratau impresionati de educatia temeinica si trairea religioasa descoperita in manastirile crestine din Iraq, Arabia de Nord si Egipt. in marile manastiri ale sec.17 din regiunea Kesruan (Libanul de azi) se preda in patru limbi, iar vechea manastire Balamand, numita de cruciati Belmont, adapostea o scoala exceptionala de pictori de icoane in stil bizantin. Asa cum musulmanii au conceput gramatici pe baza limbii coranice, carturarul maronit Germanos Farhat a creat in prima jumatate a sec. 18, pentru uzul crestinilor rasariteni, o gramatica araba intemeiata pe Evanghelii.
Numeroasele Biserici din Orientul Apropiat se diferentiaza prin dimensiunea culturala (greaca, bizantina sau copta, siriaca, armeana, araba) si prin aceea dogmatica, tinand de atasamentul fata de hotararile conciliilor de la Niceea (325), Efes (431) si Calcedon (451) cu privire la raportul dintre cele doua firi, divina si umana, ale lui Iisus Hristos. Dintre comunitatile crestine de expresie araba, Patriarhatul ortodox de Antiohia, de rit bizantin, care dateaza din epoca apostolica la fel ca si celelalte patru cu care imparte aceasta glorie straveche (Ierusalim, Alexandria, Constantinopol si Roma), este cel cu care romanii au intretinut, in sec.16-18, relatiile cele mai apropiate. Acestia sunt, in primul rand, cei numiti in literatura araba rum: termenul trimite la Al-Rum, numele arab al Bizantului.
Astazi modelul de convietuire al arabilor crestini cu musulmanii devine mereu mai interesant: cu mult inainte de a fi promovat de misionarii trimisi de la Roma, dialogul islamo-crestin a fost trait efectiv, zi de zi, in societatea araba multi-confesionala din Levan. Crestinii s-au dovedit folositori pentru puterea musulmana din vremea califilor omeyazi si pana la stapanirea otomana, dar si pentru europenii cu tendinte expansioniste care, socotindu-i un „cap de pod” al intereselor occidentale, i-au atras in strategiile lor de cucerire a teritoriilor si pietelor din Mediterana de rasarit. Educati, rationali si rafinati, arabii crestini au format elita divanelor imparatesti: viziri, trezorieri, medici, savanti, scribi. Ei s-au aflat in avangarda traducatorilor care au asigurat transmiterea stiintei si filosofiei grecesti catre musulmani si apoi catre Occidentul medieval.
Devenita recent o disciplina de studiu independenta, limba araba crestina contrazice teoria curenta ca araba ar fi exclusiv limba Coranului si a Islamului. intr-o viziune istorica atotcuprinzatoare, ea a fost definita astfel: „La langue utilisée par les chrétiens arabisés, soit quand ils exécutent des traductions à partir du grec, du syriaque ou du copte, soit quand ils écrivent immédiatement en arabe” Multi sunt surprinsi sa afle ca, atunci cand se roaga, atat musulmanii cat si crestinii arabi il cheama pe Allah, ba chiar cu aceleasi „cele mai frumoase nume”. Daca si in perioada pre-islamica existau crestini vorbitori de araba, dupa cuceririle musulmane din sec.7-8 arabizarea a cuprins intreg teritoriul Orientului Mijlociu, afectand toata populatia locala: in momentul expansiunii Imperiului Otoman, majoritatea locuitorilor Levantului, musulmanii ca si crestinii, erau vorbitori de araba, cu exceptiile cunoscute (armenii, grecofonii de la Ierusalim, georgienii). Odata cu sfarsitul sec. 8 araba crestina a dobandit statut de limba literara, fiind folosita in traduceri din greaca si siriaca ale cartilor sfinte si scrierilor patristice, dar si in scrieri teologice originale. Cel mai vechi text arab crestin datat este un martirolog tradus din greaca in anul 772, Parintii care au fost ucisi la Muntele Sinai.
Desi considerati de Muhammad, ca si iudeii si musulmanii, drept ahl al-Kitab („oameni ai Cartii”), crestinii au fost supusi persecutiilor inca din primul secol islamic, cand populatia din Najran a fost exilata in Iraq. Impunerea unei dari speciale pentru ne-musulmani, jizya, a fost insotita de aplicarea unui statut umilitor, de „cetateni de rang secund”. Dupa anul 1516 cand turcii au ocupat Orientul Apropiat, guvernatorii numiti de inalta Poarta au poruncit persecutii anti-crestine severe. Constructia bisericilor a fost interzisa in mai multe randuri, crestinii au fost siliti sa se izoleze in anumite cartiere din marile orase (Alep, Damasc si Mosul), sa se refugieze in muntii Libanului si ai Kurdistanului. Incepand din 1534 crestinii din Palestina nu au mai fost condusi de un patriarh arab ci de unul grec, agreat de Constantinopol. Comunitatile crestine rasaritene au trait, sub stapanirea otomana, felurite suferinte: supuse de inalta Poarta unei fiscalitati impovaratoare, ele erau incapabile sa progreseze social si cultural si sa-si apere identitatea spirituala.
In aceste conditii, patriarhii de Antiohia, Macarie III Ibn al-Za”im (in scaun intre 1647 si 1672), Atanasie III Dabbas (1720-1724) si Silvestru (1724-1766) si-au asumat aceeasi sarcina: sa mentina viu spiritul crestin in expresia sa araba. Situatia dificila a comunitatilor crestine i-a determinat sa priveasca spre Europa. Relatia speciala cu Roma a unora dintre crestinii orientali, intarita de infiintarea primului colegiu maronit la Roma in 1584, nu era insa incurajatoare: puterea papala se manifesta in primul rand prin constrangeri legate de atasamentul fata de dogmele catolice. Orice tiparitura aparuta in araba la Roma avea nevoie de multe aprobari, pentru a evita sa se strecoare vreo „eroare doctrinara” apartinand altor Biserici decat cea maronita. Cartile de cult daruite bisericilor de trimisii papali trebuiau sa inlocuiasca manuscrisele folosite de generatii de preoti arabi: la sfarsitul sec.16, parintele Eliano aduna aceste texte „pline de erezii” pentru a fi arse. Biblia arabica fusese conceputa de carturarii rasariteni ca o versiune care sa pastreze traditiile liturgice proprii crestinismului de expresie araba, preluand vechile traduceri locale: teologii romani au impus insa tiparirea unei noi traduceri arabe a Vulgatei. in 1724, dupa tulburari de durata, din Biserica ortodoxa antiohiana s-a desprins o comunitate greco-catolica (unita cu Roma), preluand denumirea de „melkita”, care fusese folosita pana atunci pentru crestinii calcedonieni (de la sir. melek, „imparat”, cu referire la cel al Bizantului).
Incepand din sec.16, patriarhii ortodocsi arabi si-au intors privirile catre Europa de Est: raspunsul binevoitor al principilor romani (dar si al celor poloni, ucraineni ori rusi) i-a determinat sa plece in lungi si primejdioase calatorii. Sperantele lor erau intemeiate pe solidaritatea religioasa si darnicia tarilor Romane, care au sustinut crestinismul oriental in lunga perioada a dominatiei otomane. Situatia era asemanatoare pentru romani si levantini in multe privinte, desi ei erau supusi in forme diferite opresiunii otomane. De pilda, credinciosii din Patriarhia de Antiohia, singura unde araba a fost folosita continuu ca limba oficiala, aspirau in sec. 16 sa inlocuiasca limba traditionala de cult, greaca, cu cea vernaculara, asumandu-si astfel pe deplin arabitatea. in aceeasi vreme, romanii se straduiau sa realizeze trecerea de la limba ecleziastica, slavona, la limba folosita de credinciosi in mod curent, romana: si aici se nascuse necesitatea raspandirii scrierilor liturgice prin carti in limba vernaculara.
Relatiile Bisericilor orientale cu Europa de Rasarit au constituit un factor important pentru constientizarea apartenentei lor la o civilizatie cu radacini adanci in spiritualitate. in mod firesc Libanul, taram al multi-confesionalismului si al convietuirii pluri-etnice (cu 42% populatie crestina in 1992), s-a aflat in sec. 19 in avangarda renasterii arabe, Al-Nahda, nascuta la Alep. in aceasta regiune misiunile straine (franceze, engleze, americane) au gasit terenul cel mai favorabil pentru intemeierea de scoli si tiparnite care au contribuit substantial la aparitia miscarilor politice si culturale moderne. La toate aceste prefaceri romanii au contribuit nemijlocit si dezinteresat, actionand in spiritul misiunii asumate, de a sprijini comunitatile crestine, mostenitoare ale Bizantului.
Perioada cea mai activa a relatiilor dintre crestinii arabi si romani a fost cuprinsa intre calatoria in Moldova a Patriarhului Ioachim Ibn Dawu (1581) si vizitele Patriarhului Silvestru la Bucuresti si Iasi (1739-1750). Se pastreaza putine urme materiale ale trecerii calatorilor rasariteni pe pamant romanesc: cea mai cunoscuta este inscriptia araba din 1748 de pe frontispiciul bisericii bucurestene Sf. Spiridon Vechi, metoh al Patriarhiei de Antiohia in vremea domnitorului Constantin Mavrocordat (biserica reconstruita in 1995 pe Splaiul Independentei, la Podul Opereta, dupa demolarea vechiului lacas in 1987). Contactele directe din aceasta perioada au dat roade insemnate, o bogata recolta de fapte de cultura ce constituie materialul cercetarilor reluate recent, dupa o lunga perioada de asteptare intr-un con de umbra. Iata cateva proiecte de cercetare care pun in valoare temele expuse, unele aflate deja in lucru, altele… “in cautarea unui autor”.
Editarea si traducerea manuscriselor arabe privitoare la romani
Intre 1652 si 1658, Patriarhul Macarie III Ibn al-Za”im a calatorit, insotit de fiul sau Paul, in tarile Romane, Ucraina si Rusia, traind aproape patru ani printre romani. Relatarea calatoriei de catre Paul (de Alep), pastrata in cateva copii manuscrise de peste 300 file, cuprinde date privitoare la realitati politice, sociale si religioase, personalitati, traditii si monumente de mare interes pentru istoria romaneasca si sud-est europeana. Niciodata editat si tradus cu rigoarea cuvenita, acest text face obiectul unui proiect de cercetare initiat recent la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Romane, proiect care se va finaliza printr-o editie critica insotita de traduceri in limba romana si in limbi de larga circulatie.
Macarie a scris mai multe miscelanee ce cuprind texte referitoare la romani (Majmu” latif, Majmu” mubarak s.a.). Dintre acestea am editat si am tradus doua fragmente esentiale: Cronica Valahiei (1292-1664) si Versiunea araba a Vietii Sf. Paraschiva cea Noua. Sunt insa cunoscute si alte adaptari in araba ale unor scrieri obtinute de Macarie in calatoria sa in tarile Romane, scrieri ale lui Paisios Ligarides, Dorotei al Monemvasiei, Agapios Landos, Damaschin Studitu etc. Identificarea tuturor acestor texte si publicarea lor in editii critice, insotite de traduceri, constituie un alt proiect de interes major, care s-ar alatura eforturilor depuse astazi de cercetatori din Liban si din Occident pentru cunoasterea operei lui Macarie Ibn al-Za”im.(1)
Inventarierea textelor arabe privitoare la romani, aflate in biblioteci din Orientul Apropiat
In ultimul deceniu, bibliotecile din Orientul Apropiat au publicat cataloage de manuscrise ce cuprind descrieri codicologice detaliate, care permit identificarea unor texte importante pentru istoria romanilor. tinand seama de stradania calatorilor arabi crestini de a duce acasa opere crestine folositoare, este probabil ca studierea fondurilor de manuscrise catalogate va furniza date noi cu privire la circulatia ideilor si a scrierilor intre Europa si Rasaritul ortodox.
Un caz elocvent este acela al scrierii lui Dimitrie Cantemir Divanul, a carei traducere araba intocmita in 1705 de Patriarhul Atanasie Dabbas (dupa versiunea greaca din editia Iasi, 1698) este in curs de editare si traducere. Manuscrisul ramas inedit de la identificarea lui in 1970, de catre Virgil Candea, intr-o biblioteca manastireasca din Liban, va fi pus in curand la dispozitia comunitatii stiintifice, care si-a manifestat deja interesul pentru el (Fundatia Andrew W. Mellon mi-a acordat in 2004 o bursa in vederea cercetarii acestui manuscris la Institutul Warburg din Londra). Pe langa transferul integral in limba araba a scrierii unitarianului polonez Andrej Wiszovaty, Stimuli virtutum, fraena peccatorum (Amsterdam, 1682), care formeaza Cartea a treia a operei cantemiriene, editia prezinta si alte puncte de atractie: aprecierea contributiei originale a traducatorului arab, care a adaptat textul la particularitatile de receptare ale publicului levantin, si furnizarea de noi date despre araba crestina a inceputului de sec. 18 din Siria.(2) Alte traduceri si scrieri ale lui Atanasie Dabbas, revizuite de colaboratorul sau apropiat Germanos Farhat, sunt interesante pentru istoria romaneasca intrucat exista probabilitatea unor transferuri de idei si a unor contaminari literare.
Precizarea contributiei romanesti la introducerea tiparului in Orientul Apropiat
In jurul anului 1700 Atanasie Dabbas, care pierduse temporar tronul patriarhal, a calatorit de mai multe ori in tara Romaneasca, unde domnitorul Constantin Brancoveanu i-a oferit refugiu si ajutor pentru tiparirea unor carti de cult necesare crestinilor arabi. Gratie maiestriei de gravor si tipograf a lui Antim Ivireanu au fost tiparite in editii bilingve, greaca si araba, un Liturghier (Snagov, 1701) si un Ceaslov (Bucuresti, 1702). Tiparnita a fost daruita apoi de Brancoveanu patriarhului Dabbas, care a instalat-o la Alep, unde au fost tiparite in 1706-1711 primele carti crestine in caractere arabe din Levant (11 titluri), desi aceasta activitate era interzisa de inalta Poarta. Contributia romaneasca nu s-a oprit aici: intre altele, Evanghelia din 1708 „s-a tiparit acum din nou cu cheltuiala domnului respectat Ioan Mazeppa hatmanul”. in 1745-1747, Patriarhul Silvestru al Antiohiei a obtinut de la domnitorul Ioan Mavrocordat tiparirea mai multor carti arabe la Iasi. intre acestea s-au aflat Liturghierul, reeditarea Psaltirii de la Alep (versiunea Dabbas) si cateva scrieri polemice, anti-catolice: printre altele, Arbitrul adevarului si al dreptatii, opera Patriarhului Nectarie al Ierusalimului tradusa in araba de Silvestru. Iata doar cateva dintre intrebarile care asteapta raspunsul specialistilor romani: Pentru cartile tiparite la Alep s-au folosit matritele arabe gravate de Antim Ivireanu? Au mers in Siria ucenici ai lui Ivireanu, asa cum s-a intamplat in 1710 cand ucenicul sau Mihail Istvanovici a intemeiat prima tipografie din Georgia, la Tbilisi? Tiparnita infiintata la Beirut catre 1750 de Patriarhul Silvestru a beneficiat de ajutor de la Iasi? Un studiu care sa reuneasca toate informatiile cunoscute, completandu-le, este asteptat de multa vreme de expertii in istoria tiparului.
Catalogarea manuscriselor arabe din bibliotecile romanesti
In urma cu treizeci de ani, studierea fondurilor orientale de la Biblioteca Academiei Romane din Bucuresti si de la filiala B.A.R. Cluj, precum si de la B. C. S. si B. C. U. din Cluj, i-a permis lui Mohammad Ali Sowti sa descrie intr-un catalog 721 manuscrise, intre care si arabe. Speranta autorului era ca efortul sau va fi continuat: „Am cautat sa ajut viitoarele cercetari ale manuscriselor turcesti si arabe, in masura in care datele oferite de noi constituie precizari sau informatii inedite” (Catalogul manuscriselor persane in bibliotecile romanesti si informatii despre manuscrisele orientale din Biblioteca Academiei R.S.R., 1976, p.4). in absenta unor specialisti autohtoni in codicologie si catalogare de manuscrise orientale, aceste cercetari nu au fost continuate: in 2005 Harry T. Norris, profesor emerit de limba si literatura araba la School of Oriental and African Studies (Londra), un vizitator avizat al Bibliotecii Academiei Romane din Bucuresti, constata ca „bibliotecile romanesti sunt o sursa neexploatata (subl. ns.) de manuscrise orientale cu continut variat. Aceste manuscrise merita pe deplin o cercetare si o catalogare corespunzatoare”, Proiectul initiat recent de catre dna. Gabriela Dumitrescu la Sectia de Manuscrise a B.A.R., de alcatuire a unui catalog – in versiune accesibila prin Internet – cu sprijinul mai multor specialisti in limbi orientale, constituie o noua sansa pentru ca aceste scrieri sa fie aduse in atentia cercetatorilor interesati, romani si straini.
Noul orizont al cercetarilor este incurajat de dezvoltarea studiilor despre arabii crestini, intr-o perioada cand viziunea despre lumea araba se amplifica si se diversifica. Proiectele conturate anterior sunt o „placuta povara” in primul rand pentru cercetatorii romani, carora li se ofera sansa de a contribui la cunoasterea civilizatiei arabe crestine intr-un moment crucial al evolutiei sale: deschiderea cailor spre modernitate. Pana la formarea unui colectiv de arabisti care sa preia, imbogatindu-le, temele expuse mai sus, colectiv care nu ar putea functiona decat intr-un cadru institutional de tip academic, concretizarea acestor proiecte depinde in mare masura de pasiunea cercetatorului solitar si de conjuncturile favorabile pe care acesta stie sa le incurajeze. Asa cum s-a mai spus, situatia nu se limiteaza la domeniul cercetarilor de arabistica.
Tinand seama de eforturile necesare pentru accesul la surse de documentare si pentru intretinerea unui dialog stimulativ cu comunitatea stiintifica internationala, o prioritate a oricarui arabist roman este, fara indoiala, participarea la reuniuni stiintifice in strainatate dar si – in fine! – la el acasa. Congresul European de Istorie a Religiilor organizat recent sub egida European Association for the Study of Religions (EASR) de catre filiala romaneasca, ARIR (Bucuresti, 19-23 sept.), a fost o excelenta oportunitate de a discuta multitudinea de factori care au facut ca Romania sa fie un spatiu privilegiat in care Rasaritul si Apusul s-au intalnit, si inca se intalnesc, fara a se ciocni. La aceasta reuniune unde numele lui Mircea Eliade a fost continuu evocat, mi s-a parut firesc sa prezint circumstantele speciale care au favorizat legaturile dintre romani si crestinii arabi in secolele 16-18, asezand astfel la locul cuvenit o piesa importanta din pasionantul puzzle al raporturilor romanilor cu civilizatiile rasaritene. Nu intamplator, tot in septembrie 2006 capitala Romaniei a gazduit Congresul Francofoniei, unde s-au intalnit din nou – alaturi de celelalte tari atasate limbii si culturii franceze – Romania si Libanul…
.
(1) Vezi Ioana Feodorov, The Edition and Translation of Christian Arabic Texts of the 17th-18th Centuries Referring to the Romanians, in “Revue des études sud-est européennes”, Bucuresti, XLIII, 2005(1-4), p.253-273.
(2) Vezi Ioana Feodorov, “The Arabic Version of Demetrius Cantemir”s Divan by Athanasios Dabbas: an Unusual Case of Unitarian Ideas Travelling to the Near East”, in Chronos, Revue d”Histoire de l”Université de Balamand, Liban, nr.12/2005, p.79-107.
Ioana FEODOROV, Conf.Dr., Cercetator – Institutul de Studii Sud-Est Europene al Acad.Romane, Bucuresti.
Va felicit pentru articol, este excelent. Nu sunt convins, totusi, ca „francofonia ajuta Romania” pe plan stiintific, dimpotriva.
In ceea ce ma priveste, am avut si am un interes deosebit in filosofia araba a istoriei, cu ajutorul careia incercam sa gasim solutii practice la problemele create de radicalismul islamic.
In opinia mea, o directie de cercetare mult mai promitatoare, in materie de istoria religiilor, este studiul comparativ al doctrinelor „sufi” vds. crestinism, domeniu in care cercetatorii si politologii americani sunt mai avansati decat noi in Europa.
Stimata d-na Feodorov:
„Astazi modelul de convietuire al arabilor crestini cu musulmanii devine mereu mai interesant….”
Eu asi spune ca astazi acest model nu exista convietuirea devenind imposibila.
Va referiti la Orientul Mijkociu cu foarte putine referiri la situatia actuala. Inteleg, lucrarea este un studiu, documentat si minutios pregatit, dar fara o ancorare in realitate nu aduce cititorului informatia completa.
Arabii crestini, au mari dificultati de convietuire cu musulmanii. Muncitori, deschisi spre dialog, toleranti, educati, fac o figura aparte in orientul mijlociu, nefiind implicati in curentul de fundamentalism care bantuie azi islamul. De aceea li se fac sicane, sunt expulzati din locurile cu prea mare procent de arabi crestini (Bethlehem, Yaffa, etc) facandu-li-se viata imposibila, departe de modelul de convietuire pe care il pomeniti.
Arabii crestini se roaga in bisericile ortodoxe sau catolice alaturi de romani turisti sau veniti la lucru, exista dialog, exista comunicare, exista rspect reciproc. Arabii crestini nu au fost implicati in nici-un act terorist grav.
Felicitari inca odata pentru articolul dv si va doresc mult succes.