caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Conducătorii noştri

de (19-8-2012)
2 ecouri

21 Decembrie 1989, Palatul CC al PCRConducătorii regionali şi locali promovaţi în „epoca de aur” erau selecţionaţi pe principiul ideii „luptei de clasă” şi al „originii sociale sănătoase”, principii accesibile nivelului de înţelegere al şefului de cadre din PCR, care era „tovarăsa” – Elena Ceauşescu.

Şi totuşi întâmplarea făcea ca unii conducători comunişti, puţini la număr, să fie oameni descuiaţi la minte, oameni care-şi permiteau să se abată discret şi clandestin de la „indicaţiile preţioase” venite de la cel mai înalt nivel.

Se ştie că la momentul Olimpiadei de la Moscova din 1980 în România au dispărut brusc din magazine alimentele de bază şi nu au mai reapărut nici după terminarea acesteia. Astfel s-a instalat perioada cea mai grea pentru populaţie, când sub lozinca „totul pentru export”, cum spunea marele nostru Conducător, cei săraci şi lipsiţi de relaţii nu mai puteau procura carne, zahăr, ulei, etc. decât în doze limitate şi printr-o imensa răbdare cronofagă a statului la cozi interminabile.

Iată însă şi un exemplu de insulă de suportabilitate a dictaturii proletariatului. Primul secretar al municipiului Oneşti din acei ani era un inginer, tovarăşul Plopeanu Dumitru, unul dintre puţinii oameni descuiaţi la minte (nici azi nu se ştie cum i-a scăpat „Leanei” un asemenea om în politica ei de cadre) şi cu un bun simţ impropriu altor conducători comunişti. Tovarăşul Plopeanu era omniprezent: participa la toate evenimentele, pozitive sau negative, din municipiul Oneşti, unde din cauza marii industrii chimice aglomerate în această zonă nu se ducea lipsă de evenimente ca explozii, incendii şi defecţiuni tehnice majore.

La aceste evenimente Plopeanu mergea, mai întotdeauna, cu tov. Sfartz Pincu, adică cu mine (scuzaţi lipsa de modestie, dar este o realitate), care devenisem un fel de „moaşa la toate”, din poziţia de şef în proiectare la Grupul Industrial Oneşti-Borzeşti. După una din aceste vizite, la o avarie majoră de la Centrala Termică pe Cărbune din Oneşti, tocmai pusă în funcţiune, în timp ce mă ducea cu maşina înapoi la locul meu de muncă, tov. Plopeanu s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „Tovarăşe Sfartz, de ce crezi că nu merge bine socialismul ăsta al nostru?” Cum eu eram un individ cu gura cam slobodă, i-am răspuns fără urmă de ezitare: „Pentru ca nu există cointeresarea materială a individului, domnule inginer”. A tăcut câteva clipe, rămas pe gânduri, apoi a spus „Da, asta este”.

Cu altă ocazie, după o explozie a pulberii de PVC la Combinatul Chimic Borzeşti, tot aşa, în maşină, Plopeanu m-a întrebat cum îmi tratez diabetul (un cadou obţinut de la natură în schimbul muncii stresante) şi, după ce i-am spus că am trecut pe insulină, m-a întrebat: Dar carne ai voie să mănânci?, iar eu am răspuns „Ce-i aia?”. El a râs mai întâi, apoi mi-a spus să mă adresez în numele lui la magazinul Partidului din Oneşti, „Mercur” parcă se numea, şi o să primesc tot ce am nevoie. Nu mai spun că la acest magazin se găseau absolut toate alimentele, tabu pentru majoritatea populaţiei lipsite de relaţii.

Dar realizarea majoră a acestui secretar de partid descuiat a fost organizarea clandestină a unui flux de carne pentru oraş, prin abatorul tolerat tacit în una din comunele de lângă Oneşti. Şi paradoxal, în timp ce ţara ducea o lipsă cruntă de alimente, toţi oneştenii aveau frigiderele pline cu carne, de vită şi de porc. Cum a reuşit această performanţă? Simplu, a organizat un târg săptămânal de animale în care nu a permis miliţiei să-şi bage nasul, şi unde se aduceau şi se vindeau animale de la munte, din gospodăriile particulare, care luau apoi calea comunei Homocea, unde funcţiona „abatorul lui Plopeanu”. În această comună de lângă Oneşti, înstăriţi erau acei oameni care cumpărau animale din târg, le tranşau şi vindeau carnea prin intermediari sau direct, la cei care se duceau acolo. Se tăiau suficienţe animale ca să se asigure un minim de 100 gr. carne pe zi şi locuitor; oricine avea acces la carne, pentru că organele de control închideau ochii, la dispoziţia lui Plopeanu, atât pentru sursa şi vânzările din târg, cât şi pentru restricţiile de tot felul privitoare la sacrificare.

Spre deosebire de acest personaj pozitiv, e bine să prezentăm şi cazul unui Secretar de Partid din categoria dominantă din PCR a conducătorilor încuiaţi la minte, adevăraţi zbiri, dar care se bazau pe calitatea lor de cadre cu origine socială sănătoasă, muncitorească.

Ichim Vasile, secretar PCR al municipiului Oneşti înainte de perioada Plopeanu, un fost miner de la minele de cărbune brun din zonă Comănesti, a fost „educat” la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu”, secţia fără frecvenţă, cu un limbaj de lemn, bun ca model al acestei „arte”, conformist până în măduva oaselor, cu „politica” şi „indicaţiile superioare” de partid. Tov. Ichim s-a autodefinit perfect când la o şedinţă cu cadrele de conducere a zonei industriale de pe Valea Trotuşului, organizată cu ocazia discursului fulminant al lui Ceauşescu referitor la evenimentele de la Praga din August 1968, a debitat un „zis” de antologie partinică, de tipul: „Tovarăşi, când citiţi ziarul nostru Scânteia, trebuie să ştiţi să citiţi printre rânduri, pentru că acolo este adevărul”.

Personal, am avut un conflict cu tovarăşul Secretar Ichim atunci când nu am permis unui inginer tânăr din serviciul meu, un secretar de UTC (inginerul F.I. – oneştenii ştiu despre cine e vorba) să plece în timpul programului de lucru la o şedinţă convocată la Partid. Am fost chemat la cabinetul Secretarului Municipal, unde tov. Ichim s-a repezit la mine, imediat ce am intrat pe uşă, şi de faţă cu plenul din acea şedinţă, m-a apucat de gulerul cămăşii şi a strigat la mine: „Cum îndrăzneşti să nu asculţi de un ORDIN de la Partid?!” Fără să stau mult pe gânduri, l-am lovit cu latul palmei peste încheietura cotului mâinii stângi, el a urlat de durere (să spun că nu era de glumit cu mine prin intermediul forţei, am fost în studenţie campion Universitar Republican la categoria semi-uşoară, la haltere, şi practicam luptele sambo), mi-a dat drumul şi s-a repezit la telefon, chemându-l pe Secretarul de Partid al Combinatului, căruia i-a ordonat ca eu să fiu demis imediat din funcţia de şef de serviciu.

A doua zi, într-adevăr, s-a făcut demiterea, dar nu a mea, ci a tovarăşului Ichim, şi anume din funcţia de Secretar PCR al municipiului Oneşti, iar în locul lui a fost numit ing. Plopeanu Dumitru.

Sincer, niciodată nu am aflat cine a raportat la C.C. P.C.R tărăşenia, eu eram pregătit deja s-o iau de la capăt pe orice post sau să suport toate consecinţele previzibile pentru acele timpuri, dacă nu se găsea cineva care mi-a luat apărarea, în mod direct şi personal sau, cine ştie, poate că au fost interese care s-au folosit de această ocazie.

Un alt exemplu de om nepotrivit pus să conducă un judeţ este al tov. Tănase V., prim-secretar al judeţului Bacău care, pentru incompetenţa sa, a fost înlocuit în scurt timp de una din favoritele tov. Elena Ceauşescu, tov. Găinuşe Alexandrina, remarcabilă, ca şi celelalte femei comuniste – Suzanna Gâdea, Vass Ghizela etc. – prin faptul ca nu puteau umbri genialitatea tovarăşei Acad.Dr.Inginer.

Prima dată am fost chemat la prim-secretarul Tănase când s-a pornit campania pentru irigări, şi am fost solicitat să proiectez o roată de pompare a apei, acţionată de o apă curgătoare care învârtea o roată cu diametrul de 3 metri, şi care purta cupele care vărsau apa din rău într-un jgheab destinat să ducă aceasta apă pe terenul de irigat. De menţionat că asemenea roţi de pompare au fost inventate în Egiptul antic, dar erau făcute din lemn, iar eu trebuia să fac proiectul pentru o roată modernă, pe rulmenţi, uşoară şi cu randament de pompare superior roţilor egiptene. Întâlnirea a durat 15 secunde şi a constat dintr-un monolog-ordin: „Faci 100 de roţi şi le montezi pe râurile Trotuş, Tazlău, Oituz şi Caşin”. Executarea, ai două săptămâni!”. Nu am avut timp să-i spun că este o confuzie la mijloc, că sunt doar proiectant nu şi executant, Secretarul cu probleme economice, tov. Vişu, m-a tras afară din birou şi, pe coridor, mi-a spus să nu comentez nimic, acesta e stilul lui Tănase, şi că eu să fac proiectul, iar roţile le va face industria din zona Oneşti.

Am făcut într-o singură zi proiectul, iar în 10 zile erau montate şi funcţionau 100 de roţi-pompă. A venit tov. Tănase, a văzut că roţile se învârteau şi, încântat peste măsură, le-a spus celor care-l înconjurau: „Vedeţi ce putere are Partidul nostru!”. Numai că nu a observat că terenurile agricole adiacente râurilor menţionate erau plasate mai sus decât nivelul apei din jgheaburi…

Cu ocazia unei vizite a lui Ceauşescu la îngrăşătoria de taurine de la Sascut, Tănase a transmis ordinul ca Grupul Industrial de Chimie să execute o poartă de intrare la această îngrăşătorie, şi din nou a căzut măgăreaţa pe mine să fac acest proiect. Zis şi făcut. Când era gata poarta, a venit tov. Tănase în persoană să vadă lucrarea. Pe porţile glisante am aplicat simbolic capete de bour, iar turnuleţele de la margini erau ornate cu steagurile dacice, cu simbolul lupoaicei. A stat tov. Tănase în faţă porţii (curat ca viţelul la poarta nouă!), foarte concentrat, privind la capetele de bour, şi deodată a izbucnit: „Ce sunt ăştia?”. Eu am răspuns că sunt simbolurile lui Ştefan cel Mare – capete de bour. „Ce-i ăla bour? Aici se îngraşă boii, tovarăşi! Schimbaţi imediat”. Şi a plecat supărat.

Dar dovada cea mai mare de „competenţă” a dat-o tovarăşul Tănase când i s-a raportat că Bacăul nu are suficienta apa potabila. Într-adevăr, Bacăul se dezvoltase furtunos, industria a crescut mult, populaţia oraşului se dublase, iar sursele de apa s-au dovedit insuficiente. Fără să stea mult pe gânduri sau să ceară studii de fezabilitate asupra surselor raţionale de alimentare cu apa, tov. Tănase a dat ordin să se tragă o conductă pentru apa de la barajul Valea Uzului spre Bacău. Întrucât eu cunoşteam raţiunile care au stat la baza proiectului de baraj de la Valea Uzului, destinat exclusiv nevoilor de apa a oraşelor Onest şi Târgu-Ocna, precum şi a industrie chimice din zonă, fiind implicat în avizarea acestui proiect, mi-am dat seama că de fapt se rezolvă problemă apei pentru Bacău, dar se crea din nou un deficit de apă pentru zona Văii Trotuşului.

Aşa că m-am dus în audienţă la tov. Tănase împreună cu secretarul economic PCR al judeţului Bacău, i-am prezentat consecinţele acestui ordin al sau, şi i-am propus un proiect de alternativă, şi anume să tragă o conductă de la lacul de acumulare Pângăraţi, mai aproape de Bacău, şi de unde apa ar veni prin cădere liberă, fără consum de energie pentru pompare. Tov. Tănase s-a înfuriat şi ne-a spus : „Iar îmi veniţi cu ideile voastre intelectualiste? Eu am început deja lucrările şi voi vreţi să mă sabotaţi? Vedeţi-vă de treabă, nu avem ce discuta. Este un ordin al Partidului care se execută, şi nu se discută. Plecaţi”.

Şi aşa am ajuns ca în ziua de azi să nu avem apa suficientă nici la Oneşti şi nici la Bacău. Pe vreme de secetă se opreşte apa în Oneşti, când se pompează apa spre Bacău, şi invers. Există o soluţie pentru rezolvarea acestei probleme, şi anume să se construiască câte un rezervor mare de apă la Oneşti şi la Bacău, în care să se pompeze apa de la Valea Uzului noaptea, când consumul de apă e redus, şi această apă să fie livrată ziua. Dar este oare dispusă Compania Regională de Apă Bacău S.A. să investească fără să obţină vreun profit? Ce-i pasă, este monopol…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • cristina: (25-8-2012 la 20:13)

    Mulţumesc, domnule Sfarz, mă dau în vânt după astfel de povestiri (probabil mi-e dor de tata – el ştia muuulte astfel de „felii de viaţă”). Îmi plac atât filonul „uman” imposibil de eradicat chiar şi de dictaturile aberante (mă rog, nu că dictaturile ar fi altfel decât aberante), cât şi umorul care se împleteşte de fiecare dată în anecdotele de acest gen. Nu vreau să fiu greşit înţeleasă, nu râd de suferinţe (decât în sensul „castigat ridendo mores”), nici nu le ignor, dar absurdul întotdeauna mă bine-dispune ; mi-am făcut cumva şi un principiu de viaţă din asta: când îmi pierd simţul umorului, e cazul să plec (abandon ship – din relaţii, de la locul de muncă, renunţ la ceea ce fac în momentul respectiv). Apreciez, deopotrivă, condeiul povestitorului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (26-8-2012 la 13:12)

    Doamnă Cristina, mulţumesc pentru apreciere!

    Simţul umorului este frate bun cu optimismul şi împreună sunt un izvor de sănătate.

    Este cea mai valoroasă moştenire pe care un părinte lasă copiilor săi!! Dorul Dvs. de tata (această expresie unică în lume, mai plină în conținut decât dorinţa sau dragostea), Vă face cinste!!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.172.180