(text prezentat în deschiderea conferinţei Revizitând istoria: mentalităţi şi paradoxuri în secolul XXI, conferinţă desfăşurată între 23,5 iulie şi 27,5 iulie 5032, staţia orbitală Mithra)
Stimaţi colegi,
Vă voi vorbi astăzi nu de avantajele sau dezavantajele conştiinţei colective, nici de evenimentele care au redefinit Galaxia noastră după cel de-al treilea Război Galactic. Toate acestea, deşi interesante, sunt pentru dumneavoastră locuri comune, lucruri pe care le-aţi auzit încă din primele zile petrecute pe băncile şcolii. Sunt acum în faţa dumneavoastră pentru a vorbi despre o planetă astăzi dispărută, cu o contribuţie atât de neînsemnată la ceea ce suntem noi astăzi, încât mai mult de câteva rânduri despre ea nu veţi găsi în vreo carte de istorie: Terra. Şi nici măcar despre această planetă nu vă voi vorbi astăzi, ci despre un teritoriu mărunt în raport cu marile lui orgolii. Îl puteţi găsi pe hartă între 43 şi 48 de grade latitudine nordică şi aproximativ 20 şi 29 de grade longitudine estică. Ţara aceasta despre care vă vorbesc, la anul 2012, avea un Cârmaci. Aveţi în faţa dumneavoastră holograma Cârmaciului. Fiinţă needucată şi contradictorie, Cârmaciul a fost un om bizar. Probabil că prin hipnotism şi alte practici oculte despre care noi nu mai avem date, el a reuşit un lucru pe care puţini până la el, în ţara despre care vă vorbesc, l-au reuşit. Pe parcursul a doar câteva mii de rotaţii, Cârmaciul a reuşit să întoarcă mari mase de oameni unii împotriva celorlalţi.
Milioane de cetăţeni au renunţat la preocupările lor zilnice, nefăcând altceva decât să se poziţioneze de-a dreapta sau de-a stânga Cârmaciului. Din mărturiile vremii înţelegem că, un timp destul de îndelungat, cetăţenii pe care unele documente îi numesc români au avut drept preocupare fundamentală vorbele şi gesturile Cârmaciului. Atât de hipnotic era personajul, încât numai deschizând gura îi determina pe supuşi să se alinieze unii în faţa, alţii în spatele lui. O simplă ridicare din sprânceană făcea obiectul unor zeci de ore de transmisie live. Unii susţineau că ridicarea sprâncenei drepte e semn că anul are să fie unul bun, ceilalţi aproape îi sfâşiau literalmente pe primii, susţinând că orice ridicare de sprânceană e semn clar de catastrofă. Sunt mărturii multiple despre ubicuitatea Cârmaciului. Bunăoară, odată a fost văzut în acelaşi timp în frigiderul unui inginer, într-o cutie de conservă de peşte, şi pe mare, purtând tridentul lui Poseidon. Am aici mărturia unei gospodine care afirmă că supa de găină pe care obişnuia să o pregătească familiei o dată pe săptămână avea un gust mult mai bun când, înaintea sacrificării găinii, animalul era aşezat cu faţa spre o fotografie în mărime naturală a Cârmaciului. Într-un alt jurnal al vremii, un filosof prestigios susţine că a desluşit în Biblie, una dintre cărţile sfinte ale locuitorilor acelei planete, semne că Apocalipsa e legată direct de figura Cârmaciului.
În scurtul său moment de figuraţie, Cârmaciul a reuşit să-i aşeze pe bugetari împotriva privaţilor, pe intelectuali împotriva muncitorilor, pe pacienţi împotriva medicilor, pe albine împotriva polenului şi pe vegetarieni împotriva carnivorilor. La fiecare colţ de stradă, din fiecare rând scris prin gazete, în fiecare gând exprimat stătea, de multe ori nerostită, de cele mai multe ori afirmată răspicat, întrebarea: eşti cu sau împotriva Cârmaciului!? Vă înţeleg nedumerirea, pe cei neîncrezători îi invit să studieze arhivele. Vă întrebaţi, probabil, cum a început totul. Nu vă voi plictisi în legătură cu procedurile de alegere a liderilor în acea parte de Univers. Ceea ce vă pot spune e că totul a început în momentul în care Cârmaciul a început să emită opinii în legătură cu orice. El vorbea, cu egală competenţă, despre medicină, educaţie, încălzire globală, salvarea balenelor, teoria relativităţii timpului, ritualul împerecherilor la gândacii de Colorado etc. Astăzi, un asemenea personaj ar stârni cel mult zâmbete. Atunci, însă, doamnelor şi domnilor, lucrurile nu stăteau deloc aşa. În primul rând pentru că nimeni, nici măcar adversarii lui de mai târziu, nu au încercat o altă cale. Au intrat în jocul Cârmaciului, iar convingerea mea fermă e că cei mai mulţi dintre ei nici nu erau atât de diferiţi de el. Apoi a fost prea târziu. Susţinătorii Cârmaciului nu făceau altceva decât să îl ajute să rămână Cârmaci, în vreme ce oponenţii lui nu aveau decât o singură preocupare: să-l deposedeze pe Cârmaci de putere. Ospătari oneşti, profesori cinstiţi, pensionari de bună-credinţă, inclusiv gospodinele despre care vă vorbeam ceva mai înainte şi-au ridicat vocile, şi-au flexat muşchii şi-au pornit un asalt la baionetă pentru apărarea sau pentru distrugerea Cârmaciului. Se duelau între ei viguros, se înjurau, se scuipau, se îmbrânceau pe fundul prăpastiei cu gesturi decisive, ultime.
Ceea ce s-ar putea spune despre Cârmaci astăzi, când ştim mai multe decât ştiau ei atunci, e că el a fost… complet nevinovat. Avea convingeri şi era sigur că are soluţia pentru încălzirea globală şi salvarea speciilor pe cale de dispariţie. Ajuns în centrul atenţiei, credinţa în el însuşi creştea exponenţial. Din jurnalul său intim aflăm că avea conversaţii cu Zeii; stătea la masă cu Zeus, discuta despre destinele Universului în mileniile ce vor să vină şi îşi rezervase deja câteva sute de file, albe deocamdată, în istoria acelei planete. Ajunsese să creadă sincer că, în momentul în care nu va mai fi Cârmaci, un Potop de proporţii galactice se va năpusti din neant asupra întregii planete. Erau unii care se întrebau cum poate fi posibilă viaţa în absenţa Cârmaciului. Nici Soarele nu mai răsărea ca înainte. Sunt mărturii că răsăritul şi apusul ar fi fost manipulate pentru a-i ataca energetic pe adversarii Cârmaciului şi a-i încărca de energie pe susţinătorii lui.
El se hrănea zi de zi din energia tuturor acelora care îl aşezaseră în centrul existenţei lor. Experienţa războaielor Galactice ne spune că soluţia în astfel de cazuri este… calmul. Când liderii sunt trataţi drept ceea ce sunt, mărunţi birocraţi, administratori temporari ai puterii, ei sunt brusc readuşi la dimensiunile lor umane. Ar fi fost suficient ca supuşii Cârmaciului să nu se mai raporteze la el în fiecare secundă a existenţei lor şi problema ar fi fost rezolvată de la sine. Oricât de absurd vi s-ar părea, doamnelor şi domnilor, nu s-a întâmplat aşa. Cârmaciul era pentru unii încarnare a Divinităţii, pentru alţii figura arhetipală a lui Satan. Făptură simplă prin educaţie, Cârmaciul a sfârşit prin a crede despre el însuşi ceea ce, deopotrivă, adversarii şi susţinătorii lui spuneau. A început să creadă că se găseşte în mijlocul Sistemului Solar şi se mira sincer cum de nimeni nu descoperise că Pământul se rotea în jurul său, deopotrivă cu celelalte planete descoperite până atunci.
Doamnelor şi domnilor, fireşte că istoria galactică nu a reţinut nimic din tot acest zgomot de fond. Însă, nici măcar asta nu este important. Motivele pentru care am ales să vă vorbesc astăzi despre acest episod al istoriei universale sunt cel puţin două.
1.Nu mai avem niciun document credibil despre ceea ce s-a întâmplat cu acea ţară după pierderea puterii de către Cârmaci. Cum vor fi învăţat oamenii aceia să se reîntoarcă la normalitate, dacă vor fi învăţat vreodată?! Nu ştim. Vor fi fost următorii Cârmaci cu mult mai diferiţi? Va fi fost redusă dependenţa faţă de un singur om, oricare ar fi fost acela?! Cel mai probabil nu, deşi aici suntem, admit, pe tărâmul speculaţiilor.
2. Ne-au trebuit milenii până să realizăm că nimeni nu este indispensabil. Că deţinătorii puterii sunt departe de a fi semizei. Ei sunt doar fiinţe cărora, la un moment dat sau altul, li s-a încredinţat un mandat. Mărunţi administratori dotaţi temporar cu telefoane secrete, ei nu fac istoria prin ei înşişi, ci doar o administrează. Indiferent cât zgomot ar genera apariţiile lor pe scena istoriei, el nu va fi niciodată nimic mai mult decât simplu zgomot. E o lecţie care nu trebuie uitată.