Trece vara
o petală
o lacrimă
şi ne ascundem după te miri ce ochelari de soare cu protecţie specială. Nimeni nu ne fereşte de umbra timpului, aripa neagră şi ne ingroapă.
– Cântă-mi, ce simplu e să ceri amânarea, şi vara nu poate poposi mai mult precum trenul poleit în aur,
şi sufletul meu nebun se aruncă,
ogar nestrunit în faţa lumii
în faţa ultimei nopţi de viaţă
şi cânt – daca aş numi aşa, de fapt îngân cuvinte nedesluşite,
şi mă pierd dincolo de zidul Berlinului de altădată
şi nu mă voi întoarce.
Aud mandoline, umbletul femeilor desculţe, dăruindu-se zorilor în sunet de izvor
nu pot sări zidul înapoi,
îmi lipesc fruntea de piatra mortuară, rece, şi mută e vara în ultima suflare printre pruni, printre valea stearpă.
,,,canti inca , asa cum ai cantat toata viata si i-o
placere sa te ascult , desi vara noastra-i pe terminate…dar uite toamna are si ea , farmecele ei , culorile ei, bucatele ei , aromele ei , nu e bine sa nu tinem seama de recolta si frumsetile ei
bogate si atat de gustoase…si toamna o sa treaca
si-o sa vina iarna , alba ca zapada…!pregateste-ti surtucul si niscaiva tuica batrana…hai noroc !
LAHAIM NEA FLORIN ! LA MAI MARE SI MAI TARE !