ACUM.TV

                Aterizez pe Haneda, unul dintre cele două aeroporturi internaţionale din capitala Japoniei, după un zbor obositor, de mai bine de 11 ore, de la Bangkok, via Kuala Lumpur. Este aproape ora 11 PM, nu se disting foarte bine contururile oraşului. În metrou, până la hotel, îi întâlnesc pentru prima dată pe japonezi… în mediul lor natural. Deşi nu atât de absenţi ca tinerii din metrourile singaporeze, total absorbiţi de tabletele şi smart phone-urile personale, şi aici tehnologia îşi cere drepturile. E firesc să fie aşa, sunt, la urma urmei, în Japonia. Nu cred că societatea tehnologică în care trăim ne-ar aliena în vreun fel umanitatea. Nici nu mă pot abţine să zâmbesc la auzul corului de bocitoare care prevestesc sumbru retragerea omului în spaţii virtuale, incapacitatea lui de a mai interacţiona fără o interfaţă. Îmi imaginez că fiecare progres al omenirii a avut parte de nostalgici şi nostalgii dintre cele mai diverse. Eu unul mă simt confortabil în lumea IPhone-ului şi a internetului. Bănuiesc că, în cele din urmă, totul ţine de cum foloseşti uneltele pe care le ai la îndemână, căci nu ştiu să existe invenţie umană care să nu se transforme, folosită în exces sau greşit, în ceva mai mult sau mai puţin dăunător. Secretul stă, deci, în dozaj…

   Reţeaua de transport în comun, care acoperă realmente toate punctele esenţiale ale oraşului, e gigantică. Staţiile de metrou japoneze sunt vaste labirinturi, înţesate, la orele de vârf, de o mare de oameni. Iar punctualitatea e departe de a fi un mit. În chiar secunda în care, potrivit afişajului electronic din interiorul staţiei, metroul ar trebui să ajungă, el se opreşte în faţa peronului. De altfel, Tokyo e o aglomerare urbană atât de complexă, cu sisteme interconectate într-un grad atât de înalt, încât sunt convins că, dacă unul dintre aceste sisteme ar înceta să funcţioneze perfect, toate celelalte ar suferi disfuncţii majore, pe principiul jocului de domino. Bărbaţii poartă costume negre, pantofi de aceeaşi culoare şi cămaşă alba, fără cravată. În mâini, nelipsitele serviete de culoare neagră. Femeile, de o eleganţă uneori uşor extravagantă, au haine ceva mai diversificate (ca peste tot în lume bănuiesc!); cu toate acestea, un detaliu le este comun şi lor… Modul în care merg pe tocuri; uşor incomod, făcând paşi care te lasă să crezi că se vor destrăma de la talie în jos, împrăştiindu-se în cioburi pe asfalt. Un efect de balet mecanic, un permanent exerciţiu de echilibristică căruia nu i-ai da nicio şansă de reuşită. Cu toate astea, reuşita e deplină. Bizar, nu e nimic dizgraţios în tot acest spectacol urban. E, probabil, vorba de combinaţia între tipul acesta de a merge şi fragilitatea corpurilor feminine asiatice.

                Abia a doua zi încep să explorez oraşul. E o metropolă prin excelenţă, cu zgârie-nori ameţitori, cu zone comerciale imense, acolo de unde se pot cumpăra toate brandurile celebre ale acestei planete, cu parcuri şi spaţii verzi, cu restaurante de tot felul… O surpriză, totuşi, m-a însoţit pe parcursul celor cinci zile petrecute în capitala Japoniei: modul în care tokioţii vorbesc engleză… Absolut ininteligibil, plus că sunt destui care nu pot articula nici măcar un singur cuvânt. Un alt paradox; ATM-urile sunt destul de rare, şi mai rare fiind casele de schimb valutar. Un amuzant incident se repetă în faţa aceleiaşi case de schimb valutar. Schimb în doua rânduri o bancnotă de 100 de dolari. Japonezul care operează tranzacţia e emoţionat; transpiră, tremură uşor, aşază bancnota pe o tavă de plastic în faţa mea, repetă cu voce tare de vreo două ori valoarea nominală înscrisă pe bancnotă şi, în fine, după minute bune, îmi întinde yenii japonezi, după ce îi numără, lent, fără grabă, de vreo trei ori. În faţa mea, un american care dorea să încaseze două cecuri de călătorie, a trebuit, în cele din urmă, să renunţe, după minute bune în care bărbatul din faţa lui telefonase în stânga şi în dreapta, neştiind cum să verifice respectivele cecuri (un instrument financiar, de altfel, destul de folosit).

                În Japonia, anime-urile se bucură de o mare popularitate. Pe străzile din Tokyo, se pot întâlni, adesea, adolescente japoneze îmbrăcate şi machiate asemenea personajelor de anime. De departe, însă, locul în care se produce întâlnirea cea mai spectaculoasă cu lumea adolescenţei este un mall din cartierul Shibuya, Shibuya 109. Rozul, machiajul strident, cele mai neverosimile alegeri vestimentare, coafuri a la Sany Bell, toate dau senzaţia că te afli la bordul unei nave spaţiale pe coridoarele căreia circulă cyborgi. În scurtul timp pe care îl petrec pe scările rulante, circulând între etaje, am senzaţia clară că mă aflu undeva în viitor, într-un secol îndepărtat.

                În faţa staţiei de metrou Harajuku, alte adolescente întruchipează tot felul de personaje, care mai de care mai bizare. Cos-play-zoku, aşa cum sunt numite aceste trupe de „actriţe”, se adună în fiecare week-end, în acelaşi loc, pozând pentru turişti. Un show care, deşi nu excesiv de spectaculos, contribuie şi el la incredibila viaţă urbană din oraşul acesta de o vitalitate căreia nu îi găsesc termen de comparaţie. Ceea ce memoria mea afectivă reţine până la detaliu e tocmai faptul că oraşul acesta e viu, de zeci de ori mai viu decât orice altă metropolă pe care am văzut-o până acum. În Tokyo, a te plimba pur şi simplu pe străzi e un spectacol în sine. A te afla în masa de tokioţi care traversează strada în Shibuya, în cea mai aglomerată intersecţie din lume, sau a admira spectacolul la Starbucks-ul de la etaj echivalează cu o aventură culturală în sine. Nicăieri până aici nu am avut atât de acut senzaţia că viaţa străzii e cel puţin la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât monumentele şi muzeele oraşului.

                Muzeul Naţional de Istorie e dezamăgitor. Dacă în hoteluri, fiecare centimetru e folosit cu maximum de eficienţă, spaţiul devenind, în acelaşi timp, claustrofobic şi perfect funcţional (şi nu vorbesc aici în exclusivitate de celebrele camere-capsulă), muzeul acesta, cel mai mare şi mai vechi din întreaga Japonie, înfiinţat în 1872, dezamăgeşte prin risipa haotică de spaţiu. Obiectele sunt prost luminate, aşezate într-o ordine care scapă logicii privitorului, cu explicaţii sumare dedesubtul fiecăruia. Muzeul e, de fapt, un întreg complex, ceea ce mai atenuează din dezamăgire.

Meiji Jingu este un templu shintoist, dedicat împăratului Meiji şi împărătesei Shoken. Spre norocul meu (în treacăt fie spus, norocul nu avea să mă părăsească niciun moment în Tokyo), vizitez templul în momentul în care în interiorul lui se desfăşurau cel puţin două ceremonii nupţiale. Nuntaşii poartă kimonouri, mirele şi mireasa sunt îmbrăcaţi tradiţional. Atmosferă discretă şi, în acelaşi timp, atent… supravegheată. Deşi cu greu se pot vedea oamenii care asigură securitatea în interiorul templului, de fiecare dată când vreun turist doreşte să se aşeze în locuri nepermise, apare din neant un japonez în uniformă şi mănuşi albe. Politicos, turistul era informat şi îndrumat să respecte regulile aplicabile în incinta templului. Eficient şi discret, ca, de altfel, atâtea alte lucruri în Japonia.

                Vizita la Tokyo Tower… o altă dezamăgire. Turnul este o imitaţie a celui care există la Paris (Eiffel). Un spaţiu uşor claustrofobic, destul de aglomerat. Peisajul, deşi nu lipsit pitoresc, e departe de cel care poate fi admirat din Mori Tower. Situat în Roppongi Hills, punctul de observaţie se află la etajul 52 al Turnului Mori. Acolo aveam să fac cunoştinţă cu operele de artă ale artistei coreene Lee Bul. Expuse în Muzeul Mori, expoziţia, uşor neinspirat şi banal intitulată „From Me, Belongs to You Only”, e de-a dreptul fascinantă. O secţiune chirurgicală în ceea ce înseamnă societatea tehnologică de astăzi; un joc al imaginaţiei care acoperă discursuri dintre cele mai variate. Colecţia de cyborgi, „Vomiting Dog” şi „Siren” sunt favoritele mele. Bănuiesc că extrema încântare cu care privesc zeci de minute expoziţia lui Lee Bul are de a face şi cu apetenţa mea pentru science-fiction, un gen literar încă nedreptăţit. Fiecare piesă a colecţiei e o declaraţie de intenţie, solidă, fundamentală, evident subiectivă, dar respirând forţă şi fineţe intelectuală. De regulă, ceea ce se numeşte artă contemporană scapă, adesea, înţelegerii mele. Începând cu Andy Warhol… nu pot percepe altceva în afara teribilismului şi excentricităţii. Îmi aduc aminte că, în Glasgow, într-o vizită la Muzeul de Artă Modernă, mi-au trebuit minute bune până să realizez că un obiect vestimentar aruncat în mijlocul sălii, despre care credeam că aparţine muncitorilor care lucrau în interior, e, de fapt, o… operă de artă, un exponat. Sunt, aşadar, iremediabil ignorant în materie de artă contemporană. Nici chiar după ce mi se explică mesajul fabulos al unei cutii de conserve, expusă în nu ştiu ce galerie, în faţa căreia vreo duzină de critici se extaziază de zor, tot nu sunt convins că ea e operă de artă. Deci, nu numai ignorant, ci şi încăpăţânat… De data aceasta, e diferit. Îmi promit să obţin mai multe informaţii despre Lee Bul şi arta ei.

                Părăsesc Japonia, decolând de pe celălalt aeroport al Tokyo-ului (Narita), având convingerea că, poate, va trebui să trec Oceanul pentru a întâlni un oraş care să rivalizeze, în materie de cultură urbană, de civilizaţie urbană, cu Tokyo-ul. Următoarea destinaţie: Hong Kong.              

Acest articol a fost publicat duminică, 24 iunie 2012 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.