Gânduri de sfârşit de an
Primul impuls care i-ar putea ghida atenţia unui autor care îşi propune să scrie câteva rânduri sub un titlu ca şi cel de mai sus (şi implicit cititorului care se oboseşte să parcurgă rândurile) ar fi să caute într-un dicţionar datele cele mai recente despre rezultatele cercetărilor genetice. Nu mi-am propus să scriu despre asta şi ar fi chiar o “cutezanţă nesăbuită”, având în vedere că printre colaboratorii cei mai activi ai revistei ACUM se numără, întâmplător, unul dintre oamenii de ştiinţă care a contribuit cu ani în urmă la descifrarea genomului uman. Doar ca idee însă, potrivit acestor date, oricare două persoane sunt asemănătoare genetic în proporţie de circa 96% (până prin 2006 se credea că acest procent de asemănare s-ar fi ridicat semnificativ peste 99%).
Mi-am propus să propun spre discuţie un fel de “teorie personală” – neştiinţifică – despre nevoia umană de diferenţiere.
Iată ce cred.
Cred că marea, copleşitoarea majoritate (nu am să dau procente, că n-am de unde, de aceea am folosit “copleşitoarea”) a oamenilor sunt bine intenţionaţi şi se nasc cu o înclinaţie naturală de a fi buni, cinstiţi, paşnici. Din păcate însă, societatea umană, în a cărei preistorie neterminată mi se pare că trăim încă, nu a găsit încă mijloacele de a ne ajuta să accesăm cu suficientă uşurinţă fericirea în exact ceea ce suntem şi să derivăm din această siguranţă de sine care ne-ar permite să fim buni, cinstiţi şi paşnici aşa cum ne naştem.
Ba chiar dimpotrivă, societatea umană pare să facă tot posibilul pentru a crea fiecărei fiinţe umane sentimentul că are o valoare numai în raport cu ea.
În acest scop societatea limitează independenţa şi impune reguli chiar şi acolo unde acestea ar fi respectate natural, creind un sistem deopotrivă asigurator prin serviciile pe care le pune la dispoziţie dar şi subminând încrederea în sine, în principal prin sisteme educative defectuoase bazate mai mult pe reproducere şi memorizare (calităţi esenţiale epocii trecute ale industrializării) şi mai puţin pe creativitate (mult mai necesară în ziua de azi). Ca urmare, indivizii ajung la vârsta tinereţii, atunci când diferite grupuri din care ar putea face parte nu au reuşit să le acapareze atenţia şi mintea – de exemplu biserica, sinagoga, moscheea, etc – lipsiţi de mijloacele specifice afirmării individualităţii şi de cele mai multe ori de deprinderile care i-ar putea face să fie competitivi pe o piaţă a valorilor.
Aşadar, fără creativitate, cum să îţi manifeşti individualitatea? Instinctiv, nu prin adăugare de valoare la ceva ci prin decretarea sau cultivarea diferenţelor faţă de ceilalţi! Cum este mult mai uşor să te delimitezi de cineva dacă este rău, necinstit şi ameninţător decât dacă este bun, cinstit şi pasnic (adică aşa cum ne naştem cu toţii), oamenii căuta în exteriorul lor justificările care le vor permite să vadă mai uşor în ceilalţi mai degrabă defecte decât calităţi. Religia este o “marfă” excelentă în îndeplinirea acestui scop dar nu este singura. Ba chiar religia începe să piardă teren substanţial în faţa soluţiilor de comportamente extreme de alte naturi oferite de mijloacele atotpenetrante de comunicare în masă. Pe o plajă imensă care se întinde de la performante absurde, comice, intelectuale, artistice sau de multiple alte naturi cu care oricine îşi poate câştiga notorietate via Internet (vezi YouTube, Pinterest, Facebook, etc.) şi până la abominabile acte criminal-sinucigaşe, oamenii căuta să spargă rândurile unei civilizaţii pe care tot ei au creat-o. În această civilizaţie prea multora li se pare că în timpurile moderne contează mult mai puţin diferenţele de substanţă, ce nu pot rezulta decât din creativitate şi valoare adăugată şi mult mai mult însăşi manifestarea cu orice preţ a diferenţelor, chiar dacă pentru asta trebuie negaţi, chiar elimitaţi fizic oameni care, ca şi cei care îi neagă, sunt născuţi aproximativ egal de buni, cinstiţi şi paşnici şi trataţi drept răi, necinstiţi şi ameninţători.
Poate se vor găsi dintre dv. interesaţi să participe la o discuţie pe această tema, în care am putea încerca insclusiv să decelăm ce ne aparţine ca membri ai sferei umane şi ce promovăm din ideile care s-au ataşat în timp acestei sfere. Oare ele ne aparţin, sau sunt construcţii ale unor exemplare slabe ale speţei umane care, prea adesea, pentru a-şi câştiga siguranţă de sine n-au făcut decât să adune piramide de prosti în jurul lor şi sub ei? Suntem diferiţi nu pentru că suntem chiar atât de diferiţi în realitate sau prin vreo manifestare de excelenţă: creativitate, forţă, capacităţi speciale. Suntem atât de diferiţi pentru că ne complicăm viaţa inventând în mod special diferenţe, alimentandu-ne ego-ul cu o “unicitate” de cele mai multe ori complet falsă.
Doresc cititorilor Revistei ACUM să găsească în anul care vine acele repere care îi fac unici în valoare absolută şi nu doar prin comparaţie cu ceilalţi.
Frumos! Dar de ce să amestecăm lucrurile clare prin afirmaţia Dvs.: „oamenii cautÄ sÄ spargÄ răndurile unei civilizaţii pe care tot ei au creat-o.”?? „Unii” oameni au creat civilizaţie, şi „alţii” au spart-o!
Inegalitatea şi inechitatea de acces la o stare materială şi morală satisfăcătoare face diferenţierea principală dintre oameni. Din păcate, o mică parte dintre oameni îşi croiesc viaţa după „modelele” demne de urmat. Toţi oamenii vor să se afirme. Este o reminiscenţă ancestrală, din perioadă de piatră a omenirii, lupta pentru obiecte, femei şi putere, care „luptă” a generat multitudinea de metode vicioase, în scopul de a se diferenţia !
Diferenţierea este o necesitate a omenirii, ea este motorul progresului! Dar aşa cum bine aţi scris, diferenţierea în şi prin binele tău şi al aproapelui tău.
Este însă evident că pentru a ajunge la o omenire diferntiata şi bună (egalizare, înseamnă robotizarea omenirii!), este necesar un timp foarte lung, cu eforturi susţinute în zona educaţiei şi a asigurării materiale, hai să zicem, cam vre-o 40.000 de ani!!
D-le Maier, foarte frumos, interesant și… incitant articolul dvs. Dar mi-aș permite să pun „punctul pe i” la două dintre afirmațiile dvs.: tendința oamenilor de a descoperi mai multe defecte decât calități la cei din jur – provine, cred eu, dintr-o foarte supereficială și de-abia intuită, rudimentar, preocupare pentru socraticul „cunoaște-te pe tine însuți”. Ce poate fi mai comod, mai călduț și mai superficial decât implantarea concepției că „tu nu poți fi așa cum trebuie, în relațiile sociale interumane, decât cu condiția să nu fie ceilalți”? A doua dvs. afirmație, este cea referitoare la faptul că „suntem atât e diferiți pentru că ne cpmplicăm viața inventându-ne ego-ul cu o „unicitate” de cele mai multe ori complet falsă”. Perfect adevărat, dar câte ființe umane ar putea trăi fără ideea, fie ea și falsă, a propriei „unicități”, tocmai din cauza aceleiași comodități liniștitoare?
Aveam 10 ani, când am auzit un disc cu muzica din „Peer Gynt”. A doua zi, la insistențele mele, a trebuit să mi se cumpere nu numai discul, dar și cartea cu piesele lui Ibsen. De nenumărate ori, am citit și recitit „Peer Gynt”, ascultând în același timp discul. Găseam un sens în fiecare replică a piesei, până când am decis că am să fiu „eu însămi”, fără să-mi pese de restul lumii, pt. simplul motiv că „nu vreau la topitorul de nasturi” și că n-am să fiu niciodată o Solveig, fiindcă o consideram – și o mai consider – o toantă care-și irosește degeaba o bună parte din viață, oricum prea scurtă și că e păcat de superbul ei cântec! Contactul cu existențialismul, cu a sa temă esențială a opțiunii care te face ceea ce ești, a venit peste alți vreo zece ani, deslușindu-mi noțiunile metaforice din „Peer Gynt”. Și așa am rămas până acum! În căutarea adevăratei unicități, cred eu, iar dacă persoanele foarte apropiate îmi atribuie vreo unicitate mai… „unică”, e… treaba lor!
Şi totuşi…”unicitatea există”! Poate nu în sensul că fiecare individ este ieşit din comun. Măcar în familiile cu continuitate.
Dacă aţi cunoaşte pe stră-stră-stră-bunicul, sau stră-stră-stră-bunica Dvs., aţi fi uimit cât de mult semănaţi în gândire şi în comportament cu ei. Temperamentele, (cele patru de bază) sunt ereditare. Deci matematic gândind, dacă azi există 6 miliarde de indivizi umani, şi considerăm ascendentă combinatorică a cifrei 2 la puterea „n”, vom găsi că doar după 32 până la 33 generaţii, o să găsim o pereche de oameni potenţial identici! La o speranţa medie de viaţă, de cca 40 ani, asta înseamnă că acum cca. 1300 ani, trebuia să înceapă lumea umană cu 2 indivizi total identici, pentru ca azi să fim toţi identici! Dar oamenii există de cel puţin 800.000 de ani!
Neexistând „identitatea perfectă”, rezultă că există o mare diversitate de oameni cu trăsături morale şi comportamentale-total diferite, deci „unici” în felul lor.
Draga domnule Maier,
Citez” Cred că marea, copleşitoarea majoritate (nu am să dau procente, că n-am de unde, de aceea am folosit “copleşitoarea”) a oamenilor sunt bine intenţionaţi şi se nasc cu o înclinaţie naturală de a fi buni, cinstiţi, paşnici.” …e o declaratie pe cit de frumoasa pe atit de curajoasa. Asta sintem invatati de mici, as putea spune programati sa credem in cinste bunatate si pace. Dupa aia mai vine o declaratie „Legile sint facute pentru aia care le respecta” …o parte din populatie incepe sa inteleaga bine regulile jocului. Pentru ceilalti, aia care respecta legile, cei care au ramas buni, cinstiti si pasnici societatea gindeste pentru ei fiecare secunda a existentei lor. Valorile lor nu sint ale lor ci cele dictate de societate. Nu exista unici, nu exista valoare absoluta pentru marea majoritate a oamenilor. Exista numai frustrarea care naste si rasism. Urasti fara sa stii bine de ce pe cineva ca sa poti sa te ridici in proprii ochi. Nimeni altcineva nu te ridica pentru ca nu are de ce. Daca marea majoritate se nasc cum spuneti dumneavoastra viata in societate ii transforma in frustrati mai mult sau mai putin periculosi care incearca mereu sa rupa gura tirgului ca sa creasca in proprii ochi. Societatea ii manipuleaza perfect si le de senzatia ca au de toate, ca sint fericiti insa exista pentru ei numai sclavie. Fericirea e sa decizi tu pentru tine in fiecare clipa, sa ai valori adevarate, etc..etc…Inchei cu o traducere a doua versuri dintr-un cintec al meu in engleza: As vrea sa va spun ceva bun si destept, care sa va schimbe viata in bine dar dupa atitia ani singurul lucru la care pot sa ma gindesc e la ce beau diseara 🙂 La Multi Ani, o sa beau coniac bun si sampanie la 12 …
Matematic vorbind, bineînţeles că suntem unici.
De asemenea, dacă este să fim unici prin orice (de la valoare la non-valoare) nu este posibil decât pe de o parte prin raportare la ceva (doar modele comportamentale oferite de societate şi nu coarne, aripi sau cozi, elemente neinscrise în informaţia noastră genetică) iar pe de altă parte prin dezvoltarea creativă a unui model existent – implicit, tot social. Nu văd o obligativitate a „sclaviei” în asta, ci nevoia de eforturi constructive.
Însăşi efortul de a fi tu însuti într-o lume care zburdă de la un model şi de la un curent la altul în efortul disperat de a fi băgată în seamă mi se pare o cale către diferenţiere, unicitate şi realizare umană. Aceeaşi cale pe care a apucat-o „copilul lui Andersen” când a strigat „Împăratul este gol!”
Majoritatea aspiram sa ne diferentiem de ceilalti, sa ne simtim unici. Unora însa le este teama de a fi diferiti,de a-si manifesta unicitatea, pentru ca risca sa nu mai fie acceptati de cei din jur ( si nu ma refer numai la gay, lesbiene, homosexuali )sau se poticnesc de stereotipuri care te împiedica sa-ti exprimi abilitatile.
Ce înseamna de fapt a fi diferit ? Oare nu cumva curajul de a iesi din mediocritate,curajul de a spune ce gândesti chiar si atunci când cineva te ameninta ca îti va face rau, de a-ti trai viata cum doresti,de a face ceea ce tu simti si nu ce face toata lumea, de a fi tu însuti ? Iar daca faci ceva diferit fata de restul lumii, nu risti sa fii facut nebun, incult… sa primesti comentarii, cum sunt si cele de la ACUM, în care cel care ti se adreseaza încearca sa-ti demonstreze ca se simte superior fata de tine doar pentru ca îl deranjeaza ca ai o parere diferita fata de a lui?
Va mai amintiti de cuplul Jill Peterson si Kevin Heinz din Minnesota care si-au surprins invitatii la nunta facându-si intrarea în biserica,împreuna cu prietenii lor,pe melodia „Forever” a lui Chris Brown? Nu-i asa ca s-au diferentiat de restul casatoriilor standart ?
Cu ce se diferentiaza cel care i se adreseaza domnului Maier vorbindu-i de unicitate dar, el însusi, are mentalitate de haita si face exact ce face restul lumii la ora 12(sau 24) si bea sampanie sau cognac (pentru ca asa e traditia,nu-i asa?)?
În 1951, psihologul Solomon Asch a realizat un experiment testând mai multi studenti care intrau câte unul într-o încapere, în mijlocul careia era o masa rotunda si câtiva „complici”. Printre întrebarile banale,una dintre ele le cerea sa raspunda care dintre cele trei linii de dimensiunui vizibile are cea mai mare lungime. „Complicii” au dat intentionat raspunsuri gresite facându-i si pe unii dintre studenti, din teama de a nu fi altfel fata de restul,sa dea raspunsuri eronate. Acei 40% care nu au avut curajul sa spuna ce gândeau cu adevarat, i-aü surprins chiar si pe cei care au realizat experimentul.
Lupta pentru diferentiere, de a fi altfel fata de restul e mai mult evidenta în perioada adolescentei, când tinerii încearca sa se diferentieze cu un tatuaj, piercing, blue jeans cât mai trasniti etc., dar nu îsi dau seama ca sfârsesc prin a fi la fel cu cei care se comporta asemanator.
A fi cu adevarat diferit fata de restul, în sensul bun, presupune sa reusesti sa emani în jurul tau bunatate, fericire, energie… Exact ceea ce le doresc pentru anul urmator si celor de la revista „Acum”.
Doamna Manoliu,
Nu cred că diferenţierea trebuie căutată exact în momentele care ne apropie şi ne ajută să comunicăm, cum ar fi sărbătorirea venirii Noului An. Anul Nou este printre puţinele celebrări pe care le recunoaşte toată lumea (sau, mă rog, o acceptă volens-nolens). N-o să ne apucăm de Anul Nou, pentru a ne demonstra unicitatea, să ciocnim un pahar cu suc de roşii sau de morcovi când ceilalţi ciocnesc cu vin sau şampanie. Ciocnim cu vin sau şampanie, ne înmuiem buzele fără să bem şi punem paharul înapoi pe masă, nu le trântim celorlalţi că au mentalitate de hăită, adică sunt câini şi căţele, lupi şi lupoaice, maidanezi şi maidaneze. Iertaţi-mi expresia, dar dacă unii mănâncă fasole, nu ne demonstrăm unicitatea aruncând cu mucii în ea. De ce nu ne-am demonstra unicitatea prin acte de curaj împotriva unei nedreptăţi sau pentru a alina o suferinţă? Ah – ştiu… aia e ceva mai greu – mult mai greu!
Experienta facuta de Solomon Asch nu este deloc convingatoare!! Cei 40% care au vazut linia scurta, mai lunga decat cea lunga, au demonstrat doar gradul lor mare de adaptabilitate umana, cea mai buna trasatura necesara supravietuirii. In cazul experientei, pentru a trece un examen, si cine nu face orice, ca sa treaca un examen??
Am avut colegi atei care inainte de examene mergeau sa se roage la Sf.Parascheva, la Mitropolia din Iasi. Si unul dintre ei este azi-rectorul Politehnici!
Nimeni, niciodata, nu va putea patrunde in mintea celui, pe care Dvs. Stimata Doamna Ana Manoliu, il considerati cu „mentalitate de haita”. Dumnealui se „manifesta” doar ca un pesimist si melancolic. Si nu era nici cazul, nici momentul sa-l criticati, in mod transparent, pentru ca vrea sa bea un pahar, de ce o fi! Atatea genii ale omenirii gandeau pentru noi, cu un pahar langa ei! Hemingway, Esenin, Alehin, Eminescu si Creanga, etc. Si, nu erau unici??
Consider ca intr-adevar esti unic tocmai atunci cand alegi o cale nebatatorita, pe care sa iti lasi propriile urme; esti unic atunci cand accepti ca fiecare e unic in felul sau; esti unic cand ai curajul sa exprimi ceea ce simti, chiar daca asta presupune „un risc” pe care ti-l asumi, „o vulnerabilitate” la care te expui (in aparenta) prin… parasirea turmei.
Da, e greu, e cumplit de greu sa iti asumi asemenea responsabilitati. E cumplit de greu sa vezi ca o suferinta a cuiva de langa tine este mai mare in comparatie cu a ta, de exemplu. E cumplit de greu sa dovedesti compasiune in raport cu aceasta stare de lucruri. De multe ori consideri ca „raul” celuilalt este meritorie in ce-l priveste; unii chiar o simt o anumita satisfactie din acest punct de vedere…
Este greu, insa nu e imposibil. Si valoarea actului in sine este incontestabila!
Tin sa intru in acest dialog pornind de la a da dreptate lui Stefan despre un anume falsetto atunci cand se vorbeste despre alimentarea ego-ului sau incercarea de a-l reinventa.
Ce ar fi cand ne trezim dimineata sa ne simtim si sa lasam pe ceilalti sa ne priveasca asa cum vor, cum ne vad ei, nu cum vrem noi sa aratam, sa parem.
Lumea uita de naturalete, de caderea apei de munte, de flori de camp si de bun simt.
Sunt convins ca daca fiecare semenii nostri s-ar debarasa machiaj altfel ar fi lumea.
Un mare castig al omului superior este al celui ce stie sa asculte. Intr-o retrospectiva temporala am realizat inteligenta catorva persoane de exceptie precum Mircea Ivanescu, Wolf von Aichelburg, Nichita Stanescu sa. Acesti oameni stiau sa se coboare la mintea oricui si sa le asculte pasurile, sa intre in dialog cu ei.
Aici Adriana are dreptate.
…suntem cu toti la fel dar cu totii suntem, nu *tocmai* la fel… amprentele digitale sunt unice, oranduirea danturii (*naturala*!) e si ea unica … vorbim chipurile la fel – si prostul si desteptul in orisice instanta,.. dar intre noi – vai noua!-e-o mare, teribila distanta…
Suntem diferiți, prin unicitatea traiectoriei existențiale, adică a setului de opțiuni între mai multe variante, dar în principal între bine și rău, pe care le-am asumat în exercitarea propriei libertăți. Identificarea cu o anumită tradiție culturală sau spirituală presupune complementaritatea dintre ansamblul de credințe și ritualuri asumate și practicate, pe de parte și autenticitatea aderării responsabile la acestea, pe de altă parte. Valorile, principiile și memoria colectivă pe care fiecare membru al unei comunități le interiorizează, ghidându-i acestuia existența cunosc, de-a lungul vieții omenești concretizări unice, fiindcă unice sunt orice situație, orice context istoric și cultural. În fine, globalizarea actuală reprezintă o provocare pentru orice tradiție, însă este ocazia excepțională de afirmare a principiului antropic, ale cărui valori definitorii sunt, între altele, libertatea și demnitatea. Dincolo de simptomele autiste, schizoide, amnezice sau paranoice ale omului contemporan, gândirea rațională și spiritul critic-analitic constituie premize ale construcției individuale și sociale, contribuind la armonizarea inevitabilelor diferențe, și nicidecum la antagonizarea lor.
Domnule Ontelus,
Dincolo de comentariul dv. excepţional de concis zăresc totuşi un orizont instabil în conceptul de „armonizare”. Cum vedeţi raportul între „simptomele autiste, schizoide, amnezice sau paranoice ale omului contemporan” şi gândirea rațională și spiritul critic-analitic? În creştere? În scădere? De ce aţi ales tocmai „autiste, schizoide, amnezice sau paranoice”? Nu vă cer socoteală, mi se pare doar că aţi avea mai multe de spus pe această tema!
Vă mulțumesc pentru reacția dumeavoastră la comentariul meu. Într-adevăr, raportul dintre normalitatea psiho-spirituală, care implică obligatoriu exercitarea discernământului și gândirea rațional-critică, pe de o parte, și tendințele exagerate, ce frizează patologicul, pe de altă parte, este cu adevărat problematic. Controlul social al acestor tendințe este în cel mai bun caz precar și este evidențiat de ordinea legal-juridică a fiecărei organizații în parte, de la asociații, firme și partide și până la corporații, state și instituții ale dreptului internațional. Complexitatea fără precedent istoric a lumii globalizate în care trăim evidențiază fenomene care, în trecut, se manifestau cel mult la scară locală. Liderii politici, economici, mediatici și spirituali actuali au, fie că își dau seama ori nu, o responsabilitate mai mare decât oricând în trecut, fiindcă deciziile lor nu se mai răsfrâng doar asupra celor pe care îi coordonează direct ci, prin formidabila rețea de interconexiuni actuale, asupra unui număr considerabil mai mare de oameni. Or, relativismul postmodern care definește ,,spiritul veacului” în care trăim conduce la ceea ce G.Lipovetsky numea pertinent ,,amurgul datoriei”. Aceasta înseamnă, pentru a încheia, că relația individ-societate devine tot mai evanescentă, inclusiv sub presiunea excepțională a digitalizării, lăsând câmp liber de manifestare iraționalului negativ, care destructurează atât persoanele, cât și comunitățile.
@ Ontelus: Nu că stilul dvs n-ar fi comprehensibil, dar şlefuind un pic preţiozităţile, ar deveni mult mai lizibil. La un moment dat, suntem tentaţi să „decorăm” cât mai interesant textele, fără să ţinem seamă de truda lectorului. Dacă-mi permiteţi, se poate dispensa de „mai mare”.
Vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru interesul arătat comentariilor mele. Regret impresia de preţiozitate generată de lectura acestora. ,,Le style c’est l’homme même”.
«Le style c’est l’homme », (Pascal, Buffon…) mais, dépende de son utilisation pour le rendre efficace… …
Intre singularitatea (matematica, da!) pe care o reprezinta fiinta umana, si tot ce ne aseamana, in plan fizic, in universul sufletului, in bine sau in rau, fiecare dintre noi e fermion si boson in acelasi timp.
Fiecare se naste pentru a fi inalt sau scund, slab sau gras, inteligent sau nu, dar cat de inalt sau scund va fi depinde de mediul in care se formeaza, dezvolta, traieste- intra aici alimentatia, practicarea sportului, modul si masura, dar si la ce varsta, in care cei de care depinde il implica in activitati fizice si intelectuale. Omul e un material cu anumite date intrinseci, dar pe care il modeleaza familia, scoala, strada, societatea…
Fiecare se naste cu o anumita capacitate de a manifesta bunatate si rautate, altruism si egoism, obiectivitate sau subiectivitate, calm sau agitatie febrila, sinceritate si nesinceritate, iar familia, scoala, strada, societatea, intamplarile vietii, imponderabilul pe care il numim noroc sau nenoroc, ne modeleaza de-a lungul vietii, intr-un proces care se desfasoara chiar in acest moment si care se incheie numai odata cu viata fiecaruia.
Toti iubim, dar nu toti iubim la fel, toti luptam, dar nu toti luptam la fel de mult, la fel de corect si pentru aceleasi lucruri, toti mintim, dar nu la fel de des si in acelasi scop , toti suntem sinceri, dar nu in acelasi scop si fata de toata lumea…
De multe ori incercam sa fim ca toti ceilalti, sa fim sablon, sau dimpotriva, sa fim cu tot dinadinsul originali, dar poate ar trebui sa fim pur si simplu noi insine si abia apoi sa observam daca si cat suntem La Fel sau Altfel.
As vrea sa stiu sa raspund la intrebare, dar nu stiu…
Insa intrebarea aceasta nu e importanta prin raspunsurile pe care le aduce, ci prin cautarea lor, si mai ales prin cautarea lor impreuna…
Domnule Maier,
Articolul Dumneavoastra imi da mult de gandit, unicitatea este curajul de a-ti ramane tie loial si celorlalti. Cand sunt probleme sau griji se spune asta este viata.
In mod drept, asa sunt unii oameni, este o diferenta uriasa.
Viata nu ne distruge insa unii oameni, totdeauna sunt acei unii oameni care ne indurereaza sau umilesc. Doar fiind sincer si consecvent cu tine si ceilalti se infaptuieste unicitatea, Arta Binelui.
Cu admiratie,
Cerasela Platz
Mulţumiri pentru acest ecou. A spune că unicitatea constă în loialitate faţă de sine mi se pare un punct de vedere bun. Loialitatea faţă de sine presupune cunoaştere de sine dar şi un efort de autoeducare. Acolo unde exact această autoeducare (prin reflectare a modalităţilor aplicate în educaţia primită din familie şi din societate) este posibilă fără antagonizări există cele mai multe şanse de a se ajunge la omenie şi oameni întregi la cap, care nu se definesc prin negarea celorlalţi.