În urmă cu ani, la început de august, aşezaţi sub brazi, în pauza de prânz cu bunicul, ne înfruptam cu poftă din pâinea cea de secară şi unsă cu untură, jumări zdrumicate şi multă ceapă, sandvişul nostru cotidian, ne aflam la cules de zmeură. Faţă îmbătrânită, brăzdată de râurile anilor se încorda către soare, către cer într-o tristeţe nedesluşita.
– Tata mare, eşti bine ?
Ca trezit dintr-un somn adânc ne spuse în şoaptă:
– Mâine e Schimbarea la Faţă. Vara se va sfârşi curând, zilele mai scurte… In plus e şi o altă schimbare a oamenilor întru bine, adică să fie mai buni, să nu minţeasca, să nu mai fure.
Noi, copiii, nepoţii, căci eram mulţi, ne luam cu joacă prin zmeuriş, râzând de fanteziile bunicului, de poveştile lui. În acea zi nu mai lucra nimeni la sat, se aşterneau mese cu ştergare albe şi domnea tăcerea că de duminică.
La câteva zile am simţit boarea dimineţii mai rece, apa râului nu ne mai înfăşură în aceeaşi îmbrăţişare, cerul îşi pierde albastrul, frunzele pălesc, şi ploile îngheaţă puţin suflarea grădinilor.
Avea dreptate bunicul. Se schimbă faţă lumii.
După votare, la început de august, mă întreb dacă oamenii noştri de vază, cu călcat de politicieni, de despoţi, ţin seamă de tradiţiile ortodoxe, de parabolele repetate în biserici, în casele în care ne-am născut cu toţii. Nu există aur pur, şi nici om fără greşeli, însă credem în schimbare, în acea idee de mântuire, care nu trebuie să fie neapărat o smerenie religioasă. Mă refer la conştiinţă fiecăruia, în care să ne privim puţin. Schimburile de replici, de comentarii colorate, de ameninţări dintre taberele politicienesti ne demonstrează că suntem reprezentaţi de nişte oameni aleşi de noi, şi ca atare prin analogie există o asemănare cu dânşii.
Urmăresc discursurile deturnate într-un limbaj neavenit, rudimentar, în ură şi sete după putere. Unde e rolul formativ, spiritual al bisericii în rememorarea ideii de schimbare la faţă, pe un munte înalt ?
Dacă în alţi ani ţara a fost încercată de inundaţii, acum este supusă unei arşiţe fără precedent.
În ţări ca Germania, S.U.A. şi altele, duşmanii politici mai stau la masă, dezbat problemele ţării, nu neapărat cele de orgolii, de arivism, etc. S-a ajuns într-un impas cu sens unic.
Vara îşi va închide porţile curând. Natură îşi schimbă faţă şi se înclină în faţă anotimpului de belşug, toamna.
În faţa cui se va înclina această lume posedată de ură, de incapacitatea guvernării, de transformare a societăţii într-o corabie a lui Sebastian?
Dacă dincolo de geamurile separatoare ale unor termopane scumpe nu ajung strigătele triste, îndoliate ale miilor de oameni, ale muncitorilor din mina de uraniu (Suceava) pentru nişte revendicări mult sub cerinţa Europei Unite, poate cuvintele, apelul zilei de sărbătoare, al Schimbării la Faţă le aminteşte de ceva din glasurile unor bunici de la ţara, mai buni, mai curaţi chiar dacă nu se parfumau cu Lancôme Vichy şi nu beau Courvoisier la Monte Carlo:
“Şi pe când se ruga, deodată faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).