caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Idila guvernamentală a celor 70 de zile

de (22-7-2012)

Timp de două luni, am avut un guvern de uniune naţională. Partidul Kadima, de centru-dreapta, a acceptat, în fine, să se alăture coaliţiei, iar liderul acestuia, deputatul Shaul Mofaz, a dobândit funcţia de vice-prim ministru. Se vorbea atunci de cea mai puternică coaliţie guvernamentală din istoria Statului Israel, fiind alcătuită din 94 din cei 120 deputaţi în Knesset. Dar avea să se dovedească şi cea mai scurtă coaliţie, căci nu a durat mai mult de 70 de zile! Fiindcă la 17 iulie, Mofaz a comunicat retragerea fracţiunii Kadima din coaliţie.

Chiar din luna mai, de când s-a alăturat guvernului lui Beniamin Netaniahu, Shaul Mofaz a justificat acest demers prin intenţia sa de a opera o reformă fără precedent, în sensul modificării controversatei Legi Tal (după numele judecătorului care a propus-o), anulând scutirea de serviciul militar pentru două categorii ale cetăţenilor israelieni, în principal ultrareligioşii ortodocşi şi minoritatea arabă. Valabilitatea legii, declarată anticonstituţională de către Tribunalul Suprem, urmează să expire la 1 august. Toate mass-media israeliene clamau atunci aplicarea, după o „pauză” de un deceniu (legea Tal a fost promulgată în anul 2002), a principiului repartizării echitabile a poverii îndatoririlor serviciului militar şi a serviciului de interes obştesc-naţional, pentru toţi cetăţenii israelieni.

Desigur, s-a iscat atunci întrebarea cum se va descurca primul ministru Netaniahu cu aliaţii săi tradiţionali, cele două mari partide ultrareligioase, Shas şi Yahadut Hatora (Iudaismul unificat al Torei), fără de care s-a dovedit că nu era posibilă alcătuirea unei coaliţii, chiar din primii ani ai existenţei Statului Israel.

Practic, obiectivul noului guvern de unitate naţională era reformularea legii Tal până la data sus-amintită, în vederea aplicării acestei noi legi a serviciului militar şi de interes obştesc-naţional. Atunci, au început „tocmelile”, numite în cea mai bună tradiţie politicianistă „compromis”, în vederea numărului anual de recrutare a tinerilor ultrarelgioşi, ca şi a vârstei până la care elevii şcolilor şi colegiilor religioase (ieshive) vor fi obligaţi să satisfacă serviciul militar. S-a alcătuit chiar un cadru oficial al acestor dezbateri, cunoscuta comisie Plesner, după numele deputatului din Kadima, Iohanan Plesner, care a prezidat-o.

Au urmat zile grele pentru prim-ministrul Netaniahu: desigur, obişnuitele ameninţări ale partidelor politice ultrareligioase-extremiste de dreapta, cum că vor părăsi coaliţia şi, mai mult, că vor face uz de întreaga lor putere de influenţă (şi nu este de dispreţuit!), pentru a determina căderea guvernului.

Membrii coaliţiei guvernamentale explicau în presă şi în şedinţele de guvern modificarea legii Tal, de natură să impună un tratament echitabil pentru toţi cetăţenii ţării în privinţa serviciului militar, ceea ce până acum nu a fost şi nu s-a pomenit. În ultimul deceniu, israelienii ultrareligioşi la vârsta majoratului aveau posibilitatea de a alege continuarea studierii Torei şi a Talmudului, în ieshive, şi, ce-i drept, serviciul militar, existând acele „ieshive cu înţelegere”, în sensul unui acord de încorporare în armată, cu conducerea Zahalului. Pentru majoritatea laică a cetăţenilor isrelieni, recrutarea sub arme nu lasă vreo alegere în privinţa acestei obligaţii de neocolit.

Comisia Plesner (alcătuită din reprezentanţi ai partidelor Kadima, Likud şi ai reprezentanţilor celor două mari partide religioase), a formulat o serie de propuneri „istorice” pentru noua Lege Tal, de natură să permită un răspuns la cererea legitimă a unui echilibru şi a egalităţii participării israelienilor la efortul naţional.

Atunci au început, cum era de aşteptat, protestele furibunde, de o parte şi de alta a celor implicaţi în acest demers: pe de o parte, partidele ultrareligioase, care consideră promulgarea noii legi, după cum a afirmat într-o predică liderul spiritual al partidului Shas, rabinul Ovadia Iosef, „o lege împotriva însuşi Statului Israel”, şi „tradusă” de liedrul aceluiaşi partid şi ministrul israelian de interne, Eli Ishai, prin avertismentul că pentru evreii pioşi „studiul Torei, căruia îi consacră întreaga viaţă, este un mod legitim de a servi Statul”, iar pe de altă parte, reprezentanţii majorităţii israeliene laice, care consideră privilegiile rezervate ulrareligioşilor absolut nedrepte şi inechitabile. De altfel, aceştia din urmă au iniţiat o amplă acţiune de protest, infiinţând la Tel Aviv o „tabără de corturi a fraierilor”, sătui să fie ceea ce sunt consideraţi de către privilegiaţi. Această „revoltă” a comunităţii ultrareligioase, concretizată în demonstraţii cu pancarte pe care scria „Salvaţi-ne copiii” şi în care participanţii s-au legat între ei cu lanţuri grele, a fost cum nu se poate mai previzibilă, dat fiind că propunerile comisiei Plesner prevedeau şi sancţiuni aspre pentru tinerii ultrareligioşi care, în cazul neprezentării la primirea ordinului de încorporare, ar fi consideraţi „dezertori” şi pasibili de acestea. Sancţiunile se referă cu precădere la alocaţiile şi numeroasele ajutoare publice destinate segmentului de populaţie ultrareligios, dintre care o bună parte provin de la bugetul statului.

Primii care au părăsit comisia Plesner au fost desigur reprezentanţii partidelor ultrareligioase, după care primul ministru Netaniahu s-a şi grăbit să dizolve definitiv această comisie. Din aceasta făceau parte şi reprezentanţi din al treilea mare partid din coaliţie, „Israel Beiteinu” („Israel casa noastră”), al cărui lider, Avigdor Liberman, susţinea propunerea încoporării în armată şi a tinerilor proveniţi din minoritatea arabă, acestora dându-li-se posibilitatea alegerii între serviciul militar sau prestarea de servicii de interes naţional-obştesc.

Primul-ministru Netaniahu a „ales” de asemenea ceea ce era previzibil, între preocuparea pentru egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor ţării, şi bunele relaţii cu aliaţii tradiţionali ultrareligioşi, pledând pentru o perioadă de „adaptare” la prevederile noii legi, după 1 august, de aplicare treptată (a se citi la calendele greceşti) a acesteia, pentru a-şi păstra, în fapt, preţioasa alianţă. În fapt, este ceea ce-i reproşează, printre altele, Shaul Mofaz, anume că în timp ce făcea în presă declaraţii de entuizastă adeziune la prevederile comisiei Plesner, „în culise, le făcea cu ochiul partenerilor de coaliţie ultrareligioşi, asigurându-i că, oricare ar fi prevederile noii legi, acestea nu se vor aplica”.

Ceea ce a determinat , după cum menţionam, retragerea partidului Kadima din coaliţia de uniune naţională şi reluarea locului în opoziţie. În scrisoarea sa de demisie, deputatul Shaul Mofaz îl acuză pe primul ministru de a-i fi preferat pe „învârtiţii” din partidele ultrareligioase şi de lipsa calităţilor de conducător, date fiind şovăielile în zigzag de până acum. Mofaz menţioneaază cu acelaşi prilej că a „mutat pietrele din loc” pentru a ajunge la un compromis privitor la noua lege Tal, dar că existau „linii roşii” peste care nu putea trece, văzându-şi spulberată speranţa că „primul ministru va şti să depăşească politicianismul şi că va adopta o poziţie istorică”, adăugând că toate oscilaţiile acestuia nu aveau nici o legătură cu conceptul de egalitate.

Câţiva deputaţi din „Kadima”, Avi Dichter, Otniel Schneller şi Iulia Shamolov Berkowitz au ales să rămână în guvern, iar în discursul său, Dichter a spus că „Mofaz, ca fost şef de Stat Major, ar trebui să ştie că nu se întrerupe brusc un atac, la mijloc” şi că „milioane de israelieni aşteaptă noul proiect de lege, pe care Mofaz nu a avut curajul să-l susţină”. Fostul lider la Kadimei, deputata Tzipi Livni, a afirmat că oricum, alăturarea fracţiunii la guvernul lui Netaniahu a fost „o asociere născută din păcat şi este mai bine că a luat sfârşit”.

Iar liderul a ceea ce… mai rămăsese din opoziţie, deputata Shelly Yehimovici (din Partidul Muncii), a declarat că „acesta a fost unul din momentele cele mai ruşinoase ale politicii israeliene, în care lumea valorilor şi ideologia s-au eliminat, rămânând doar politicianismul şi încercările de supravieţuire”.

Se preconizează din ce în ce mai insistent devansarea alegerilor, pentru începutul anului viitor. Iar deputatul Iohanan Plesner a conchis că Netaniahu, „şi-a dezvăluit încă o dată adevărata faţă, dând prioritate, ca de obicei, propriului său interes şi cedând şantajului Shas-ului, în loc să gândească precum un adevărat bărbat de stat, care dă prioritate noii ordini civile din Israel”.

Deocamdată, protestele sociale continuă, Beniamin Netaniahu se sinchiseşte de acestea… ca şi până acum, culcându-se pe laurii sciziunilor pe care le-a provocat în Kadima, şi din care o parte din deputaţi se gândesc să „revină acasă, în Likud”, Kadima fiind în fapt o fracţiune desprinsă din acest partid de dreapta, cu şanse de a se menţine la putere chiar şi în cazul eventualelor alegeri anticipate, partidele ultrareligioase extremiste de dreapta ştiind perfect ce le convine şi cine este „omul lor”!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.123.20