Nu ştiu însă ce au declarat alţii, cei care au anunţat că am ascultat din nou Europa Liberă, cei care au afirmat că deranjez, cei care au raportat că am râs de prostia securiştilor… Oare cine or fi informatorii? Poţi bănui, dar nu poţi fi sigur.
Atunci când m-a întrebat „Gigi, noi nu facem nimic de aniversarea asta?” Doru Stancu era foarte speriat şi nu era omul de la care să te aştepţi la o asemenea întrebare. Cine ştie?
Sunt apoi bişniţarii toleraţi. Sică a pus într-o zi la cantină un afiş prin care anunţa că vinde ţigări. În mai puţin de o oră a venit miliţia care i-a percheziţionat camera şi era să fie exmatriculat pentru cinci pachete de ţigări. Alţii însă vând zilnic, de ani de zile, bere, ţigări, blugi, fără ca miliţia să intervină.
Sau Bălăcescu, cel care a cerut în urmă cu un an în consiliul profesoral, imediat după exmatricularea celor trei, să se ia măsuri împotriva elementelor de extremă dreaptă. Bălăcescu e un demagog ordinar! Copiază cu neruşinare la examene, iar în şedinţe dă lecţii de morală, criticându-i pe colegii mai slabi la învăţătură într-un limbaj violent: „trebuie să eliminăm uscăturile”. A fost prins copiind de profesorul de istorie la lucrare. Deşi cu o zi înainte profesorul, care era un „resemnat” divulgase subiectele, Bălăcescu a preferat să copieze în loc să citească câteva pagini.
La una din şedinţe, în timp ce Bălăcescu îşi dezlănţuia de la înălţimea catedrei discursul patetic, m-am ridicat şi arătându-l cu degetul şi privindu-l în ochi, i-am spus răspicat:
— Tu eşti demagog şi mincinos!
S-a făcut alb la faţă şi după o clipă de gândire s-a îndreptat în grabă spre locul lui din bancă. La coborârea de pe podium s-a împiedicat şi abia a reuşit să evite o căzătură. Semăna cu un câine gonit cu pietre care fuge cu coada între picioare. Din mers, în timp ce evita căderea, a spus pe un ton nehotărât:
— Eu… propun să închidem şedinţa.
Profesorul de Construcţii, care participa ca invitat, a salvat situaţia schimbând subiectul.
Unul dintre colegi m-a întrebat de ce nu încerc să discut în particular cu Bălăcescu. Ştiam că nu are rost, dar mai mult în glumă mi-am propus să încerc.
În timp ce Bălăcescu, care părăsise primul sala de clasă după şedinţă, se îndrepta grăbit spre cămin, l-am ajuns din urmă şi i-am spus foarte prietenos:
— Auzi, fratele meu, nu vrei să stăm de vorbă între patru ochi?
Răspunsul s-a vrut nimicitor:
— Ce mă, cu tine să stau de vorbă, care asculţi Europa Liberă?!
Bălăcescu vede în mine, în mod sigur, cel mai mare duşman, pentru că după ce i-am făcut timp de mai bine de un an viaţa amară pe când era şef de an, ridiculizându-l în şedinţe, la începutul anului V am organizat schimbarea lui din funcţie. Am criticat şi S.C.B.-ul, ziarul al cărui redactor şef era.
S-a plâns în consiliul profesoral că nu mai are nici o funcţie în facultate, dar decanul i-a tăiat-o:
— Bălăcescule, am înţeles că dumneata eşti fericit acolo la gazetă. De ce vrei să te suprasoliciţi?
Decanul nu prea îl simpatiza. A refuzat să-i acorde un interviu pentru S.C.B.
Bălăcescu a greşit momentul. În anii ’50 ar fi făcut carieră. În vremea aceea „cadrele hotărăsc totul” era mai mult decât o lozincă, era o realitate. Acum însă, e marginalizat. În afară de asistentul de socialism, cu care scoate gazeta, şi câţiva colegi, unii cu funcţii A.S.C., alţii artişti amatori, nu prea are prieteni. Majoritatea colegilor îi râd în nas.
Mă tot gândesc ce-o fi în sufletul securiştilor! Oare au coşmaruri? Cu puţin timp înainte de revoluţie l-am întâlnit pe stradă pe unul din cei care mă interogaseră în 1987. Venea din direcţia opusă, în civil ca întotdeauna, şi ai fi zis că e un om obişnuit, mai bine îmbrăcat decât media. Nu era deloc fioros. Venea gânditor şi când am ajuns în dreptul lui i-am dat bună ziua. Nu m-a recunoscut, sau nu m-a observat până în clipa când l-am salutat şi în acea clipă mi-am dat seama că s-a speriat. Cred că nu-i făcea plăcere să fie recunoscut pe stradă.
Majoritatea securiştilor creau o atmosferă apăsătoare în jurul lor. Era ceva sinistru, ca prezenţa unui şarpe. Ştiau că sunt puternici şi îşi dădeau importanţă, afişând un aer de superioritate.
Un caz mai ciudat era omuleţul, locotenentul major Burcin. După interogatoriul maraton din noiembrie 1988 l-am întâlnit de foarte multe ori în cămin. Aşa mic şi cu mutra nevinovată pe care o avea, nu părea deloc fioros. Ştiam că e securistul meu, al facultăţii. Ştiam că are informatori în cămin şi nu ştiam cine sunt aceştia. Dar pentru că hotărâsem să nu mai vorbesc în public, nu-mi era frică de el. Aproape toţi studenţii ştiau cine e şi căutau să treacă cât mai repede pe lângă el. Nici informatorii nu aveau interesul să fie văzuţi de colegi în compania lui. Dar pe mine mă distra. Îmi făcea plăcere să merg să îl salut‚ să dau mâna cu el, să îl întreb ce mai face, ba chiar l-am invitat cândva să vină ca spectator la un meci de fotbal pe care îl jucam pe terenul din complex. A refuzat politicos. La mine în cameră intra cam o dată pe lună, dar aborda în aşa fel discuţia, de parcă şi-ar fi vizitat un prieten. Îl tratam ca pe un fel de pedagog care vine să vadă ce fac copiii din internat, dacă sunt cuminţi.
La fiecare vizită pe care mi-o făcea îl întrebam:
— Eu sunt cuminte, nu-i aşa? şi răspunsul a fost de fiecare dată afirmativ.
Când în primăvara anului 1990, la câteva luni după revoluţie l-am întâlnit în oraş, era de nerecunoscut. Îşi lăsase părul să crească, cred că nu se tunsese de la revoluţie, era nebărbierit şi atunci când l-am salutat nu a părut de fel bucuros de întâlnire. Mi-a răspuns la salut continuându-şi grăbit drumul în direcţia opusă. Dacă nu m-aş fi grăbit la gară mi-ar fi plăcut să-l ajung din urmă pentru a sta câteva minute de vorbă ca în vremurile bune.
În ianuarie 1990 am aflat că şeful se numea Popescu şi avusese grad de maior până la revoluţie, apoi fusese avansat locotenent-colonel „Pentru merite deosebite în timpul revoluţiei”. Căpitanul Bucşă, şeful postului de miliţie din căminul cinci (post care a fost desfiinţat după revoluţie), a fost de asemenea avansat în grad la începutul anului 1990. În primăvara când l-am întâlnit la rectorat, avea pe epoleţi gradul de maior. Nu mă mai cunoştea. I-am adus aminte că într-o noapte, cu mai bine de un an în urmă, cu ocazia unui control în cămin le spusese unor colegi ce se aflau în toiul petrecerii: „voi puteţi face chef, puteţi să beţi, să dansaţi, să cântaţi dar să nu faceţi ca Bia şi Cionoiu!”
A negat hotărât:
— Bia am spus, Cionoiu nu! Numele dumitale îl aud pentru prima dată.
La câteva luni de la revoluţie, după ce a fost eliminat din redacţia ziarului „Replica”, fost „S.C.B.”, Bălăcescu a aterizat redactor şef la ziarul poliţiei din Braşov. După terminarea facultăţii a fost angajat de poliţie şi a primit gradul de locotenent.
