În vara anului 2011, Traian Băsescu anunţa, oarecum brusc – pentru mulţi probabil neaşteptat – reforma administraţiei. Timp de câteva zile, lucrurile păreau să se fi urnit bine din loc, iar eu eram chiar mirat, spunându-mi „nu se poate, chiar se face reforma administraţiei!?”. Iată un om hotărât, mi-am zis. În vîltoarea declaraţiilor, Elena Udrea completează propunerea cu ideea că Bucureştiul ar trebui împărţit în tot atîtea sectoare cîte colegii de deputaţi sînt. USL îl numeşte pe Andrei Chiliman purtătorul său de stindard în disputa deja pornită; acesta conchide că totul este bine cum este, nu trebuie nicio reformă. De fapt, după primul şi al doilea val de declaraţii, contradeclaraţii şi alte declaraţii, totul s-a terminat ca şi cum nu ar fi început. Nu era nicidecum prima oară în ultimii 22 de ani când se vorbea despre reforma administraţiei şi nici prima oară când totul s-a risipit în vorbe. De ce vorbim despre reforma administraţiei? Este nevoie de această reformă sau e numai aşa, să ne vadă Uniunea Europeană că ne facem că muncim? Andrei Chiliman avea dreptate, în fond: decît o încropeală la repezeală, mai bine odihnă de seară.
România trăieşte încă în, şi de pe, urma reformei administrative din 1967–1968, totodată şi prima şi ultima reformă discutată şi dezbătută (timp de aproximativ un an) din perioada comunistă. Atunci, lucrurile erau mai simple: partidul analiza, partidul dispunea, poporul executa. A fost, înainte de toate, o reformă motivată: să se revină la sistemul vechi românesc, organizat pe judeţe (iniţial conduse de un jude, funcţie care nu a fost însă implementată). Nu s-a revenit însă in toto la sistemul antebelic, judeţele nu mai aveau aceleaşi delimitări, au dispărut unele judeţe (ca nume, înainte de toate), au reapărut altele, s-au retrasat frontierele administrative. Acest detaliu a fost şi motivul unor dezbateri, goale de conţinut, de după decembrie 1989, revenirea la vechea organizare de dinainte de reforma administrativă făcută de comunişti pe model sovietic, respectiv cu împărţirea pe raioane şi, la nivel superior, pe regiuni. A apărut şi o ligă a judeţelor abuziv desfiinţate…
Sistemul pe trei niveluri (comună-raion-regiune) funcţionează, mai mult sau mai puţin bine, în ţările slave, unde este însă o moştenire istorică, nu neapărat o preluare a sistemului sovietic. Aşa de tare era motivat partidul comunist român de această reformă, încît s-a făcut, argumentat, aş zice chiar ştiinţific, cu dezbateri. Nu a fost nimic improvizat, mai ales dacă ţinem seama de context (era înaintea invadării Cehoslovaciei, aşadar), bătea un aer de deşurubare în lumea comunistă, speranţele erau mari (dezamăgirea ulterioară pe măsura euforiei iniţiale).
Reforma din 1967–1967 viza, aşadar: 1. revenirea la organizarea pe judeţe; 2. revenirea la sectoare în Bucureşti (Bucureştiul antebelic avea 4 sectoare, pe culori); 3. organizarea pe comune; 4. organizarea pe oraşe, cu două niveluri, municipii (nişte oraşe superioare, să zic aşa) şi oraşe (pur şi simplu). Pe ansamblu, era un sistem pe două niveluri (comună/oraş–judeţ), nu pe trei niveluri (regiune–raion–oraş/comună). De notat că Bucureştiul, pe atunci cu circa un milion de locuitori, avea 8 sectoare, ceea ce corespundea, „tehnic” vorbind, cutumelor administrative uzuale: o unitate ori o subunitate administrativă să aibă 100.000–150.000 de locuitori pentru a fi administrabilă (sigur, poate avea şi mai puţin, dacă e zonă cu populaţie rară, după cum poate avea şi mai mult, în cazul unei densităţi mari de populaţie, deşi acest lucru nu este de dorit). Comparaţi cu situaţia altor capitale, să zicem Budapesta: în ultimii 20 de ani, populaţia a scăzut de la 2,1 la 1,7 milioane de locuitori, dar oraşul continuă să aibă 23 de sectoare. Tot 23 de sectoare are şi Viena, cu o populaţie de circa 1,7 milioane de locuitori (sau 2,3 milioane, cu zona metropolitană). Ca număr de locuitori şi ca suprafaţă, Bucureştiul, Budapesta şi Viena au o situaţie similară. Există diferenţă însă de viziune şi de stil.
În 1974, când Ceauşescu începuse să o ia razna, merge cu reforma în sens opus: în loc să mărească numărul de sectoare, pentru a ţine seama de dinamica creşterii populaţiei, foarte mare pe atunci, înţeleptul partid condus de nu mai puţin înţeleptul său conducător reduce numărul de sectoare de la 8 la 6. Şi şase au rămas, deşi – între timp – populaţia oraşului aproape s-a triplat! Ba chiar mai mult, dacă ţineam seama de faptul că localităţile limitrofe (Otopeni, Chitila, Chiajna, Pantelimon) au devenit, de facto, sectoare ale Bucureştilor.
Sistemul administrativ românesc suferă, aşadar, de două disfuncţii majore şi de cel puţin încă una, de importanţă – să-i spunem – secundară (deşi e de discutat ce e primar şi ce e secundar aici):
– Are multe unităţi administrative prea mici, deşi – de multe ori – lipite unele de altele; acestea ar trebuie „adunate” în unităţi administrative mai mari.
– Oraşele mari nu sunt divizate în subunităţi administrative care să respecte cutuma de 100.000–150.000 de locuitori per unitate ori subunitate administrativă – media de număr de locuitori pe sector este, de fapt, mai mică şi la Budapesta şi la Viena, trebuie ţinut însă seama de faptul că o capitală este, prin definiţie, o zonă dinamică, unde fluxul real de locuitori este totdeauna mai mare decît cifrele oficiale.
Prin urmare şi în răspăr cu situaţia altor capitale europene, Bucureştiul a rămas cu 6 sectoare, deşi ar trebui să aibă peste 18 sectoare (de fapt, ar trebui să aibă atîtea sectoare cîte secţii de poliţie sînt, e simplu!), iar marile oraşe (Constanţa, Craiova, Timişoara, Oradea, Cluj, Iaşi, Braşov) au rămas nesectorizate, deşi era nevoie de mult timp de o asemenea sectorizare (sau cum vreţi să o numiţi). Constanţa, de exemplu, ar trebui împărţită în cel puţin 3 sectoare, dacă nu cumva în 5, care să ţină seamă de zonele/cartierele specifice: centru (lăsat în totală paragină în mandatul Mazăre, astfel că una dintre cele mai frumoase zone centrale din România a ajuns, probabil, cea mai urâtă, în condiţiile în care Centrul Istoric din Bucureşti a început să prindă viaţă), Tomis (zona nord), Mamaia, gară, zona port (sud). Evident, dl Mazăre are idei mai bune. Îl invit chiar să se pronunţe, mai ales în privinţa viitorului centrului istoric al oraşului, nu numai referitor la Casino. Cum explică starea jalnică a centrului istoric al oraşului, atît de frumos cîndva, atît de original? De ce bunăoară Varna, nici el un oraş grozav şi într-o ţară nicicum superioară României, arată mult mai bine decît Constanţa? Am pus o întrebare neretorică.
– Crearea zonelor metropolitane printr-o lege clară şi eficientă. Pentru cei ce nu ştiu, există cel puţin două proiece de legi metropolitane: cea întocmită de Vasile Gherasim şi alta de Adrian Bădilă. Ambele zac în uitare, prima mai întîi la PSD, apoi la PD (odată cu migrarea autorului de la un partid la celălalt, după vremi), a doua la PNL (tot după vremi).
Despre reforma administraţiei s-a vorbit, mai mult sau mai puţin serios, de cîteva ori în ultimii 22 de ani: pe la jumătatea mandatului guvernului Văcăroiu; în primii 2 ani ai guvernării CDR (atunci, de fapt, s-a vorbit cel mai mult şi, poate, la modul realmente serios – dar tot vorbe au fost, în final); pe la jumătatea mandatului guvernului Năstase (care l-a însărcinat pe Vasile Gherasim, pe atunci primarul sectorului I, să se ocupe de o lege a zonelor metropolitane; tot nimic; între timp, Gherasim a ajuns la P.D.); la un moment dat, palid, în timpul guvernelor Tăriceanu; la jumătatea mandatului guvernului Băsescu, numit convenţional guvernul Boc, propunere cu care am început acest articol.
De ce se tot discută şi nu se face nimic? Toată lumea este ori pare convinsă că trebuie o reformă a administraţiei (nimeni nu spune că nu ar trebui, periodic toţi spun că trebuie făcut ceva), dar nici un actor politic important, influent, nu face nimic. Sigur, conform cutumei locale, nimic în afara vorbelor. De ce? Aş identifica două cauze:
– Lipsa unui plan de acţiune. De fapt, nici unul dintre actorii politici majori nu are niciun plan de bătaie, nimeni nu a identificat ce anume trebuie modificat şi de ce. O să mi se spună că sînt răutăcios, că am ceva cu Cineva. Deloc. Dacă ar fi un plan de acţiune, un plan de viitor, am fi ştiut, ar fi fost publicat într-o formă sau alta, ar fi fost măcar anunţat. Tot ce s-a anunţat acum circa un şi jumătate a fost că reforma administrativă ar viza crearea de regiuni! De ce? Asta e singura mare problemă a administraţiei României? S-au bîiguit nişte argumente, cum că, dacă ar fi regiuni, s-ar absorbi mai uşor banii europeni! Afirmaţia ar putea fi considerată o glumă dacă n-ar fi fost spusă serios. Adică, într-o ţară bolnavă de birocraţie, un sistem administrativ pe 3 niveluri ar fi mai eficient decît unul pe două niveluri, cum este acum? Poate crede cineva aşa ceva? Dacă ar fi, într-adevăr, să vedem planul de bătaie. Fiţi liniştiţi, nu există niciun plan, nici de bătaie nici de alt fel.
– Nimeni nu este motivat. Nu poţi fi motivat, dacă nu ştii ce trebuie să faci, dacă nu ştii unde te afli şi unde trebuie să ajungi, te învîrţi în cerc, să mai treacă timpul. O reformă de acest tip, care ar trebui să fie radicală, cere un efort intelectual, implică nişte costuri, cere să existe motivare. În final însă, rezultatul trebuie să fie un sistem mai simplu, mai eficient, mai ieftin (cu costuri mai mari în faza iniţială, desigur, orice schimbare implică nişte costuri).
O reformă autentică a administraţiei trebuie să fie bazată, în primul rînd, pe nişte studii tehnice, în care să intre detalii privind populaţia, infrastructura, percepţia locală etc. Toate acestea cer timp. După ştiinţa mea, singura ţară fostă comunistă care a făcut o reformă radicală a administraţiei a fost Polonia, reforma a fost demarată în 1991 şi finalizată în 1996. A durat 5 ani, nimeni nu poate acuza Polonia că a dăndălit reforma. Reforma administraţiei nu trebuie făcută ca să ne facem că muncim, o facem ca să avem o administraţie mai bună, mai eficientă, mai puţin birocratică. Cetăţenii trebuie să înţeleagă de ce se face reforma, trebuie să participe, să o accepte, să fie convinşi că ei vor fi principalii beneficiari. În 1967–1968 cetăţenii au perceput reforma aceea ca pe ceva bun, pozitiv, ceva care îi scăpa de o parte din moştenirea sovietică. Reforma venea atunci şi pe un fond de destindere, de deşurubare a terorii, chiar de o creştere a nivelului de trai.
Cred că românii resping ideea de regiuni, pe care le asociază sistemului sovietic, chiar dacă acest lucru nu este neapărat adevărat. Acest lucru s-a văzut clar în discuţiile din vara lui 2011. Pe de altă parte, regiunile istorice ale României (Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banatul, Bihorul, Maramureşul, Transilvania, Bucovina, Moldova) sînt mult anterioare comunismului. Este interesant că între propunerile încropite în vara lui 2011, sugerata împărţire pe regiuni era aşa de haotică, fără nicio legătură cu regiunile istorice, încît am toate motivele să cred că era, cum se spune, la cacealma. Ideea de a împărţi România pe regiuni nu are nimic extraordinar, în fond folosim cotidian denumirile acestor regiuni. Juridic însă, sînt două căi: desfiinţăm judeţele şi (re)facem regiunile sau lăsăm judeţele în pace, aşa cum sînt, şi recreăm o nouă structură suprapusă, regiunile. În vara lui 2011, nu era clar unde se doreşte să se ajungă. Nu era clar, deoarece tocmai cei care au propus reforma nu aveau nimic clar în minte. Dacă ar fi avut, şi-ar fi expus propunerea. Tot ce am văzut şi tot ce am auzit în vara lui 2011 o fost o bîiguială incoerentă, fără cap şi fără coadă. După ce şi UDMR a bîiguit ceva, discuţia s-a închis. Au trecut şi alegerile locale, şi referendumul şi cele parlamentare. Aş putea pune pariu că despre reforma administraţiei se va mai vorbi peste vreo 3 ani, înainte de alegerile următoare. Se va vorbi, atît. Se va face reforma (reală) a administraţiei într-un viitor cît de cît previzibil? Nu cred, nu fiindcă aş fi Toma necredinciosul sau pentru că aş fi cusurgiu. Nu se va face deoarece nimeni nu are, de fapt, un plan de lucru, un studiu de fezabilitate, un proiect, măcar o schiţă.
Post scriptum
Iată o scenă la care am fost participant, chiar activ. Prin 2005, pe cînd eram consilier municipal, şeful meu politic (nu-i dau numele, este irelevant) îmi spune: „Sorine, du-te la întîlnirea de la Interne, se vorbeşte despre reorganizarea poliţiei”. Mă duc. Lume multă, agitaţie, să fi fost peste 50 de oameni acolo, prezida însuşi ministrul de interne. Se vorbeşte de una, de alta, în final se ajunge la miezul problemei: poliţia metropolitană. Se citeşte materialul, care menţiona poliţia metropolitană în sus, în jos, pe toate feţele… Eu stau şi ascult tot mai năuc, în final nu mă mai pot abţine şi zic: „Domnule ministru, proiectul ăsta de lege vorbeşte despre zona metropolitană şi despre poliţia metropolitană, numai că noi nu avem o lege metropolitană, termenul este folosit fără acoperite juridică şi de fapt” (de facto et de iure). Se lasă o clipă de linişte, dl ministru se uită năuc la mine, se uită în jos, îşi revine repede şi zice: „Da, sigur, dom’ Paliga, aveţi dreptate, aşa e. Acum facem aşa, o primă lectură, ne revedem în 2 săptămîni cu textul completat şi facem o discuţie la obiect”.
Discuţia, aşa cum bănuiţi, nu a mai avut loc, nu a apărut nicio zonă metropolitană, nici poliţie metropolitană (suna frumos, nu? ca la americani), dl ministru nu a mai discutat problema nici cu mine, nici cu altcineva. Nu a mai fost nicio discuţie despre reformă, de fapt nu a mai fost nicio discuţie despre nimic. Vechii gardieni publici au căpătat altă denumire, poliţie locală, şi gata, am făcut reforma. A urmat disputa PNL-PD, ruptura alianţei şi, româneşte, haosul bine temperat.
Despre autor
Sorin Paliga, PhD Lecturer
lingvist, specializat în studiul comparativ al limbilor slave și indoeuropene; a tradus din cehă, engleză, franceză, ocazional și din alte limbi; membru al unor asociații de specialitate, membru al Uniunii Scriitorilor. http://www.unibuc.ro/prof/paliga_v_s/
Ceeace spune Domnul Sorin Paliga este o analiză ştiinţifică, dar el nu are puterea de a implementa. Puterea aparţine politicienilor, dar aceştia nu au dorinţa de a analiză ştiinţific!
Parafrazând proverbul „Peştele de la cap se împute”, se poate spune că totul pleacă de la cap. Ordinea logică a factorilor de decizie este: Politicul -Administrativul – Executivul. Dar politicul românesc este în totalitate lipsit de existenţa unui program, cu viziunea viitorului. Care partid din România are un program coerent, cu termene de îndeplinire, cu responsabili nominalizaţi pe fiecare problemă ??
Singurul „program” al unui partid este cum să câştige alegerile, după care totul reîntra în rutină birocratică, inertă şi somnolentă.
Ne lipseşte organizarea „nemţească”! A fost un moment de trezire când opoziţia de atunci s-a gândit să-l promoveze pe Klaus Johannes la conducerea ţării şi ar fi fost o schimbare a mentalităţilor noastre balcanice. Acum, când opoziţia a ajuns la putere, au uitat cu câtă fervoare au ţinut la Johannes. Şi ţara a ajuns pe mână unui procuror care isi cunoaste bine (??) meseria lui. De-a lungul istoriei unele ţări au importat nemţi şi evrei, şi au ieşit în câştig. De ce Germania este locomotivă Europei, iar România un bou-vagon desprins din trenul cu viteză mare al Europei de azi??
Eu mă bucur pt dl Johannes, deși mi-aș fi dorit foarte mult să fie premier. L-ar fi terfelit toți șmecherii, așa a rămas primar de mare succes la Sibiu. Ce oraș frumos…
Bine ati venit la ACUM, d-le Paliga. Va doresc sa reveniti, sa continuati, cu alte articole, cu energia de care dispuneti.
P.S. Stiu ca v-ati exprimat pozitia ca adresarea la pertu in dialoguri pe marginea articolelor ar fi de preferat. Nu am nimic impotriva (desi ma contrazic in raspunsul de fata – din sfiala).
In Suedia, o tara intreaga a optat pentru asta fara ,,ordonanta de urgenta”, ca reactie spontana a comunitatii – reforma tutuitului de la inceputul anilor ’70. Unii execpteaza doar familia regala, altii nici atit. Pare a fi un pas in directia lipsei de respect, dar de fapt, dupa parerea mea, este invers: ,,Ne tutuiesc pentru ca ne respectam reciproc”, as zice. Apropo de reforme…
http://en.wikipedia.org/wiki/Du-reformen
Cred ca suntem datori primarului Sibiului cu o mica corectare in legatura cu numele sau care este Klaus Johannis (nu Johannes). Multumesc pentru intelegere.
Sper că primarul Sibiului mă va ierta că i-am modificat o literă din nume. 🙂
Mulțumesc pt atenționare. Ar fi un interlocutor interesant dacă s-ar implica în discuțiile privind reforma administrației. Și Sibiul trebuie cumva sectorizat, eu văd acolo 3 areale distincte: centrul istoric, Dumbrava și zona sud, dar poate dînsul are idei mai bune.
Am trimis un e-mail primăriei din Constanța, am indicat articolul de aici și am solicitat punctul lor de vedere privind centrul vechi al Constanței. Dacă nu răspund, să știți că nu răspund de frică… sau de jenă sau de nu știu ce.
E, totuși, o întrebare: dl Mazăre a cîștigat a treia oară, fără teamă că ar pierde. Bag sama că acelor oameni, constănțenilor, le place centrul, că altfel nu-mi explic. Sau nu-i interesează cum arată orașul lor, așa jalnic cum arată. Unul dintre cele mai frumoase orașe din sud-estul european, potențial mai frumos ca Varna, este cu trei capete sub Varna.
@ Kovacs Jozsef
Si eu l-am scris Johannes, prin asocierea, in memorie, cu Johannesburg! Sper ca Domnul Johannis nu se va supara pe mine. Am un deosebit respect pentru Domnia Sa!
@Sorin Paliga
Nu ştiu dacă intenţionaţi să vorbiţi şi într-un următor articol despre reforma administraţiei. Presupunând că nu, sunt mai multe lucruri pe care nu le înţeleg în legătură cu reforma administraţiei (RA).
1. Care anume sunt problemele pe care RA trebuie să le rezolve? Adică: ce nu merge bine în administraţie? Eu cred că, pentru a face o schimbare, este nevoie de o analiză care, mai întâi, să identifice disfuncţiile şi să stabilească amploarea şi impactul lor.
2. Apoi trebuiesc stabilite cauzele disfuncţiilor
3. După asta trebuie stabilit care ar fi remediile; acestea ar putea ţine de organizarea administraţiei (deci remediabile printr-o RA), dar ar putea avea şi componente constituţionale, penale, etc.
Necesitatea acestor trei etape face parte, de fapt, din abecedarul managerilor de toate nivelele şi din toate domeniile. Orice altceva mi se pare amatorism. Cu toate acestea, căutând prin internet, n-am găsit materale care să abordze problema în acest fel, şi nici dv. nu acordaţi acestor etape atenţia pe care cred că o merită.
Este adevărat: dv. identificaţi două „disfunctiuni”: fărămiţarea administrativă şi nerespectarea cutumei de 100-150 de mii de locuitori pe unitate administrativă. Dar acestea nu identifică disfuncţiuni, ci pot constitui, eventual, cauze ale acestora.
@Alexandru Leibovici. Puneți problema corect. Așadar:
0. Eu sper ca, în urma unor reacții/comentarii, să continuăm dezbaterea.
1. Cred că rezultă din articol, dar rezum, doar e sarcina mea:
a. unități administrative prea mari (prea puține sectoare în București, trebuie – dacă ținem seama de proporții – 26, respectiv cîte secții de poliție sînt; sectorizarea, sau cum doriți să o numiți: arondizare/arondismente, zone etc., marilor orașe;
b. la polul opus, unități administrative prea mici, lipite unele de altele, de ex. zona unde am copilărit, Titu și zona adiacentă, jud. Dîmbovița;
c. crearea zonelor metropolitane;
d. crearea unor regiuni, dacă într-adevăr ăsta ar fi un impedimente pt accesarea fondurilor UE (cu variante de lucru, adică se desființează județele și apar regiunile sau se unesc niște județe în unități mai mari, de ex. prin asociere sau alte variante juridice).
2. Le-am descris și rezultă clar din #1 de mai sus.
3. Sigur, trebuie să ne hotărîm odată ce facem. Toți sînt de acord că trebuie să facem, atunci să facem.
Cred că rezultă clar ce trebuie făcut. Dacă e cazul voi reveni mai încolo. Nimic nu este mai haotic în Europa, din locurile văzute de mine, decît dezvoltarea de tip „fie ce-o fi” a zonei metropolitane București (zona există de facto, așteaptă de peste 10 ani să fie și de iure); nimic nu este mai haotic decît felul cum Bucureștiul este administrat, de 1 + 6 primari; nimic nu este mai scump și mai aiurea decît să ai lipite unele de altele unități administrative f. mici, cu sub 10.000 locuitori fiecare sau nu mult peste; nu este mai mare risipă decît să tai salarii și apoi să cheltui bani pe băncuțe în parcuri și pe străzi, pe porți de beton la intrarea în parcuri, pe copăcei în ghivece mari puși în comunele patriei, pe trotuare, pe cîmp (da, vă arăt și poze?), pe săli de sport în comune care nu au străzile asfaltate, nu au apă și canal, nu au gaze.
Nimic nu este mai haotic decît modul cum este condusă România. Cu acest mod de a administra, vom fi perpetuu pe ultimul loc în Europa, după orice criteriu doriți.
@Sorin Paliga
> Puneți problema corect
Deci sunteţi de acord că secvenţa este: identificarea disfuncţiilor – stabilirea cauzelor – stabilirea remediilor.
1. Identificarea problemelor (ce nu merge?)
Enumeraţi: unităţi administrative prea mari, sau prea mici, e nevoie de „zone metropolitane” (whatever this means!) şi, nou, crearea unor regiuni pentru absorbirea fondurilor UE.
Regret, dar am spus deja despre primele două (v. ultimul paragraf din comenteriul meu) că astea nu sunt disfuncţii. Disfuncţii ar putea fi: cetăţeanul stă prea mult la coadă pentru o hârtie simplă, sau are nevoie de prea multe hârtii care se dublează între ele, sau funcţionarii sunt sau se lasă corupţi, sau totul costă prea mult pe cetăţean, sau etc. Ceea ce enumeraţi dv. sunt de ordinul explicaţiilor (cauzelor) disfuncţiunilor. Nu trebuie să le confundăm.
2. Stabilirea cauzelor (de ce nu merge?)
Scrieţi: „Le-am descris și rezultă clar din #1 de mai sus” Da, sigur, le-aţi enumerat la #1 drept disfuncţiuni, iar ele erau, eventual, cauze! Vedeţi deci că aţi sărit peste etapa de la care porneşte tot procesul: ce disfuncţiune trebuie să rezolve ajustarea unităţilor administrative?
3. Stabilirea remediilor (ce trebuie făcut?)
> Sigur, trebuie să ne hotărîm odată ce facem. Toți sînt de acord că trebuie
> să facem, atunci să facem.
Dar nimeni nu are cum să ştie ce trebuie făcut, pentru că nu ştie nici care disfuncţiuni trebuiesc remediate şi nici cauzele acelor disfuncţiuni!! Văd, de exemplu, că scumpetea aţi pomenit-o la comentarii, în loc s-o listaţi – dacă credeţi că constituie o problemă – la pct. 1.
Domnule Paliga, dacă tot nu aţi înţeles care sunt obiecţiunile mele, nu-i nimic, se ştie că comunicarea între oameni este dificilă :-). O lăsăm baltă, dar problema învăţământului, de care aţi promis că vă veţi ocupa, aş înţelege-o mai uşor dacă aţi aborda-o după schema „ce nu merge?” – „de ce nu merge?” – „care-i soluţia?”.
@ Alex. Leibovici
Logica Dvs. cu disfuncţii-cauze-remedii, poate fi aplicată doar teretic. Judecând entropic, nici un efort nu e capabil să lichideze haosul politic si administrativ al României!
Pentruca nu există o politică sinceră, decât la nivel declarativ,în special în perioadă alegerilor.Politicienii şi politica lor este în dependenţa faţă de cei bogaţi, cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai mult pe seamă hoţiei asupra avuţiei naţionale,şi a corupţiei la toate nivelele.
Toată această activitate are un caracter ascuns , acoperită printr-o legislaţie dependenta de interesele îmbogăţiţilor.Momentul măsurilor drasticw a fost scăpat din mână de către „revoluţionari”,chiar din primele măsuri negândite, sau prost gândite, ale privatizărilor făcute fără nici-o noimă.
Remediile nu sunt în ţară,ele trebuie impuse de UE, aplicate de UE şi controlate de UE,împotriva falsului naţionalism, care contribuie cu voie sau fără voie la amplificarea haosului.
@Alexandru Leibovici. Nu o lăsăm baltă, o mai reluăm. Invocarea cozilor de la ghișee este un clișeu, s-au cam terminat cozile astea în multe locuri, mai persistă în altele. Românii, mai ales cei în vîrstă, au și pasiunea cozilor, stau la coadă deși nu e nevoie. Funcționari corupți or fi, dar nici ei nu cred că sînt o problemă reală. Depărtarea de ghișee este, da, o disfuncție. Credeți, de ex., că dacă s-ar desființa județele și ar apărea, să zicem, 10 regiuni, oamenii vor fi mai aproape de ghișeele instituțiilor? Adică nu vor mai trebui să meargă 25 de km pînă la capitala de județ vor trebui să meargă 150 de km la capitale de regiune? Sau le creăm ghișee aproape de casă? Cînd a decedat mama, a trebuit să mă duc musai la Tîrgoviște, deși un asemenea ghișeu putea fi și la Titu, la 3 km de casă. Eu despre asta vorbesc. Dv. despre ce ați înțeles că vorbesc?
@Sorin Paliga
Hotărât lucru, nu ne înţelegem!
Aştept să văd dacă o să înţeleg care sunt problemele/dificultăţile/”disfuncţiunile” învăţământului în România de astăzi şi cum ar trebui să fie rezolvate.
P.S.: dacă doriţi totuşi să comentez comentariul dv., contactaţi-mă pe privat, prin http://www.acum.tv/redactia.
Domnule Paliga,
Fac o remarca care poate nu face direct subiectul articolului refritor la ,,cozi”, pentru ca ati abordat si dumneavoastra discutia.
Sustin, bazîndu-ma pe nenumarate exemple practice, ca de fapt NU este nevoie de ghisee. Nu stiu daca asta reduce neaparat numarul de functionari care trebuie sa serveasca un numar X de solicitanti dar efectele ar fi benefice pentru cel putin 3 motive: 1) reducerea drenajului de resurse vitale ale individului (timp, bani, sanatate psihica) la un nivel european acceptabil – cel scandinav, de ce nu 2) realizarea unor proceduri transparente, care nu lasa loc pentru ,,micul santaj” practicat pe scara larga de multi functionari 3) mutarea tintei administratiei in relatia cu comuitatea de la una defensiva (anti frauda) la cea moderna care e stabilita in Scandinavia 4) efecte majore de protejarea infrastructurii (drumuri, cauciucuri si nu numai) prin eliminarea deplasarilor la si dinspre ghisee.
Lista e mai mare, am nenumarate exemple si propuneri. Face parte dintr-un concept pe care l-am numit România Fara Ghisee si pentru care am fost luat constant în rîs (exceptie Neagu Djuvara si înca putini altii). Dar nu lungesc discutia pentru ca nu e subiectul capitolului.
Totusi o a doua intrebare legata de subiectul articolului. Aveti, dumneavoastra, sau cei care sustin propunerile de reforma (probabil pertinente) din articol, o baza teoretica, practica cu care sa sustineti afirmatiile? In corolar, se fac studii (daca se poate la fata locului, prin schimburi de experienta) ale altor societati care au reusit mai bine atunci cînd se întocmesc aceste propuneri? Sau se merge mai mult pe linia ca deosebirile si cultura locala sunt un argument impotriva practicii de a importa si adopta pachete de proceduri?
Disfuncţiile cele mai frecvente sunte cele din sistemul de sănătate. O ştiu, pe pielea lor, cei bolnavi, şi cum România a îmbătrânit repede din cauza altei disfuncţii majore, pensionarea prea timpurie din anii 90, numărul de bolnavi şi a celor care trăiesc din asistentă socială, a depăşit numărul celor din activitatea productivă.
Iată un exemplu: cei bolnavi de diabet sau alte boli grave trebuie să meargă după insulină şi alte medicamente la capitala de judeţ, singurul loc unde se eliberează aceste reţete. Imaginaţi-va un diabetic de gradul I, şi bătrân, că trebuie să parcurgă dus-întors cei 53 km, de la Oneşti la Bacău, pentru insulină, nemaivorbind de timpul pierdut cu transportul si asteptatul la cabinet, unde stau la coada sute de persoane.
Şi asta este in cazul unui „municipiu”, cum este Oneştiul, dar cei de la satele idepartate, ce să mai spună? Mentionez că în Oneşti există medici diabetologi, specializaţi la Centrul de Diabet de la spitalul Cantacuzino, dar nu au dreptul să prescrie insulină. Am sesizat de nenumărate ori ministrul Sănătăţii, începând din 1992, şi singura „concesie” făcută a fost faptul că se poate ridica insulina de la farmacia teritorială, dar drumul pentru reţetă, la capitală de judeţ, tot a rămas obligatoriu.
@George Petrineanu. Sigur că da, procesul este oarecum în curs și în România, multe le poți face acuma pe internet, dar ghișeul va mai rămîne o perioadă ca punct de referință al societății românești.
Studii există, cele dedicate zonelor metropolitane le-am și studiat, unul l-a făcut Adrian Bădilă, altul Vasile Gherasim. Sînt serioase și consistente.
Alte studii de impact se pot face, doar Ministerul Administrației și Internelor cu asta se ocupă, să facă studii, să întocmească planuri. Există un secretar de stat care, între altele, are și asta în sarcină. Pt asta se convoacă niște întîlniri, ministrul numește o echipă de lucru, se stabilesc termene etc. etc. Important este să se vrea, să se pornească la drum cumva.
În Polonia, a durat circa 5 ani să se ducă la capăt reforma administrativă, durează lucrurile astea, nu se face bătînd din palme, dacă vrei lucru temeinic, nu să te faci că știi administrație.
OK. Convingerea mea este ca fara ,,eliminarea ghiseelor” (atentie la ghilimele – pot sa detaliez alta data) nicio reforma administrativa nu va da rezultat.
Si inainte chiar si de asta, premisa primara este schimbarea naturii contractului social astfel incat sa fie centrat pe comunitate/membrul comunitatii si nu invers. Este un anacronism.
O alta problema majora care imi sare in ochi (dupa 22 ani de ,,odihna” in societatea scandinava) este hiperlegislativitatea si accentul pe punitiune ca metoda de interactie si control al comunitatii. Tot un anacronism. Ambele, si cel de sus, sunt tolerate si incurajate de populatie. Cît de des nu se aude ca pentru a rezolva o disfunctie, trebuie inasprita legea?
Daca legile si procedurile românesti s-ar aplica consevent si in proportie de 80% societatea ar intra in colaps. Functionarea folosesc aplicarea legii ca pe o ,,pedeapsa” pentru solicitanti si ca pe un instrument de santaj (economic) pentru un set restrîns al petitionarilor (cei care se califica pentru a plati – restul sunt sacrificati pe altarul principiului pereat mundi).
D-le Paliga.
Poate credeti ca bat numai cîmpii cu ceeace am scris mai sus. Asa o si fi, sunt un simplu ,,user” al societatii.
Totusi, am un mic exemplu. Prin 2008 am organizat un schimb de experienta spontan cu un factor de raspundere local la VTI, institutul de studii pentru trafic din Suedia. Acesta dispune de un numar considerabil de echipe multidisciplinare (ingineri, sociologi, psihologi – nu politisti, nu persoane din adminstratie sau juristi, in orice caz nu in primul rînd) care studiaza o multitudine de proiecte. De la dispozitive de prvenirea adormirii la volan, dispozitive de protectie anticoliziune pe sosele si pîna la layoutul inscriptiilor de pe sosele. Sunt peste 30 de proiecte pe subdomenii.
Prima parte a fost o trecere in revista a activitatilor si laboratoarelor, bancurilor de proba etc.
A doua parte a fost o discutie cu expertii in proiectarea giratoriilor stradale. S-a nimerit asa, dar eu stiam ca Pitestiul in cei 18 ani de la 1989 eliminase aproape toate semafoarele din oras (motivatia era ca ,,creaza cozi”, ceeace nu vreau sa mai comentez) iar giratorii (care cu ocazia aceea am aflat ca sunt un dispozitiv de reglare a traficului cu calificativul de ,,semaroful saracului” (un semafor presupunînd si o infrastructura suplimentara formata din senzori si soft pentru monitorizere) lipseau total in Pitesti.
Motivatia neconstruirii giratoriilor in Pitesti era simpla. Un expert in drumuri de la Institutul de Proiectare Judeteana (la care am lucrat si eu vreo doi ani) pe care primaria il consulta a dat sentinta ca ,,nu sunt bune pentru ca nu au loc camioanele sa treaca prin ele” (apropo de studii si documentare).
Bun, la intrebarea care este raza minima a unui giratoriu ca sa poata sa-si faca functia, expertul de la VTI a raspuns ca nu exista o limita legata strict de gabaritul vehiculelor care trec prin el.
Dupa discutiile ,,fructuoase” intre cei doi ,,factori” a mai trecut cam o luna jumatate dupa care ziarele din Pitesti titrau: ,,primarul a umple Pitestiul cu giratorii – conducatorii auto sînt revoltati”.
Fapt este ca Pitestiul e plin acum cu giratorii. A fost bine sau rau? Nu stiu, nu am auzit de vreo evaluare, dar din punctul strict de vedere al organizarii unui schimb de experianta, a fost un succes.
Rolul pozitiv al sensurilor giratorii este cunoscut de mult, Elveția este și ea plină de giratorii. S-au mai făcut și la noi, unele improvizate… deci primăria din Pitești a descoperit roata.
Ghișeele (era să scriu gheișele) este doar un aspect al problemei, unul minor.
D-le Paliga, multumesc pentru dialog.
Exemplul cu giratoriul l-am dat pentru a ilustra cum o contributie extrem de minora poate avea un impact major. Intamplator a fost un giratoriu, care si el e e un element major de infrastructura intr-un oras de 200000 locuitori.
Despre ghisee, sunt si nu sunt de acord cu verdictul dumneavoastra. Depinde ce intelegem prin ,,gisee”. Eu inteleg proceduri, infrastructura, printre altele. Si atunci nu mai e chiar putin, daca insumam timpul pierdut cu implinirea procedurii, banii, si impactul ecologic al kilometrilor pe miljocul de transport. Ghiseele in principiu pot ramîne cita vreme mai exista persoane pe care trebuie sa le serveasca dar inca de pe acum se poate oferi alternativa, cu stimulenti. De exemplu, o plata la ghiseu poate fi taxata suplimentar, ceeace se intampla si in Suedia 3-6 euro pentru o plata la ghiseu.
In rest, eu nu contrazic propunerile si consideratiile pe care le prezentati in articol. Recunosc chiar ca sunt off topic.
Va mai dau jos niste exemple concrete de proceduri pentru comparatie. Pentru mine, ele vorbesc de la sine. Nu as mai putea trai altfel. Daca discut cu persoane din Romania, acestea nu se entuziasmeaza deloc. Nu am nicio explicatie.
Trei exemple de prodcedura ,,fara ghiseu” care se pot aplica oriunde in lume:
1. Schimbarea de domiciliu
Fara ghisee
Titularul adreseaza o ,,notificare” de schimbare a domiciliului la Biroul de evidenta a populatiei.
Notificarea se poate face on-line, prin telefon, prin completare de formular si expediere prin posta sau prin prezentare la ghiseu (Biroul de evidenta este printre putinele care mai are ghisee – nici posta nici bancile nu mai au ghisee).
In notificare se mentioneaza CNP, data mutarii, adresa noua si tipul de locuinta (chirie sau proprietate).
Ce NU se cere: mentiuni asupra sotului, sotiei, copiilor, stare civila, luare in spatiu, cerificat de proprietate, comodat, dovada de livret militar, plata impozitelor la zi whatever. Nu exista notiunea de ,,flotant”. Schimbarea domiciliului se poate notifica si odata pe zi.
Consecintele schimbarii de domiciliu
Adresa noua ,,radiaza” la toate autoritatile: registrul auto, sistem de sanatate, fisc primarie.
In termen de o saptamana Registrul Auto expediaza prin posta (fara solicitare expresa) un set actualizat cu certificatul masinii pe adresa noua.
Nota bene. Pe actul de identitate, care nu e obligatoriu, si care poate fi optional una cu permisul de conducere, nu exista mentiunea de adresa. Asta, impreuna cu formatul identic cu un card bancar al actului, reprezinta facilitati si simplificari substantiale.
Persoana isi anunta singura mutarea la banca, firma de asigurare etc.
Cu ghisee
Cerere (cu numeroase cîmpuri completate, multe din ele duble sau triple) dovezi de comodat, stare civila, stare militara, toate legalizate.
Stat la coada.
Schimbarea adresei in permisul de conducere, ID, livret militar, certificatul de inmatriculare si probabil inca altele.
2. Inscriere la facultate
Fara ghisee
Candidatul solicita (telefon, Internet) un formular de inscriere. In acesta sunt de obicei mai multe optiuni paralele pentru diverse facultati. Daca nu esti admis la prima candidezi automat la a 2-a.
Acte atasate. Copie dupa Diploma de liceu sau similar. Copia se ,,legalizeaza” aceasta constind in faptul ca o persoana fizica oarecare isi pune semnatura si nr de telefon pe proprie raspundere pe copie. Originalul NU se expediaza.
Actele se pun intr-un plic timbrat de catre facultate (de fapt cu timbru tiparit, nu lipit) care se introduce in prima cutie postala. Obligatoriu a doua zi plicul este pe masa functionarului. Asa lucreaza posta.
Cu ghisee
TBD.
3. Solicitarea diplomei de absolvent de facultate (nu numai la absolvire, ci si ulterior)
La absolvire nu e nevoie de notificare (foarte putine lucruri se cheama ,,cerere” restul sunt notificari ,,anmällan”).
Prin notificare (mail, telefon) se poate obtine un original sau un duplicat. Se poate opta pentru limba ,,suedeza” sau ,,engleza”. Diploma vine acasa cam intr-o saptamana.
Da, cam acolo trebuie să ajungem, dl ministru al administrației și internelor are destul informații să purceadă la analiză! Poate ne citește, nu se știe 🙂
P.S.
Statistica. In 22 de ani traiti in Scandinavia, cu eliberare de permis de conducere, cursuri postuniversitare (4-5) copil la scoala, cumparat-vîndut 3 locuinte, locuit cu chirie in 3 locuri (la toate corespund tot la fel de multe inscrieri la furnizori, vînzare-cumparare), cumparat-vandut circa 6 automobile, schimbat serviciu de 3 ori, mi-a scapat ceva…
Nu am stat la coada decît la eliberarea sau reînnoirea pasaportului, la elibearea permisului de conducere (se ridica personal de la posta).
Nu am avut nevoie de nicio legalizare la notar (birourile notariale sunt extrem de rare).
Ce am facut cu timpul, banii, energia psihica pe care le-am scutit, e alta problema.
Recunosc, sufar de o boala incurabila (vorba bardului Paunescu). As vrea (as fi vrut) sa vad toate aceste lucruri introduse si in România, cît mai repede, cam toate odata. E nevoie de o reinnoire a infrastructurii (infrastructura include si legi si proceduri, nu numai drumuri, cai ferate, poduri) abordata pe mai multe paliere si paralel pentru ca un sistem sa functioneaze. Introducerea secventiala, etapizata, trebuie sa fie problematica si neeficienta.
Errata: anmälan
Așa este, absolut corect. Birocrația sud-est europeană este ceva care se autoîntreține la toate nivelurile și în toate structurile. Ca să elimini ghișeele, trebuie întîi să ai o populație suficient de educată încît să poată trăi fără ghișee. România nu înseamnă numai București și marile orașe, înseamnă și comune și sate departe de lume, unde se trăiește ca în evul mediu.
Ca să ajungi la nivelul Suediei trebuie să ajungi măcar la nivelul Sloveniei și al Cehiei, nu poți sări niște etape. Dacă le sari, trebuie să ai bine pregătită infrastructura, cu scenarii alternative. Pînă acolo nu ar fi mult dacă s-ar pune pe treabă politicul.
Înainte de a face o reformă administrativă este necesar să se elaboreze un normativ pentru numărul de salariaţi ai unităţilor administrative (primarii, instituţii publice, etc.), în funcţie de numărul de cetateni arondaţi respectivei unităţi administrative. Altfel se ajunge la exces de personal, cum e la Oneşti, de exemplu, unde la 65.000 de locuitori sunt 700 de salariaţi în Primărie. Corupţia a permis umflarea schemelor de personal din administraţie.
Această situaţie de fapt din România se manifestă la toate nivelele, începând cu Parlamentul, ministerele, etc. până la nivel de primarii din comune.
Sfart Pincu: ,,normativ pentru numărul de salariaţi ai unităţilor administrative”
As fi curios sa vad un grafic comparativ cu curbe din cîteva tari diferite, pe cîteva nivele diferite administrative (3 de exemplu).
Un astfel de grafic va arata diferente intre numarul de locuitori deserviti per salariat public. Acolo unde nivelul va fi mic, aceasta poate fi un indiciu ca se aplica economii severe sau eficienta e marita. Eficienta ar trebui si ea sa apara, exprimata de exemplu prin numarul de solicitari per locuitor.
Apoi trebuie sa mai ai un parametrul global care sa reprezinte rata anuala procedurilor necesare pentru ,,supravietuirea” unui cetatean. Aici intra de asemenea un punct de eficientizare (vezi exemplele date de subsemnatul mai sus) in situatia ca exista proceduri sau subproceduri care pot fi ELIMINATE. Aprecierea mea este ca se poate comprima cu factori intre 30-55% ceeace este enorm. Aceasta comprimare ar insemna ca, fara sa elimini, ghiseele, oamenii, statistic ar veni mai rar in fata lor.
Alte eficientizari sunt generalizarea ghiseelor, astfel ca a) un functionar deserveste un grup intreg de solicitari cît si ca b) operatiunile intermediare care sunt incluse intr-o solicitare sunt rezolvate de acelasi functionar in spatele ghiseului (in loc ca solicitantul sa alerge el in fata ghiseelor).
Un element simplu ar fi introducerea (si folosirea) sistemelor cu bon de ordine (rulou pretiparit – nici nu e nevoie de display). Stiu ca la Pitesti la serviciul de pensii exista dar e deconectat – oamenii stau la coada in 35 C, fara aerisire, la un singur ghiseu, cu ,,orificiu” amplasat in partea ventrala (intra pe el numai aparatul buco-labial, dar nu si urechile). La fel e si la Evidenta Populatiei, care atrage zilnic un public larg (pe 35 C vara).
S-a dat o lege cu aplicare pe etape, prin 2003, de catre Nastase A, dar cred ca a fost uitata.
Un gospodar priceput local (nu-i zic manager) ar putea introduce singur 30% din simplificari si optimizari fara Ordonanta de Urgenta. Cîstigul s-ar imparti frateste intre solicitanti, functinari si societate.
Iata un exemplu de complicatie inutila care nu necesita schimbari majore in infrastructura etc.
Bancile (ING, BRD cu care am vorbit) conditioneaza deschiderea unui cont nou pentru un client vechi al bancii, de depunerea unei dovezi de domiciliu cu stampila si semnatura (pentru cetateni straini). Motivatia este impunerea de catre Banca Nationala a unor proceduri (nimeni nu spune ca procedurile sa nu fie aplicate timpit).
M-am pregatit cu dovada respectiva de la autoritatile suedeza (care rîd cu gura pîna la urechi cînd aud de stampila si sematura) si m-am dus 3000 km personal la ghiseul bancii (nu este acceptata alta procedura). Avem stringenta nevoie sa mai deschid inca un cont si eram client vechi de 5 ani. Functionara mi-a primit actele, cu copii dupa pasaport semnate de mine pe fiecare pagina si tot tacimul. A facut cu mine tot ce a vrut, dupa care, cînd i-am lasat la birou ultima bucatica de hîrtie nu am gasit-o acolo. Am facut 5000 km inapoi dupa care am aflat de la alta functionara (sefa primei) ca procedura nu a fost corecta (nu stiu de ce) si ca nu mi-au primit cererea. Mi-a ,,aplicat” legea!!
Am facut un control pe cont propriu la alta banca, care mi-a confirmat ca ,,asta e procedura, impusa de Banca Nationala”. Am mai aflat si ca, daca dupa inca 3 zile trebuie sa mai deschid inca un cont, atunci se ia totul de la capat. Banca Nationala din nou…(?) Hai sa fim seriosi!
Varianta din Suedia
Sunt clientul bancii de 20 de ani – Danske Bank – e pe net. Nu mai au ghisee. Sun, vorbesc eventual cu o persoana dedicata (nu neaparat) si comand modificarea pe care o doresc. Peste 3 zile vine un formular/contract acasa completat pe care il semnez si il trimit inapoi in plic francat. Proceduri mai simple se rezolva pe loc de functionar in timp ce discutatm la telefon.
Am facut imprumuri imobiliare de 2500000 euro sunind direct persoana de contact, explicîndu-i ca era o suplimentare la un proiect de constructii. Am programat data cind sa vin la el sa semnez si sa primesc banii in cont. Am dat mîna, am palavragit cîteva minute si mi-a transferat suma. La plecare, functionarul ,,Aoleu, am uitat sa va dau sa semnati contractul!!”. L-a printat (era pregatit si completat de el) si eu l-am semnat, dupa care Pa! Sa nu va inchipuiti ca sînt cineva. Pur si simplu sunt un client vehci oarecare care si-a construit un capital de incredere la banca respectiva. Acum au mai inasprit si ei procedurile (ordin de la Bruxelles) dar continuu sa nu dau pe la ei.
Un functionar poate face multe pentru clientul lui indiferent de proceduri, fara sa incalce nimic. De asta uitasem. Asta presupune ca a) functionarul are un mandat potrivit de solid (nu merge la sef sa intrebe decît pentru maxim 5% din situatii) si b) functionarul foloseste acest mandat in forma unei ,,zone gri” de bunavointa (fara încalcarea niciunuei reguli) in favoarea clientului, si nu drept capital personal pentru favoritisme sau santaj scop de obtinerea mitei.
Apropo de mandatul functionarului, este simptomatic iarasi. Cînd o institutie trebuie sa prezinte pentru public o anumita problema, aici apare de cele mai multe ori functionarul care raspunde de problema respectiva. El este cel care stie. In Romania, pentru acelasi lucru apare seful institutiei, vorbind din spatele tricolorului si steluterlor.
Eu mă bucur că discuțiile despre administrație s-au încins și vin cu exemple din zona scandinavă.
@ George Petrineanu
Distanţa dintre Suedia şi România este de 3.000 km geografici şi un milion de km. ca democraţie şi administraţie publică.
Chiar dacă aveaţi dubla cetăţenie (şi cetăţenie română), tot nu scăpaţi de birocraţia negativă care guvernează la noi. Şi cetăţenilor români băncile le impun completarea unor formulare cu date, mai abitir decât cele cerute la recensământ. Când completezi un asemenea formular, care printre altele te întreabă de sursă depunerilor (!?), ai senzaţia că Securitatea n-a murit.
Factorul determinant al organizării administrative din România sunt banii. Ca să obţii un serviciu oarecare – şi-l poţi obţine uneori în condiţii pe care nici funcţionarii suedezi nu le pot oferi – este suficientă o mită grăsuţă.
Şi totuşi, s-ar putea face paşi buni în administraţie, dacă s-ar permite autogestiunea fondului de salarii actual. Să fie legalizata mita! Cu mercurialul afişat în faţă ghişeului.
Azi am fost cu fi-meu la o bancă neromânească, necomunistă… am completat vreo 25 de pagini, fiecare în 4 exemplare. În Suedia se completează la fel? Era vorba de un împrumut, nu foarte mic, dar nici foarte mare, sub 10,000 euro.
@Pincu Sfartz
> te întreabă de sursă depunerilor (!?), ai senzaţia că Securitatea n-a murit.
Sunt obligaţi prin lege să întrebe; e vorba de legislaţia contra spălării banilor. E un semn de ţară avansată (?!), nu de Securitate.
> Ca să obţii un serviciu oarecare … este suficientă o mită grăsuţă.
După dl. Paliga, „funcționari corupți or fi, dar nici ei nu cred că sînt o problemă reală”
@Prof. Paliga
Nu stiu cite pagini trebuie completate in Suedia, dar in SUA sint destul de multe pagini. Bancile nu mai dau imprumuturi in ultimii ani asa de usor. S-au pirlit cumplit si acuma sufla si in iaurt. Birocratia bancara nu este pentru ca sint functionari si trebuie sa le dea de lucru. Bancile vor sa se asigure cit se poate de mult ca cei care imprumuta banii ii vor plati inapoi bancilor. Iti trebuie sa pui masina, casa sau ceva pretios pentru colateral. Altfel poti sa fluieri, ca nu-ti da nimeni nici un banut.
Sorin Paliga:
Nu! Cerearea de imprumut e mult mai simpla, asta nu cred ca implica vigilenta mai putina. Formularele exista chiar pe net, puteti incerca singuri.
Datele de completat trebuie insa sa fie relativ putine de exemplu
– Nume, CNP (adresa rezulta din CNP)
– Venit anual, angajat/nu. Pentru niciuna nu se cer dovezi. In Suedia NU exista adeverinta de salariat. Banca trimite insa automat o cerere de investigatie la Centrala De Investigatii. De acolo primeste o fisa cu datele persoanei in cauza, venitul declarat, toate creditele pe care le are si eventuale notatii (neplata unei amenzi de exemplu). Centrala de Investigatii informeaza si solicitantul imprumutului.
– Numar de minori in gospodarie
– Credite (suma aproximativa)
– Bunuri imobile
– NU: stare civila. Se poate insa opta pentru a pune sotul ca garant si atunci sotul completeaza si el aceleasi date.
Completarea formularelor e o munca de circa zece minute facuta de acasa.
Pentru niciuna din cele de mai sus nu se cer adeverinte sau alte acte doveditoare.
In cîteva zile banca da raspunsul.
Aveti dreptate. In Romania toate bancile, si cele straine, aplica ,,procedurile”. Este posibil ca Banca Nationala sa fi decis niste proceduri care sunt mai dure ca in alte tari. Dupa parerea mea, discriminativ si nejustificat.
Am întrebat-o pe doamna de la bancă ce D-zeu face cu toate hîrtiile alea. Mi-a spus că au o arhivă mare, nu mi-a spus unde și nici nu mă interesează. I-am replicat și eu, șmecherește: aici sînt copacii dv.
Adică, vreau să spun, la ora la care poți depista pas cu pas și minut cu minut traseul unui dolar care pleacă de la mine și ajunge în Honolulu, mi se pare total inutil să tai mii de copaci ca să completezi niște formulare de bancă. Fiecare cetățean se află în cel puțin 2 baze de date, ale Internelor și ale Serviciilor de informații, nu mai spun de bazele de date ale instituțiilor unde lucrează.
Păi nu e mai simplu să legiferezi cumva comunicarea între aceste baze de date decît să completezi zeci de hîrtii care, pe an, înseamnă sute de tone de hîrtie care, practic, se aruncă? La ora la care Terra s-a suprapopulat, că trebuie să ne protejăm natura, fiecare cm cub de lemn, risipim inutil mii de tone de hîrtie pe formulare pe care, de fapt, nu le citește nimeni. Asta nu e prostie? sinucidere?
@ Alex.Leibovici, D-na Wanda Lucaciu
Aveţi dreptate, pentru cazul când faci un împrumut, dar eu am complectat formularele la depunere!! Şi am primit, contra semnătura, 60 de pagini de instrucţiuni! Pe care, desigur, nu le-am citit, fiind scrise cu litere foarte mici.
Cazul d-lui Pincu (cu 60 pagini)
Întrucît pare a fi o aplicare cu exces de zel, în spatele ei se ascunde o mentalitate. Este perceperea clientului ca pe un fraudator, cînd de fapt procentul real nu ar justifica această blindare. De fapt aceste proceduri nici nu sunt eficiente si necesare, pentru că au în spate raţiuni inadecvate.
Am întîlnit şi alte cazuri, de exemplu notari care nu acceptă un duplicat de titlu de proprietate eliberat de cadastru cînd alţii il acceptă. Şi altele.
Societatea în general ar trebui să producă schimbari:
– Să pună clientul în centru
– Să refacă procedurile, incluzând folosirea poştei telefonului şi transferului bancar (vechi de peste 100 ani), a CNP-ului, bazelor de date, şi, doar în final a procedurilor on-line. Toate acestea în loc de ghişee
– Să sprijine şi monitorizeze şcolarizarea funcţionarilor
Chiar dacă aceste principii,,se cunosc şi aplică” (aşa mi se explică întotdeauna) în realitate în ele doar se maimuţăresc. Mai e dăunătoare şi concepţia că nu se pot aplica avînd în spate convingerea că românii nu merită, ei având un comportament inferior.
As mai vrea sa testez doua idei.
Nu s-ar putea scrie o brosura-indrumar care sa cumuleze o serie de exemple de proceduri, abordari, legate de adminstratie si infrastuctura, dintre cele care in mod cert s-a vazut ca functioneaza? Se pot grupa pe capitole (avem dupa parerea mea de a face cu un material amorf, bazat pe cunostinte empirice, deci gruparile sunt arbitrare si confera doar un efect pedagogic). Ar putea contine, printre altele, experiente, exemple de rezolvari practice din Scandinavia (dar si din Romania sau alte locuri). La actiune s-ar putea cupla un sir de schimburi de experienta neformale (de exemplu intreprinderi comunale de apa, canal, gunoi, transport, sistem de sanatate, scoli) care ar putea fi prezentate.
Tadeus Kotarbinsky a scris odata ,,Tratat despre lucrul bine făcut”. Poate ar fi din nou nevoie de ceva, la nivel de ambitie mai redus, dar intocmit de o sursa cu oarecare independenta.
Doi.
O utopie: In interiorul institutiilor statului ar trebui sa existe un ,,Avocat al publicului”, un controlor de calitate, care sa monitorizeze in mod independent si impartial mersul. Pentru a nu impovara schemele de personal, acestia ar putea fi desemnati la un numar corespunzator de petitionari. Rolul lor nu ar fi sa ,,rezolve” cazurile petitionarilor, ci sa garanteze ca acestia sunt tratati cu corectitudine si eficienta de autoritati. Acestia ar face si o evaluarea periodica (pe un numar rezonabil de indicatori) si ar gestiona o baza de date de disfunctii care apoi ar trebui discutate si rezolvate de cei raspunzatori din institutiile respective.
Procedura exista in industria aviatica unde orice component, aparat, care se monteaza in avion trebuie certificat de o instanta indendenta (desi angajata de obicei de firma producatoare).
Cum ar putea acesti agenti de calitate fi protejati de ,,contaminare” cu vectori din interiorul institutiilor (se stie ca ai de cistigat material daca ai misiunea sa-l controlezi pe primar prefect, functionarii de la autorizatii de constructie etc) e o alta poveste. Dar in principiu exista solutie aproape pentru orice.
Personal am functionat ca „user reprezentative” intre compartimentul care programa aplicatii pe calculator si cei care le folosau. Lucrez si ca flight test engineer, ceeace inseamna ca firma ma plateste ca sa descoper defecte ale produsului si sa urmaresc rezolvarea lor in urma introducerii unor modificari, repetarii testelor si certificarii produsului. In mod paradoxal, in aceasta functie nici nu ai cum sa te imbogatesti si nici nu indrazneste nimeni din organizatie sa te preseze sa musamalizezi rezultatele. E bine conceput si transparent.
@ George Petrineanu. Ideea este excelentă, la noi la facultate e o vorbă: cine propune se ocupă! Deci puteți fi chiar dv. acela care strînge materialul! De trimis se poate trimite cui considerați util, numai să vă și asculte. Cînd eram mai june, mai activ, mai entuziast și mai naiv am tot scris din astea și le-am distribuit puternicilor zilei. Știți urmarea, nu? Nu vreau să vă descurajez, din contra, să vă prezint situația și să vă îndrum într-acolo.
@ George Prutineanu
Confundaţi mentalităţile din Suedia cu cele din România.
Aşa cum Dvs. sunteţi flight test engineer şi răspundeţi de fiabilitatea componentelor din avion, eu, pe lângă proiectare, aveam delegaţia ISCIR pentru funcţionarea în siguranţă a celor peste 8.000 de utilaje sub presiune din chimia de pe Valea Trotusului, şi nu a fost un singur caz în care, dacă dădeam o interdicţie, să nu înceapă presiuni pentru un compromis. De obicei inventam fel de fel de măsuri compensatorii şi consolidări, că să nu opresc producţia, dar fiind vorba de viaţă oamenilor, nu am cedat niciodată.
În alte zone – Brazi, Piteşti, Midia, Victoria, Galaţi, etc. – au avut loc explozii cu victime omeneşti, din cauza compromisurilor tehnice.
Aveţi dreptate, e nevoie de un avocat al petiţionarilor în faţă instanţelor administrative, în fiecare unitate. Aşa cum există un Oficiu pentru protecţia consumatorului la produsele de larg consum.
Dar nici cea mai perfectă organizare administrativă nu va fi eficientă până nu se schimbă radical mentalităţile „balcanoide” din România!
@Pincu
Interesanta relatare cea cu interdictiile ISCIR. Ar fi interesant sa povestiti odata cum decurgeau ,,negocierile” si in ce constau masurile compensatorii.
Mai retin totusi un tîlc din ceeace relatati. Cu greutate, dar s-a putut sa nu cedati, ceeace reprezinta o statistica excelenta, 100% care demonstreaza ca in anumite conditii, cu o pregatire adecvata, e posibil.
@ S Paliga
Aveti dreptate, cel care propune acela se ocupa. Din pacate, nu mai sunt june.
Si nici nu as avea prea mare entuziasm daca ar fi sa distribui un material direct ,,puternicilor zilei” cum spuneti.
Partial am mai facut experienta si sunt la curent.
De exemplu in 2009 doi absolventi suedezi ai Faculatii de Arhitectura din Stockholm au avut lucrare de diploma o analiza si propunere de amenajare zonala a zonei centrale a Pitestiului dinspre malul Argesului. Ii cunosc si stiu cum s-au documentat, colindînd ori prin arhivele cadastrale ,,libere” romînesti sau masurînd si facînd fotografii de mai multe ori în lunca Argesului, partial maidanizata, cu ochii dupa cîinii vagabonzi. Cu acel proiect, care mi s-a parut continînd solutii si propuneri de buna calitate (chiar daca nu iesit din comun) din cele care nu s-au aplicat pîna acum si nu se vor aplica. Abordarea lor era integralista, deci nu isi puneau problema unor culori pentru fatade si numar de nivele.
Proiectul a primit nota maxima intr-o comisie internationala de arhitecti (proiectele de diploma nu sunt apreciate si notate de profesori ai facultatii) la fel ca si cei doi studenti care au absolvit sefi de promotie.
Am aratat un exemplar cui credeam eu de cuviinta, persoane care imi erau si cunoscute. Proiectul e in engleza, cu ilustratii tridimensionale, planuri tabele, usor de înteles. Prima, si ultima remarca, a fost ,,asa ceva nu e legal!”.
Intre timp cei doi absolventi au ajunsi specialisti apreciati in doua mari ateliere de arhitectura din Stockholm, amîndoi sefi de proiect iar unuia i s-a propus chiar postul de director al atelierului, acesta refuzînd. Faca precizarea ca sa se înteleaga ca erau argumente in favoarea seriozitatii si profesionalismului proiectului.
Bazîndu-ma pe aceasta, am incercat sa mai provoc o discutie cu arhitectul sef. Nu cu impertinenta ca acesta sa cada in genunchi recunoscator ca am venit sa-i salvez, ci macar pentru placerea de a aborda un subiect care trebuia sa ne atraga pe amîndoi: soarta Pitestiului, care în ultima jumatate de secol are proiecte majore urbanistice sa le numeri pe degete: autostrada de centura ar fi unul. Mult prea putin.
Raspunsul condescendent si usor plictisit a fost ,,Am mai vazut asa ceva”.
Pai nu de aceea voisem sa discut, ca doar nu veneam cu un know how provenit de la alte civilizatii stelarea. Am mai vazut si eu, la Malmö (zona tîrgului de locuinte si Turnul Torso), Londra (Canary Wharf), Paris, Szeged, Baja. In afara de tarile Baltice si Bielorusia am mai vazut, am vazut toata Europa. Pe banii mei, durîndu-ma inima pentru fiecare centima si de aceea cu ochii holbati sa nu pierd nimic de pe unde am fost.
As fi vrut o explicatie pertinenta de ce ceeace e obisnuit si ,,s-a mai vazut peste tot”, nu a aparut in 22 de ani si nici nu are perspective (in forma integralista care se cuvine unei abordari urbanistice serioase, nu cu peticeli pe ici pe colo).
Intre timp in Piesti s-a mai demolat cladirea morii a carei silueta era simbolul de facto al orasului. Stau la rînd putinele care au ramas, fabrica de butoaie si Hanul de pe Sf Vineri. Nu le plînge mai nimeni de mila, pentru nu sunt obisnuiti cu ideea ca o constructie industriala candideaza si ea sa fie un obiect de patrimoniu.
Ca sa va exemplific (daca mai e cazul) in mica localitate turistica Söderköping, un fel de Cîmpulung din alte vremuri, un siloz din port s-a dezafectat. Niste entuziasti si intreprinzatori au facut tot ce a trebuit ca sa salveze silozul si sa-l transforme intr-un bloc de locuinte cu doua pent-housuri pe acoperis. O cladire industriala de care nu mai era nevoie a renascut intr-un grup de locuinte pline de rafinament: http://goo.gl/maps/ZBMMH
Si asta s-a mai auzit si se va mai auzi. Dar in acelasi timp s-a si facut si se va mai si face. Nu trebuie sa fii prea original sa idenfici astfel de solutii. Trebuie doar sa holbezi ochii, si sa ai inima, sa-ti para rau de mediul urban, care apartine constiintei oamenilor. Acesta este si motivul anxietatii unei colectivitati cînd autoritatile dezafecteaza fara discernamint o zona. Cineva mai autorizat decît mine scrie despre aceste lucruri: L’Architecture du bonheur de Alain de Botton.
Puteti sta linistit, d-le Paliga, eu chiar va rog sa ma descurajati desi faptul e deja implinit, avem experiente similare.
D-le Petrineanu, dacă strîngeți suficient material, așa cum sugerați, mai departe încerc să deschid eu niște uși. Mă mai cunosc unii, alții îmi închid ușa în nas… mă rog, cum e viața.
@Paliga: Multumesc pentru atentie si promisunea de a deschide usi, care e un punct esential!
Din pacate, as avea nevoie de mai mult de atit. De exemplu, un mic grup de lucru, sa beneficiez de feeback, de confirmare exterioara ca ar exista un interes pentru un asa material (altfel intiativa risca sa fie doar rezultatul unui delir maniac). Ma tem ca asa ceva nu se va intîmpla iar entuziasmul meu pe aceasta domeniu nu mai e la cote inalte.
Treceti pe la mine pe la Stockholm o saptamîna, doua, dupa ce cînd da firul ierbii. Putem aranja niste vizite in cîteva locuri de interes. La fel de important ca deschisul usilor este sa concepi un material cu impact. Dar pentru cineva care nu mai e nici june, nu e nici pensionar si e 10 ore pe zi la munca e practic imposibil.
Mulțumesc de invitație. În Suedia am fost o singură dată, în iunie 1997, am prins nopțile albe, am văzut multe locuri, era o vizită de lucru, cum se spune, pe teme administrative și de protecție socială. Ultima zi, a fost la Stockholm, frumos oraș. Doi ani mai tîrziu, în ianuarie 1999, am fost și la Helsinki.
Acum nu știu dacă mai pot ajunge. Anul ăsta sper să ajung la 2-3 simpozioane științifice (Polonia, Cehia, Slovenia, Bulgaria; lumea slavă, după cum vedeți). dar – dacă sîntem sănătoși, poate ajungem și mai la nord. Ținem legătura și om mai vedea.
Apropo de Suedia, ce spuneam eu 🙂 Un articol aprut in The Economist:
The Nordic countries, The next supermodel
SMALLISH countries are often in the vanguard when it comes to reforming government. In the 1980s Britain was out in the lead, thanks to Thatcherism and privatisation. Tiny Singapore has long been a role model for many reformers. Now the Nordic countries are likely to assume a similar role.
That is partly because the four main Nordics—Sweden, Denmark, Norway and Finland—are doing rather well. If you had to be reborn anywhere in the world as a person with average talents and income, you would want to be a Viking.
Politicians from both right and left could learn from the Nordic countries
http://www.economist.com/news/leaders/21571136-politicians-both-right-and-left-could-learn-nordic-countries-next-supermodel
D-le Paliga, daca doriti putem discuta si privat, ca sa nu plicitsesc cititorii
petrige(a)gmail.com
Zilele acestea se reia iar discuția despre administrație. Cum era de așteptat, despre regiuni. S-a revenit la varianta cu 8 euroregiuni, iar discuții despre autonomia zonei secuiești etc. etc.
La masa rotundă de ieri seară de la Antenă, dl Ciorbea a spus, corect, că propunerea asta este, de fapt, cea din timpul guvernului său, datează din 1997. Cum să-l contrazic? așa este. Asta apropo și de plagiat și de cine pe cine copiază 🙂
@Sorin Paliga
Să continuăm aici discuţia de la România şi iluzia grandorii, unde ultimul comentariu era acesta şi era al dumneavoastră.
Vă rog să recitiţi discuţia noastră mai veche de aici, începănd cu acest comentariu, ţinând de data asta cont de sensul pe care îl dau eu cuvântului „disfuncţie” şi cu care suntem, sper, lămuriţi acum.
Revin la întrebarea mea: care sunt câteva dintre cele mai importante disfuncţii ale sistemului administrativ românesc, adică ce funcţii nu merg bine şi în ce mod?
[După identificarea acestor probleme, următorul pas ar fi stabilirea cauzelor, apoi găsirea remediilor. Secvenţa în elaborarea Reformei trebuie să fie, după cum am mai spus: “ce nu merge?” – “de ce nu merge?” – “care-i soluţia?”.]
Dat fiind că mi-am terminat „norma” de lucru pentru azi, pot reveni. Nu văd rostul pritocirii acestei teme dacă nu apar perspectivele unor discuții serioase, la obiect, cu argumente și contraargumente. Așadar, rezum ce cred eu că trebuie făcut.
1. București și zona învecinată. a. trasarea a circa 25 de sectoare în București corespunzînd unui număr egal de secții de poliție, cu sau fără păstrarea actualelor frontiere între sectoare și „tăierea” lor în bucăți mai mici; zona ultracentrală trebuie altfel regîndită, deoarece din centru „mușcă” actualele sectoare 1, 2, 3 și 5, ceva mai încolo și 4 și 6. b. Zona metropolitană; definirea formulei „metropolitan”; ce fel de zonă metropolitană adoptăm: numai ce este adiacent Bucureștilor sau tot ce este pe raza navetabilă, adică pe un cerc amplu care atinge orașele Giurgiu-Tîrgoviște-Ploiești? c. viitorul actualelor comune suburbane Chitila, Chiajna, Pantelimon… devin sau nu sectoare ale unui București bine administrat sau intră pe o structură metropolitană?
2. Marile orașe, cu peste 200.000 de locuitori. Sectorizarea lor pe modelul ales la #1 și definirea zonelor metropolitane, tot ca mai sus, pentru coerență, nu?
3. La polul opus, rezolvarea situației localităților mici și foarte mici, actualmente unități administrative distincte, și unirea lor în unități administrative mai mari, coerente, viabile.
4. Regiunile, clarificarea rolului lor și modelul urmat. Dintre toate aspectele acestei reforme, este cel mai puțin important lucru și cel mai simplu de rezolvat, mai ales dacă se merge pe formula rediscutată zilele acestea, adică reunirea a 2-3-4 județe într-o regiune. De ce e nevoie de asta, eu nu pricep, dar accept ideea că am un IQ mult sub media guvernului.
5. Școlile și clarificarea subordonării lor, o parte din activități la primării, alte parte la Min. Educației.
6. Alte teme legate de administrație, de ex. asistența la domiciliu, asistența persoanelor cu handicap, problema birourilor/oficiilor județene/(și regionale?) cât mai aproape de cetățean. Și altele și altele și altele.
Dacă toate acestea nu sînt analizate, pritocite și rezolvate cumva, nu văd ce rost are să mai tot scriu despre ce cred eu. Poate cred prost, poate sînt incompetent. Am un licăr de speranță, am auzit că Johannis s-ar implica în problemă. Știu și eu? Poate…
Completare: după cum se poate observa, eu propun o reformă esențială, nu cosmetizare să ne aflăm în treabă. chiar așa cum o văd eu, este – ca amploare – sub amploarea celei din 1967–1968, făcută – pt vremea aceea – cît se poate de profesionist. Era o perioadă cînd comuniștii gîndeau mai normal, nu o luase razna Flăcăul cel Mare… Faptul că, de ani buni, se tot bîlbîie diverse guverne pe tema reformei arată ce fel de „clasă politică” avem: incompetență, indecisă, fără idei, bîlbîită. Acord o șansă actualei formule guvernamentale, sînt chiar curios dacă vor mișca ceva și la ce nivel. Presupun, după zvonistică și după mass media, că vor crea acele nenorocite regiuni cu pretextul că, gata, am făcut euroregiuni și vor curge fluvii de euro peste noi.
Găselnița asta că se fai regiuni ca să se facă proiecte de anvergură arată cît de îngustă e gîndirea. Da, așa e, marile proiecte trec prin 3-4-5 județe, poate mai mult. Și dacă vor trece prin 2-3-4 viitoare regiuni ce facem? Inter-regiuni? supra-regiuni? e același lucru. Sigur că marile proiecte presupun cooperare între structuri administrative, între instituții, indiferent cîte regiuni/județe ai. Dacă se translatează același mod de lucru la noile regiuni va fi același mod de lucru și acolo, e simplu.
Sorin Paliga: eu propun o reformă esențială, nu cosmetizare să ne aflăm în treabă.
De acord, sunteti indraznet, pentru ca ori de cîte ori se propune o reforma esentiala reactia e una de contrariere. Se vorbeste de etape, de lipsa de bani, de calcul, orice ca sa poata scuza o nazuinta patologica pentru stagnare.
As vrea sa mai revin in contextul unei reforme estentiala ca ea nu ar putea atinge efectul scontat fara o reviziuire esentiala a procedurilor. Daca de exemplu puneti la baza reorganizarii fluxul si maniera actuala de informatii, e ca si cum ai comanda un costum scump pentru o ocazie festiva dupa care, costumul odata croit, persoana intra in cura de slabire si da jos 15 kilograme. Costumul curge pe el, trebiue facut altul inainte ca festivitatea sa fi avut loc.
S-ar putea obtine castiguri substantiale de pe urma refacerii procedurilor si mai ales a conceptului anacronic care sta in spatele lor.
De exemplu, daca consideram complexitatea procedurilor romanesti ca fiind de circa 5-6 ori mai mare ca a celor suedeze. Un volum de 100 de proceduri suedeze ar corespunde la 5-600 proceduri romanesti. Tratarea ar fi urmatoarea. 1/3 sunt eliminate total. Mai raman 400. Urmatoarea treime este simplificata prin comprimare, incit presiunea ei si gradul de ocupare a resurselor administrative pe care il implica scad dramatic pina la 1/10. Se mai scapa de 150-180 din cele 200. Restul, de 200-250 (din 600) se supun automatizarii, informatizarii, optimizarilor.
Efectul acestei curatari s-ar putea sa trebuiasca sa-l luati in consideratie in reformele de care vorbiti.
Daca cineva m-ar intreba care ar fi scamatoria de a reduce pe 600 la 150 si sa si imbunatatesti procesele, as putea da exemple nenumarate din experienta mea de „user” al comunitatii suedeze. Exista citeva trucuri simple, cum ar fi punerea CNP-ului ca piatra de bolta a tuturor procedurilor. Apoi, s-ar putea renunta la mentiunea de adresa pe actul de identitate (inclusiv obligativitatea acestuia), eliminarea unor conditionari innaceptabile si daunatoare pentru simplul mers, cum ar fi dovedirea starii civile la schimbarea de domiciliu (starea civila are relevanta in mult mai putine situatii administrative), modificarea unor proceduri incat sa nu mai pretinda depunerea unor cereri (inlocuire cu notificare verbala), reducerea drastica a practicii legalizarii actelor si multe altele.
Suma ar reprezenta economia de care vorbesc mai sus.
Dar am incetat sa cred. Urmatorii 30 de ani vor fi blocati in bajbaieli. Se vor comanda si arunca pe rind multe „costume” in urma curelor de slabire urmate de ingrasari, etc. Scapa cine poate.
@George
Complexitatea procedurilor administrative diferă de la o ţară la alta, câteodată chiar substanţial.
Mi-am pus întrebarea dacă întreg diferenţialul se explică prin tradiţiile pur birocratice. Eu cred că este posibil ca o parte din diferenţial să reflecte diferenţe obiective.
Mă gândesc că în ţările în care nivelul mediu de onestitate este mai ridicat, este de aşteptat ca procedurile să fie mai simple, cu mai puţine cross-checking, adeverinţe, etc., pentru că probabilitatea de fraudă este relativ mică şi nu justifică plusul de complexitate.
Pentru România, în orice caz, corupţia la nivelul notarilor, împreună cu cea la nivelul populaţiei, este un factor de care ar trebui ţinut cont la regândirea procedurilor.
Alex, de acord cu tine.
Dar, la nivelul meu de cunostinte, nu am informatii ca ar fi o legitate ca gradul de complexitate a procedurilor administrative sa fie invers proportional cu nivelul de onestitate.
As zice invers. Complexitatea favorizeaza imprevizibilul. Simplitatea lasa loc pentru o depanare eficienta. Exista instrumente foarte puternice, cum ar fi CNP-ul care nu sunt folosite in administratia romaneasca. CNP-ul e numai de forma, dar nu sunt implementate baze de date realationale corespunzatoare.
Ca sa iau un exemplu. O schimbare de domiciliu in Suedia este un proces complex pe care membrul comunitatii il percepe ca fiind automat. Informatiile radiaza dinspre Oficiul Evidentei populatiei ,,automat” spre toti factorii comunitari importanti: sistemul de sanatate (policlinici, farmacii), registrul auto, abonamentul TV, Fiscul, Centrala Datornicilor si Creditelor si cate si mai cate. O administratie dintr-o tara cu nivel mai scazut de onestitate (refuz de fapt sa accept acest criteriu, dar il discut pentru relevanta rationamentului) va avea de tras foloase cu mult mai importante decit o tara ca Suedia care il practica. E un sistem beton, care nu lasa loc la manipulari facile. Din cauza asta nici nu e obligatoriu sa ai act de identitate in Suedia. Existi in orice caz in sistem, iar fara act de identitate nu poti ridica bani de la banca, nu poti ridica un pasaport. Dar e o optiune personala.
Alex, as mai aduga ca, in opinia mea, procesele pot fi oricit de complicate (desi nu mai mult decit e necesar) cu conditia sa fie strucutrate (in materie de sisteme IT se stie ce ravagii produce un cod spagetti) si sa fie bazate pe un model (capabil de ameliorari si corectii periodice) care sa fie cit mai fidel realitatii pe care il serveste. Ceeace nu e nici pe departe cazul României.
Sigur că în Danemarca gîndești alt sistem decît în România, din punct de vedere strict birocratic. Totuși, au am prezentat chestiuni foarte tehnice, cum este nr. locuitori/unitate ~ subunitate administrativă și tot ce decurge de aici. Putem discuta la infinit cum să fie aleși primarii de sector (direct de popor, de consiliu, care consiliu – local sau general, la localitățile mari, numiți de primar etc.). Am mai prezentat problema zonelor metropolitane și ce variante sînt; regiunile… Acestea sînt chestiuni foarte tehnice, puțin negociabile ca sistem, ca angrenaj. Putem discuta detalii de funcționare, ce „ulei birocratic” turnăm acolo. Asta e altceva.
Eu zic că, dacă în 1967–1968 a fost posibilă o reformă radicală a administrației, este perfect posibilă și acum una mai puțin radicală, dar necosmetică. Sigur, pot fi naiv.
@George
N-o să ne certăm pentru atâta lucru. Mi s-a părut rezonabil
– ca procedurile să fie proiectate în aşa fel încât să constituie un compromis între amploarea fraudelor şi sâcâirea cetăţenului
– şi că amploarea fraudelor diferă de la ţară la ţară
Dar dacă nu, atunci nu. Eu studii aprofundate n-am făcut, deci nu insist.
În altă ordine de idei: din ce scrii, se pare că în Suedia (vs. Elveţia), „evidenţa” populaţiei este substanţial mai … totală … Poate este legat e faptul că Elveţia este puternic descentralizată: comună-canton-confederaţie, inclusiv dpdv al circulaţiei informaţiilor.
Cu privire la cracterul structurat al proceselor: din expeienţa mea, în România, procesele tipice cum ar fi vânzări-cumpărări, donaţii, etc., au un model („schemă bloc”) perfect documentat şi cunoscut cel puţin de către notari. Fapt este că schema-bloc românească este mult mai complicată ca cea elveţiană. Pe de altă parte, şi cea franceză este mai complictă ca cea elveţiană, iar cea germană este comparabilă cu cea elveţiană.
Codul elveţian al procedurilor administrative începe cu următoarea frază: „La bonne foi est présumée” („Der gute Glaube ist vermutet”, „There shall be a presumption of good faith”).
Impresia mea este că procedurile administrative româneşti pornesc de la premiza relei credinţe…
Alex, de acord.
Sesizezi ceeace mi-a scăpat: procedurile de ţinere sub control suedeze sunt eficiente dar şi robuste încît să nu permită distorsiuni introduse de funcţionari, sistem, sau indivizi ai comuniatii.
Din cauza asta ele ar fi perfect de aplicat în mediul încrîncenat românesc. Dar opoziţia ar fi disperată din partea functionarimii şi bransei notarilor ambii pierzându -şi privilegiile.
Suedezii nu se opun sistemului de control printre altele şi pentru că el e foarte comod şi au încredere că nu permite abuzurile din partea sistemului.
În privinţa blocurilor de proceduri, orice om cu scaun la cap şi fără agendă ascunsă ar accepta ca e raţional în cazul unei reorganizări să-l alegi pe cel vizibil bun.
Despre cel românesc de imobiliare ştiu sigur că este la bunul plac al notarilor. Acest sistem mai produce şi un drenaj financiar serios din buzunarul solicitanţilor fără ca să returneze plus valoare.
Tranzacţia imobiliară în Suedia se încheie exclusiv de către agentul imobiliar şi pare a fi, judecînd după raportarile din presă, suficient de robustă faţă de fraude.
NB că mediul delincvenţei în Suedia nu mai e nici pe departe la nivelul de paradis. Există delincvenţa economică serioasă, deci sistemele sunt continuu supuse la atacuri şi se pare că rezistă acceptabil.
Nu sunt specialist, dar din experienţa de zi cu zi le pot da permis de export.
Exemplu de procedură românească care arată că la bază se află premiza relei credinţe:
La vânzare/cumpărarea unui apartament, notarul cere
– Titlul de proprietate
– contractul de construire
– procesul verbal de predare-primire
– contractul de imprumut.
Pentru întocmirea Titlului de proprietate se cere:
– contractul de construire
– procesul verbal de predare-primire
– contractul de împrumut
Deci certificatul de proprietate nu ajunge, mai trebuiesc prezentate şi toate actele care au stat la baza acestuia!!
@Sorin Paliga
În acest comentariu aţi scris: „…rezum ce cred eu că trebuie făcut” şi urmează 6 puncte.
Din păcate însă, nici de data asta nu spuneţi pentru ce trebuie făcute toate astea, ce probleme / dificultăţi /disfuncţiuni doriţi să rezolvaţi.
Ca în bancul cu „am răspunsul, caut întrebarea”!
Apoi: văd că sunteţi un admirator al reformei administrative din februarie 1968 – „prima şi ultima reformă discutată şi dezbătută (timp de aproximativ un an) din perioada comunistă”, „făcută .. cît se poate de profesionist”, „radicală”…
Recunosc că pare să fi fost făcută serios, după o schemă raţională: “ce nu merge?” –> “de ce nu merge?” –> “care-i soluţia?”.
Cum aţi observat şi dv., obiectivul a fost revenirea (deşi parţială) la vechea împărţire. Evident, nu a avut ca scop suprimarea unor disfuncţiuni, deci ceva util pentru cetăţean, ci unul eminamente politico-propagandistic – „am terminat cu dominaţia rusească, avem un regim cu adevărat autohton, acum puteţi să ne iubiţi fără reticenţe…”. Concret:
“ce nu merge?” = poporul nu ne iubeşte
“de ce nu merge?” = ne percepe ca unelte străine
“care-i soluţia?” = de-rusificăm – diversiune naţionalistă
Iubirea a durat puţin… poate pentru că nu era reciprocă…
@ Al. Leibovici.
1. Nu sînt un admirator al reformei din 1967–1968, sînt un constatator al ei și al faptului că, de 22 de ani, nu s-a făcut nimic în domeniu, iar problemele se acumulează.
2. Am spus pt ce trebuie făcut, trebuie doar să revedeți textul și să-l analizați, nu e greu. Am reținut gluma cu răspunsul și căutăm întrebarea.
Completez cu discuțiile actuale despre regiuni, înainte să se clarifice cum facem zonele metropolitane. Păi zonele metropolitane sînt un fel de regiuni sau măcar o parte a unor regiuni. Propunerea actuală vizează crearea unor regiune fără desființarea județelor. Frumos… Păi acele județe au un consiliu ales, cum se face reprezentarea la nivel de regiune? Dar preconizatele zone metropolitane cum vor fi administrate? Prin guvernator numit? ales? vor avea un consiliu ales? cum este ales?
@Sorin Paliga
> Am spus pt ce trebuie făcut, trebuie doar să revedeţi textul şi să-l analizaţi, nu e greu
Poate mă ajutaţi dv.: care text anume?