Dimitrie Cantemir este una dintre puţinele personalităţi româneşti de anvergură europeană şi nu numai. Istoria îl reţine ca domn al Moldovei, istoria culturii ca, poate, cel mai erudit trăitor pe meleagurile româneşti. Între 1714-1716, Cantemir redactează, la cererea Academiei din Berlin, în limba latină, Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei). Desigur, în secolul XVIII nu se poate vorbi despre România ca stat unitar, aşadar cititorul va trebui să înlocuiască de fiecare dată în textul ce va urma „moldovean” cu „român”. Pasajele sale despre firea şi năravurile „moldovenilor” sunt şi astăzi uşor de recunoscut la trăitorii României contemporane. Despre multe dintre aceste năravuri s-a vorbit în paginile revistei Acum. Nu de puţine ori, textele respective au fost acuzate de anti-românism. O fi fost Cantemir un anti-român avant le lettre?!
Moto:„Moldovenii nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeţi, dacă le merge rău, îşi pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se iveşte ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc şi nu ştiu ce să facă.”
Descrierea Moldovei
Despre năravurile moldovenilor
Dimitrie Cantemir
„În vreme ce încercăm să descriem năravurile moldovenilor (lucru despre care nimeni sau numai puţini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decât dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace, încât să creadă că în asemenea lucruri ei se conduc după dreptate, în vreme ce toată lumea mai lumi¬nată, văzându-le, le osândeşte. Din această pricină vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda. Din toate cusururile obişnuite şi pe la ceilalţi oameni, au şi moldovenii dacă nu prea multe, totuşi nici prea puţine. Năravurile bune sunt rare la ei şi întrucât sunt lipsiţi de o adevărată creştere bună şi de deprindere a năravurilor bune, va fi anevoie să găsim un om cu năravuri mai bune decât ceilalţi, dacă firea cea bună nu i-a venit într-ajutor.
Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor […]Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şase¬lea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi să bea până ce varsă. […]La începutul luptei sunt totdeauna foarte viteji, iar de-al doilea sunt mai moi; dacă şi după aceea sunt din nou împinşi îndărăt, atunci rar mai cutează să înceapă a treia oară. însă de la tătari au învăţat să se întoarcă iar din fugă şi cu acest meşteşug au smuls adesea izbânda din mâna duşmanului. Faţă de cei învinşi se arată când blânzi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică. Ei socotesc că este o datorie creştinească să ia viaţa unui turc sau tătar şi pe acela care se arată blând cu aceştia îl socotesc că nu este bun creştin.[…]
Moldovenii nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeţi, dacă le merge rău, îşi pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se iveşte ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc şi nu ştiu ce să facă. La urmă, când văd că străduinţele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceea ce au săvârşit, dar prea târziu. […]
De altminteri moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviinţă zicând că „învăţă¬tura este treaba popilor; pentru un om de rând este de ajuns dacă ştie să citească şi să scrie, să-şi scrie numele, să-şi treacă în condica lui un bou alb, negru şi cu coarne, caii, oile şi alte dobitoace de povară, stupii şi orice alte lucruri de acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase”. Cu toate că femeile nu stau ascunse faţă de bărbaţi cu aceeaşi băgare de seamă ca la turci, cu toate acestea, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor. Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfăţişare plăcută, dar cu frumuseţea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. […]
Despre slujba religioasă ştiu puţin lucru. Cei mai mulţi dintr-înşii şi aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război. Aceasta le dă o îndrăzneală aşa de mare, încât se năpustesc uneori nebuneşte asupra duşmanului. Să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este păcat şi cu atât mai puţin fărădelege. Cei ce locuiesc mai aproape de tătari pradă şi omoară cu vrednicie; şi atunci când năvălesc în ţara tătarilor, ei zic că n-au prădat, ci că şi-au luat înapoi numai ce era al lor, fiindcă tătarii nu ar avea în stăpânire astăzi nimic afară de ceea ce au răpit cu sila de la strămoşii lor. Preacurvia este rară la ei. însă tinerii socotesc nu numai că nu este ruşine, ci că este de laudă să preacurvească în taină până se însoară, ca şi când n-ar fi ţinuţi să asculte de vreo lege.”