Venise în România în 1968, după ce hoardele pactului de la Varsovia zdrobiseră cinic Primăvara de la Praga.
Aşa cum se întâmplase şi la Budapesta în 1956…
Era inginer de profesie, dar poet prin naştere. Locuia în blocul părinţilor mei.
Am vorbit de puţine ori cu el, însă eram fermecat de uşurinţa cu care ne traducea în graiul lui.
Deşi nu îl înţelegeam, îi pricepeam subtilă muzicalitate, pe care – poate – doar slovele slave o au.
După ce am citit Minulescu în cehă am fost convins că versurile dedicate Celei care minte aparţin lui Milan Kundera.
Cu toate că autorul “Insuportabilei uşurătăţi a fiinţei” a scris “doar” poeme în proză.
“Domnul Mirek”, aşa cum îi spuneam eu, “Cehul asta împuţit”, aşa cum îl definea tata, după ce vecinul de palier pleca.
Nu aveam vârsta bărbatului, însă personajul acesta coborât parcă din Rusalka mă fascina.
Într-o bună zi, prin iarnă cred, ne-a spus că “noi, românii, suntem TARE PROASTE”.
Tata l-a dat afară din apartamentul nostru socialist şi apoi, în semn de maxim protest, s-a dus să se culce.
Şi a tot dormit, mai bine de 20 de ani, păna ce a adormit de tot. A ratat “revoluţia”.
Domnul Mirek a plecat spre zările lui inefabile într-o zi geroasă.
A lăsat în urmă versuri şi o îndoială – Oare chiar aşa să fie?
Mircea Poieana da dovada de o sensibilitate rar intalnita pentru alti poeti, aici
si acum.