Se ştie că Soarele nostru are o activitatea ciclică, perioade de linişte alternând cu erupţii solare violente, una la fiecare 11 ani. Dar aceste erupţii sunt doar repetiţii ale unui eveniment colosal numit azi CME (Coronal Mass Ejection).
Prima oară fenomenul a fost observat în 1859 de un astronom londonez, Richard Carrington care studia soarele dimineţii prin telescop cu care proiecta imaginii pe o foaie de hârtie. Carrington a observat două pete extrem de intense în vecinătatea unor pete solare. În acelaşi moment magnetometrele de la Observatorul londonez Kew au început să danseze sălbatec. În dimineaţa următoare aurora boreală lumina cerul în verde, roşu şi mov fenomen vizibil din Hawaii şi până în Panama.
Furtuna observată de Carrington era de fapt o gigantică explozie solară care a eliberat miliarde de tone de particule încărcate electric ce goneau spre Terra. Dar în afară deranjării liniilor de telegraf şi multă mirare fenomenul nu a produs pagube. Nu aşa stau lucrurile la 13 Martie 1989, când o furtună solară cu 1/3 mai blândă decât cea observată de
Carrington a lovit regiunea Quebec în Canada lăsând în două minute 6 milioane de abonaţi fără electricitate.
După aprecieri recente o furtună solară de magnitudinea Carrington va devasta transformatoarele de tensiune înaltă, consecinţa imediată fiind o pană de curent electric timp de câteva luni în care populaţia va rămâne fără apă, căldură sau aer condiţionat, telefonie, fără frigidere, lifturi şi transport.
Explozia solară nu este predictibilă, dar semnele ei apar cu luni înainte. Laboratorul de astrofizică din Palo Alto California a lansat o alarmă: Soarele intră anul acesta în ciclul de maximă activitate şi este necesar să fim pregătiţi.
Puţine obiecte ne sunt mai familiare decât Soarele, şi totuşi el rămâne un corp ciudat, misterios. Privit prin telescop soarele apare ca un disc gălbui din care ţâşnesc proeminenţe de mărimea planetelor, ca nişte meduze strălucitoare levitate de forţe misterioase. Soarele este format din plasmă, o stare a materiei în care atomii sunt separaţi în protoni şi electroni.Este o supă de particule încărcate care conduce electricitatea mult mai bine decât firul de cupru.
În plus, Soarele este încărcat magnetic, câmpul său este captat înăuntrul stelei. Dar există canale de diametrul pământului care ajung la suprafaţă, noi le percepem ca pete solare. Magnetismul instabil produce un permanent dans al cromosferei solare care ejectă în fiecare secundă milioane de tone de plasmă cu viteza de un milion de mile pe oră.
Acesta este vântul solar. Motorul solar se afla în adâncimea stelei. La 27 milioane de grade F un sferoid de plasmă de 6 ori mai dens decât aurul fuzionează în fiecare secundă 700 milioane tone de protoni în nuclee de helium, energie echivalentă cu 10 miliarde de bombe atomice. Miezul pulsează crescând simultan cu expulzarea de materie apoi se contractă. Rata pulsului de bază este 11 ani. Dar cum se propagă energia produsă de miezul soarelui în afara lui?
Materia este atât de densă încât sunt necesari 100.000 ani ca fotonii să pătrundă în zona de convecţie, 70%
din drumul spre suprafaţă a fost parcurs. După încă o lună fotonii ajung în fotosfera, suprafaţa soarelui pe care o vedem.
De aici în numai 8 minute fotonii ajung la Terra. Reacţia termonucleară solară produce şi zgomot, vibraţii în milioane de tonuri care produc valuri la suprafaţa soarelui. Ştiinţa care se ocupă de studiul variaţilor zonei de convecţie se numeşte helioseismologie. Un satelit lansat de NASA – Solar dynamic observatory – detectează sâmburii magnetici, 40.000 de mile în interiorul soarelui, ei vor crea pete solare câteva zile mai târziu. Se ştie că soarele funcţionează ca un
dinamo gigantic, liniile câmpului magnetic traversează de la un pol la celălalt similar unei colivii. Liniile locale de câmp îmbibate cu plasmă din regiunea de convecţie şerpuiesc şi se curbează spre suprafaţă formând arcuri de plasmă strălucitoare, vizibilă. Când arcurile se încrucişează ele produc scurtcircuite care duc la explozii enorme, flame solare.
Se eliberează o energie echivalentă cu sute de milioane de megatone de TNT, raze X, raze Gamma, particule, care circulă aproape de viteza luminii. Efectul Carrington (o enormă flamă solară) este urmat de o pereche de CME, şi ca urmare plasma fierbinte este ejectată în spaţiu. Primul CME soseşte la Terra în 40-60 de ore, al doilea face doar 17 ore, găsind drum liber în vântul solar.
Impactul asupra Terrei este complex: întâi magnetosfera terestră este comprimată de la normala ei altitudine de 40.000 mile la numai 4.000. Apoi centura de radiaţie Van Allen este eliminată temporar. Particule încărcate pătrund atmosfera producând aurore intense peste mai tot globul. Fenomenul Carrington apare relativ rar, poate unul pe secol. Pe de altă parte erupţiile solare deranjează frecvent sateliţii de comunicaţie, ionosfera care reflectă în mod normal undele scurte folosite de avioanele comerciale, acest fapt forţează piloţii să modifice traseul consumând extra carburant. Aparatele GPS sunt şi ele aiurite rezultatul fiind poziţionări eronate cu mai mult de 50 mt. NASA a estimat că Staţia Spaţială Internaţională coboară cu 300 mt pe zi când soarele este activ. Dar sateliţii au dispozitive de protecţie contra furtunii geomagnetice, lucru care lipseşte staţiilor electrice de suprafaţă. Se presupune că o furtună magnetică puternică va duce la căderea catastrofică a reţelelor de distribuţie lăsând jumătate de continent fără electricitate. Cu ajutorul sateliţilor se măsoară azi intensitatea furtunii solare, vântul solar este monitorizat, la fel şi schimbările câmpului magnetic care prevestesc erupţiile cu potenţial catastrofal. Un nou sistem computerizat inaugurat de Space Weather Prediction Center – în Boulder Colorado va trage semnalul de alarmă în avans cu 5-6 ore .
Suficient timp pentru rugăciune.