Decizia fostului papă Benedict XVI de a renunţa de bună voie la funcţia sacerdotală ar putea avea, pe termen mediu şi lung, o importanţă mult mai mare decît ar fi putut părea la prima vedere. Se spune că acest lucru s-ar mai fi întâmplat în urmă cu 600 de ani, dar atunci ar fi fost o renunţare forţată de conjunctură. Se mai spune că, de fapt, în urmă cu circa 800 de ani un papă ar fi renunţat de bună voie la funcţia sa căci, conform unei cutume a puternicilor zilei, o funcţie sacerdotală ar trebui oprită doar de moartea celui care o deţine. Complet neadevărat, canoanele nu specifică niciunde aşa ceva şi ar fi şi greu de imaginat că cineva ar putea fi obligat să ducă o sarcină de care se simte depăşit sau, pur şi simplu, pe care nu mai doreşte să o ducă mai departe, din orice motiv.
Nu am date cu caracter secret, confidenţial şi, ca atare, nu speculez şi nu cred că decizia fostului papă ar avea ori ar trebui să aibă ceva nefiresc, surprinzător. Pur şi simplu, aflat la o vîrstă înaintată şi, presupun, cu sănătatea nu foarte verde, a decis că este mai bine să se retragă decent, nefiind obligat de nimeni să forţeze viaţa sa ori istoria lumii. Biserica romano-catolică trece printr-o perioadă nu tocmai fericită, nici lumea – în ansamblul rău – nu se simte prea bine. Sigur, nu este prima oară cînd omenirea trece printr-o criză şi, presupun, nici ultima oară, doar că, în zilele noastre, crizele nu mai sînt locale, nici măcar continentale, au devenit globale, universale.
Benedict XVI a avut, fără doar şi poate, o sarcină grea, să preia o funcţie de asemenea anvergură după un papă de valenţe istorice – Ioan Paul II. Erau alte timpuri atunci, sînt alte timpuri acum. Biserica a fost şi este zguduită de scandaluri care, deşi relativ bine puse la adăpost de comentariile acide ale mass media, nu mai pot fi ignorate. Rolul şi rostul femeii în biserică trebuie discutat deschis, după cum deschis trebuie discutat şi celibatul preoţilor – deloc specific bisericii creştine în ansamblul său. Primii preoţi creştini erau căsătoriţi şi aşa sînt şi azi în multe culte creştine. Nu intru aici în detalii istorice privind istoria celibatului în cultele lumii, problema este complexă şi deloc uşor de prezentat în cîteva rînduri.
Papa nu este numai un simbol al bisericii creştine, este o personalitate încărcată de simbolism universal. Declaraţiile sale, atitudinile sale, comentariile sale sînt un punct de referinţă şi, chiar dacă – eventual – trecute cu vederea, au un impact asupra credincioşilor. Iată de ce, cred eu, într-un moment deloc uşor pentru omenire, Vaticanul s-a simţit cumva obligat să răspundă provocărilor lumii noastre printr-un gest pe măsură: retragerea unui papă pentru a face loc unui alt papă, nici el tînăr, dar de o vocaţie ieşită din comun: modest (de o modestie pe care cuvintele o descriu cu greu), timid, iezuit, dar adoptînd un nume sacerdotal care îl leagă de marele Francisco de Assisi (teolog pe măsura timpurilor) – într-un cuvînt un om cu totul altfel decît puternicii zilei: corupţi pînă la inconştienţa sinuciderii, venali, egoişti, îngîmfaţi… Într-o lume a opulenţei obraznice, în lumea unor politicieni care au dus omenirea pe marginea prăpastiei, o lume unde s-au „volatilizat” mii de miliarde de dolari şi de euro, un asemenea papă nu poate fi trecut la capitolul „et caetera”. Vaticanul a dorit un simbol al cumpătării, al modestiei, al umilinţei – să propună lumii un om care s-a aplecat, a spălat şi a sărutat picioarele unor bolnavi de SIDA. Cine ar face azi asemenea gesturi, fie şi numai pentru un spectacol televizat, „specialitatea” politicienilor şmecheri?
Nu ştiu, evident, dacă actualul papă se va ridica la înălţimea aşteptărilor celor mulţi şi umiliţi, dar viaţa sa de pînă acum îl recomandă pe deplin. Îmi place să cred că în lumea asta există şi altceva decît golani în funcţii înalte.
Habeo Papam. Video in te ecclesiam meam.
Poziţia unui Papă se resfrange nu numai asupra catolicilor, ea are un impact general uman, în mai bine, sau uneori şi în mai rău! Istoria ne spune şi despre rolul unui Papă în Inchizitie, şi în tolerarea prigoanei evreilor în timpul lui Hitler, dar şi rolul altui Papă, în dărâmarea monstrului comunist.
Un simplu îndemn: „Nu vă temeţi!!”, a fost mai puternic decât toate organele de represiune, organizate la nivel de state şi care ţinea sub control peste 2 miliarde de oameni (dacă includem şi chinezii).
Teza castităţii preoţilor catolici este falsă, înseşi Rabinul Şef al tuturor creştinilor, Ieşua (Iehoşua) din Nazaret trăia cu o femeie. Hormonii nu ocolesc nici-o fiinţă şi cine îi neglijează, are toate şansele să cadă în viciu !
Eu nu inteleg cum puteți să omiteți cel mai mare scandal din mandatul lui Benedict, cel al preoților pedofili.
Este evident că celibatului i s-a dat o justificare spirituală pt a ascunde, de fapt, motivația lumească: nedivizarea proprietăților bisericii. În vremurile acelea, a fost o decizie cu consecințe foarte importante. Azi, nu se mai justifică o asemenea măsură.
> cum puteți să omiteți cel mai mare scandal din mandatul lui Benedict, cel al preoților pedofili.
Este scandalul din timpul mandatele ultimilor 265 de papi.
@Sorin Paliga
> nedivizarea proprietăților bisericii.
Adică proprietăţile bisericeşti sunt ale preoţilor? De ce în cazul creştinilor ortodocşi, de pildă, căsătoriile preoţilor NU duc la fărămiţarea proprietăţilor bisericieşti?
@Tiberiu Cristea: nu omit nimic, nu am discutat problema, nu e de competența mea, să zic așa, dar o vor discuta, sînt sigur, cei chemați să o facă. De altfel, v-a răspuns și dl. Leibovici.
@. Al. Leibovici. Teoretic nu sînt, dar au fost cazuri cînd urmașii preoților au divizat proprietăți, presupun că a fost un motiv pt impunerea celibatului. Nu sînt mare cunoscător în domeniu, e discuție lungă și complicată cu celibatul, are fețe și fețe.
Zilele acestea, mass media din România a mai inventat un cuvînt: a întroniza („Papa Francisc a fost întronizat”). Inițial, am crezut că doar un post, Antena 1, a inventat cuvîntul, apoi am văzut și alte posturi.