ACUM.TV

Motto: „Este mai ușor să înșeli oamenii, decât să-i convingi că au fost înșelați” (Mark Twain)

„Minte-mă, dar spune-mi vorbe dulci”…… spunea un șlagăr din perioada interbelică, pe care noi, cei din generația de după război, îl auzeam ca pe un „citat ca din clasici”, atunci când dădeam semne de naivitate ori de prea mare credulitate! Dar după anul pe care unii îl numeau „de grație”, 1989, se pare că titlul respectivului șlagăr a fost adoptat, cu unele variante, de către cei care s-au succedat la conducerea României, drept „strategie universală”, în toate compartimentele vieții cetății. Astfel, în virtutea acestei „strategii”, din „dulci”, vorbele au devenit, după necesități, „acuzatoare”, întotdeauna bineînțeles, cu degetul îndreptat asupra altora, ori „încurajatoare”, sau chiar „alarmante”, pentru a preveni ca disperarea celor lucizi să atingă cote periculoase.

Au fost adoptate un soi de „noțiuni –cheie-universală”, pentru ca toate conducerile care s-au succedat în aceste două decenii și mai bine de la „revoluție” să-și poată urmări scopurile câtuși de puțin oneste și „spre binele public”. Astfel încît, ceea ce scria Diderot în urmă cu vreo două veacuri și jumătate, cum că „prințul aparține statului, dar statul nu-i aparține prințului” de-abia a devenit o… naivitate vetustă!

Inițial, toate acestea au fost puse de o serie de analiști pe seama „tranziției”, dar „fenomenele secundare” ale acesteia ar fi putut fi o explicație pentru un an, să spunem doi, dar nu și pentru… douăzeci și doi de ani, în care România…. tot într-o tranziție o ține!

Faptul că România a fost printre ultimele țări acceptate în UE, principala condiție a acestei amânări fiind „combaterea până (spre) eradicarea corupției” n-a constituit o lecție pentru nimeni!

Corupția, sprijinindu-se pe pilonii consolidați cu osârdie, precum ipocrizia, necinstea, dezinformarea și glorificarea mediocrității, parcă tinde către proporții monstruoase.

Valorile general umane au trebuit, cu aceleași mijloace strategice, golite de orice semnificație, dar purtate ca pe nu știu ce sfinte moaște în procesiune!

S-a recurs, în acest scop, la mijloace tactice care și în alte locuri și timpuri din istoria omenirii și-au dovedit deplina eficiență: dezinformarea, minciuna implantată cu abilitate, diversiunea.

S-a ajuns, aș spune, la un soi de „proletcultism întors pe dos”, în numele unei „libertăți de expresie” devenită din ce în ce mai părtinitoare și mai tendențioasă, printr-o abilă și ipocrită distorsionare a semnificației.

Rezultatele n-au încetat să apară, chiar dacă educația a încetat în mare măsură să mai fie „gratuită”, de parcă în ultimii ani ai comunismului nu și-ar fi meritat ghilimelele!

Altfel spus, și valabil cel puțin pentru România, marea masă neînarmată cu cunoștințele elementare înțelegerii marilor prefaceri din ultimele două decenii și mai bine, n-a prea știut ce să facă nici cu această „libertate de expresie”, după cum n-a știut ce să facă în general cu libertatea, ajungând la un adevărat cancer moral care, în loc să fie tratat cu citostaticele necesare care se impuneau pe măsură ce mai trecea un an, și încă unul, pe măsură ce se mai succeda o conducere, și încă una, era – și este – „tratat” cu cele mai… cancerigene procedee, mai sus enumerate! Rezultatul? O confuzie și o dezorientare ale cărei proporții ating scara națională! Ca și o căutare disperată a adevărului și a drumului drept exact în locurile cele mai neadecvate! S-ar spune că, la nivel de masă, rațiunea a lăsat locul disperării înecatului care nu mai știe de ce fir de pai să se agațe! Crede orice și în orice, iar când se rupe firul de pai, consideră un noroc dacă mai găsește prin preajmă un altul, la fel de fragil, dar cel puțin cu o aparență mai… solidă!

Poate că în rândurile de până acum, mă suspectez de un oarecare patetism, pe care voi încerca să-l… mai aduc pe pământ!

Începând cu o temă pe care nu o tratez pentru prima dată, nici chiar de… ACUM!

Chiar în ultimele luni, am avut ocazia să cunosc mai îndeaproape primele simptome ale acestei dezinformări și dezorientări intenționate și orchestrate cu abilitate. În scurta vacanță petrecută în toamna trecută în România, persoane tinere, pe care le cunoșteam de copii, susțineau cu fermitate „teoriile conspirației mondiale iudeo-masonice” ori ale „forțelor oculte evreiești”, concretizate în acapararea sistemului nervos al, economiei mondiale, adică finanțele și sistemul bancar! Sursa: internetul, dar nu numai! Și toate aceste „expuneri analitice”, cu concluzia invariabilă că nu trebuie să iau toate acestea drept o revigorare a antisemitismului, citându-mi-se un întreg „cortegiu evreiesc”, de mari personalități pentru care respectivii „exponenți” își clamau toată admirația, sau chiar dragostea, dacă proveneau din domeniul artelor, literaturii, științei – într-un cuvânt, din domeniul marii culturi! Și bineînțeles, întărite fiind cu evocarea unui anturaj „de evrei admirabili”, dintre care, ce să mai spunem, aș face și eu parte!

Când am revenit acasă, în Israel, am început să mă documentez la… sursele evocate de respectivele persoane. Despre Ion Coja mai auzisem, știam destule, mai scrisesem chiar, dar în ce măsură a ajuns un adevărat „guru” al unei pernicioase xenofobii-șovinist-antisemite m-am putut convinge numai când am început o serioasă documentare în această chestiune! Multitudinea locațiilor de pe internet, de orice gen și specie, n-a fost de natură să-mi încurajeze optimismul, mai ales în privința inoculării cu virusul acestei „maladii” de către „discipolii” săi, pe toate căile posibile!

Dar documentarea pe care am întreprins-o în această direcție n-a rămas doar în fața computerului și nici nu s-a limitat la navigarea descurajantă pe site-urile cu pricina.

Locuiesc într-un cartier foarte departe de a fi unul rezidențial! Am avut ocazia să intru în vorbă cu lucrători din România, actualmente cu mult mai puțini decât, să spunem, în urmă cu vreo 10-15 ani. Cei actuali sunt angajați mai mult ca îngrijitori-infirmieri la persoane vârstnice sau invalide, sau ca ajutoare casnice. Merita să stau de vorbă cu acești oameni! Ultimul „simptom” a ceea ce  riscă să devină o „epidemie” a acestei susținute acțiuni de dezinformare dirijată: foarte mulți mi-au spus că prin orice căi de legătură cu persoanele apropiate din patrie, li se exprimă o neliniște-teamă-panică, ce se întinde exact ca o… molimă, cu privire la „intenția evreilor origniari din România – sau/și nu numai – de a se restabili în fosta patrie, sau a o adopta ca patrie, după caz, eventual mânați de „pericolul iranian”, riscând să „cumpere la preț de nimic”, sau să acapareze această țară! N-a mai fost nevoie să-i întreb de unde-au auzit toate acestea, unde le-au găsit, căci oamenii aceia „citau” aproape literal tot… materialul documentar la care am recurs eu însămi!

Vorbeam mai înainte despre o părtinitoare libertate de expresie: acum, se aduce în discuție și „dreptul” la o „exprimare liberă”, din nou semănându-se confuzia între semnificația noținilor de „drept” și de „privilegiu”. Se pare că noua conducere, după ezitările de rigoare, intuiește, totuși, pericolul „limpezirii”!  Mă refer, dacă n-ați dedus până acum, la acel „merci, nu ne (mai) trebuie”, exprimat prin „debarcarea” cu trâmbițe și surle de la președinția Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, a politologului analist al comunismului, de renume și apreciere mondială, Vladimir Tismăneanu. Acestuia i se contestă „dreptul”de a-și elabora valoroasa operă – de până acum și în continuare – invocându-i-se ascendența militant-comunistă și „evreitatea” deopotrivă. Aș cita o singură sursă: versiunea online a publicației „Cotidianul” trasează „liniile directoare” ale „demascării” acestuia, desigur fără a uita să menționeze faptul că este nu numai „pui de comnunist”, dar și al unuia „evreu”, declanșând o serie de comentarii (zeci, fără exagerări), în care strălucitul politolog este copleșit, practic, cu un șuvoi de insulte și huiduieli, acestea articulate în tot ce poate fi mai josnic, mai murdar și mai huliganic în fondul lexical complet al limbii române, de parcă respectivilor troglodiți-comentatori le-ar fi „trasat cineva sarcina de partid” să nu „ierte nici una”! Din cele 17 calupuri de comentarii, am putut suporta mai puțin de jumătate, adică vreo opt, fiindcă există totuși o limită până la care un om cu mintea întreagă poate suporta duhoarea actualelor inoculări cu virusul de o deosebită periculozitate al diversiunii și-al dezinformării ipocrite, abil regizate.

Dar despre această chestiune, care merită o discuție mai amplă – poate într-un viitor articol!

Acest articol a fost publicat duminică, 27 mai 2012 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.