ACUM.TV

Încetarea din viaţă a istoricului israelian Benzion Netanyahu (la Ierusalim, la 30 aprilie 2012, în vârstă de 102 ani) ne determină să ne gândim la poziţia şi rolul istoricului în societate. Să ne amintim că istoricul Benzion Netanyahu, profesor universitar, era tatăl acualului prim-ministru al Israelului, domnul Benjamin Netanyahu. Profesorul Benzion Netanyahu este un exemplu al istoricului angajat în viaţa societăţii, care analizează fenomenul istoric în profunzimea lui, refuză orice concesie în domeniul cercetării ştiinţifice dorind istoria ”sine ira et studio”şi totodată oferă trecutul ca exemplu generaţiei contemporane. Ideea că  ”viitorul şi trecutul sunt a lumii două feţe”, că prezentul se hrăneşte din trecut, că din trecut trebuie să învăţăm pentru a înţelege atât prezentul, cât şi dezvoltarea istorică viitoare sunt lucruri pe care trebuie să le căutăm în concepţia istorică şi activitatea academică, politică şi ideologică a acestui mare analist al istoriei evreieşti medievale şi moderne.

Profesorul Benzion Netanyahu s-a născut la Varşovia la 25 martie 1910, ca fiu al rabinului modern sionist Nathan Mileikowsky şi a Sarei Luria-Mileikowsky.Familia a emigrat în Palestina în perioada mandatului britanic, în anul 1920. Tatăl şi-a ebraizat numele, la început semnând articole publicistice cu numele Netanyahu, apoi adoptând acest nume. Fiul, viitorul profesor Benzion Netanyahu, a urmat Seminarul Pedagogic Ebraic din Ierusalim, pe care l-a absolvit în anul 1929. După aceea a studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim, pe care a absolvit-o în anul 1933, căpătând titlul  MA.  Ulterior s-a îndreptat spre studii doctorale, pe care le-a urmat în Statele Unite ale Americii, obţinând titlul de doctor la Colegiul Dropsie (”Dropsie College”) din Philadelphia în anul 1947. Tema doctoratului său este biografia intelectualului şi liderului evreu Yitzhak Abarbanel din Spania secolului al XVI-lea, din perioada expulzării evreilor din această ţară. Ulterior, profesorul Benzion Netanyahu a publicat această teză sub formă de carte, care a cunoscut câteva ediţii în limbile engleză, spaniolă şi ebraică, devenind o lucrare clasică de istorie evreo-spaniolă.  În anul 1944, el s-a căsătorit cu o colegă de studii, Tzila Segal din Ierusalim, decedată în anul 2000. Cuplul a avut trei fii: Ionathan (1946-1976), căzut în luptă ca ofiţer în Armata de Eliberare a Israelului atunci când a condus detaşamentul de soldaţi trimişi să elibereze cei 276 ostateci luaţi de terorişti palestinieni dintr-un avion ”Air France” şi duşi la Entebbe în timpul regimului lui Idi Amin (operaţiune reuşită cu succes);  Benjamin (născut în anul 1949, prim-ministru al Israelului în perioada 1996-1999 şi, pentru a doua oară, din anul 2009 până în prezent);  Iddo (născut în anul 1952, doctor în fizică şi scriitor de literatură beletristică).                                      

Paralel cu studiile, Benzion Netanyahu a început să desfăşoare o activitate sionistă politică  laică, în cadrul Noii Organizaţii Sioniste (Revizionistă), după ce devenise prieten cu unul dintre liderii acesteia, Abba Achimeir. În anii 1933-1934  a fost coeditor al revistei ”Betar”, iar în perioada 1934-1935  redactor al ziarului ”HaYarden”, ambele în limba ebraică. Ulterior el a plecat in Statele Unite ale Americii, la New York, devenind secretarul liderului sionist revizionist Vladimir Zeev Jabotinsky, care fusese expulzat din Palestina de către autorităţile mandatare britanice. După decesul lui Jabotinsky (în anul 1940), Benzion Netanyahu devine liderul mişcării sioniste revizioniste din SUA, până în anul 1948. În anul 1949, după întemeierea statului Israel, Benzion Netanyahu revine in Israel şi încearcă să se alăture corpului didactic şi academic al Universităţii Ebraice din Ierusalim. Este însă refuzat, probabil datorită trecutului său sionist-revizionist (şi, poate că şi din cauza concepţiei lui istorice non-conformiste), dar, la propunerea fostului său profesor Joseph Klausner, este angajat ca editor asociat al Enciclopediei Ebraice (”Entziqlopedyah HaYvryth”) alături de el (în anul 1949), iar după decesul acestuia rămâne principalul ei editor. Încercarea de a obţine să fie trimis ca reprezentant propagandistic israelian, paralel cu funcţia de profesor universitar de istorie iudaică (în anul 1956), nu a reuşit: se pare că premierul israelian David Ben Gurion, cu care discutase acest lucru, nu a fost dispus să pună această propunere în aplicare.

În anul 1957, Benzion Netanyahu revine în SUA în mod particular şi devine profesor de limba şi literatura ebraică, iar ulterior şef al departamentului de studii iudaice şi profesor de istorie evreiască medievală la Dropsie College din oraşul Philadelphia (în cadrul căruia urmase studiile doctorale), până în anul 1968. În perioada 1968-1971, el devine profesor de studii iudaice la Universitatea din Denver, Colorado, iar în perioada 1971-1975  devine profesor universitar şi şef al departamentului de studii semitice la Universitatea Cornell din Ithaca, statul New York. În anul 1976 , după căderea fiului său Ionathan la Entebbe, revine în Israel, la Ierusalim, devenind ”profesor emeritus” al aceleeaşi universităţi şi cercetător istoric în cadrul lui American Academy of Jewish Research. În anul 2010, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, a fost propus pentru acordarea Premiului Israel pentru activitatea de o viaţă dedicată cercetării istorice. Dar cel care a propus, doctorul Yossi Achimeir, directorul Institutului Jabotinsky, specializat în cercetarea istoriei sionismului revizionist, nici măcar nu a primit răspuns…Societatea israeliană nu l-a putut înţelege pe acest mare intelectual datorită ideilor lui politice.

Profesorul Benzion Netanyahu a fost specialist în două domenii: istoria sionismului, şi istoria evreilor, maranilor şi a Inchiziţiei în Spania medievală şi la începutul epocii moderne. Lucrarea sa principală este ”The origins of the Inquisition in fifteenth century Spain” (=Originile Inchiziţiei în Spania în secolul al cincisprezecilea), apărută în anul 1995 in limba engleză (1384, 16, XXII pagini) şi în anul 1999 în traducere spaniolă. Alte cărţi sunt studii de istoria maranilor şi a Inchiziţiei spaniole, biografia lui Yitzhak Abarbanel, istoria începutului sionismului; de asemenea a editat scrieri de Benjamin Zeev (Theodor) Herzl şi Max Nordau. Punctul de vedere al profesorului Benzion Netanyahu este diferit de cel al istoriografiei israeliene oficiale. Aceasta a susţinut că maranii au fost siliţi să accepte religia catolică pentru a–şi salva viaţa, dar şi-au păstrat o identitate naţională evreiască pe care şi-o manifestau prin intermediul practicilor iudaice. Teza este bazată pe puncte de vedere mai vechi, precum cel al istoricului evreu din Germania Yitzhak Fritz Baer, emigrat în Palestina mandatară şi a istoricului spaniol Jose Amador de Los Rios din secolul al XIX-lea. Care era diferenţa între acest punct de vedere şi cel al lui Benzion Netanyahu? Răspunsul este că acest istoric a susţinut o teză ”revizionistă”: maranii au vrut să se integreze în societatea spaniolă, să se asimileze în cadrul acesteia. Autorul se referă la situaţia din regatele spaniole din secolele XIV-XV-XVI, la convertirile la catolicism din anul 1391 şi la convertirile din anul 1492, când evreii din Spania unită sub ”regii catolici” Ferdinand şi Isabela au preferat să accepte catolicismul şi să rămână în Spania, în loc de a păstra iudaismul şi de a emigra. Profesorul Benzion Netanyahu analizează aspecte diferite – economice, sociale, culturale, religioase. După părerea lui, reacţia maranilor în secolul al XVII-lea s-a datorat respingerii lor de către societatea spaniolă, iar ”practicile iudaice” erau de natură religioasă şi nu de natură naţională, în nici un caz de natură naţionalistă. El îşi susţine teza şi pe informaţii provenite din arhivele Inchiziţiei. Faptul că au existat şi unii marani protestatari, deveniţi oponenţi reali ai integrării şi catolicizării forţate a fost – după părerea lui – exploatat de autorităţile politice spaniole şi preluat de istoriografie în formă exagerată, eronată: este vorba de elemente izolate, marea majoritate a maranilor dorind integrarea totală, asimilarea în Spania. Autorităţile spaniole, precum şi clasa urbană spaniolă, aristocraţia şi clerul,chiar si masele îi respingeau pe marani (sau pe urmaşii acestora) din motive de concurenţă economică şi socială, iar justificarea era non-apartenenţa la Spania, la asa-numiţii ”cristianos viejos”, pe calea dovedirii diferenţei rasiale, a unui sânge diferit (”limpieza de sangre”). Desigur, punctul de vedere al profesorului Benzion Netanyahu este interesant. Argumentele pe care le aduce arată că este posibil, desi rămâne încă disputat. Trebuie să adăugăm că acest punct de vedere a fost influenţat de realitatea istorico-politică din perioada care a precedat Holocaustul evreimii europene. El a comparat pe marani cu evreii din Germania, care doreau integrarea si asimilarea în această ţară, fenomen care a avut loc dealungul unei perioade de circa 150 de ani  – dar societatea germană i-a respins pe aceşti evrei în eforturile lor de a deveni ”germani de religie mozaică” sau chiar convertiţi la religia creştină din motive de concurenţă. Rezultatul a fost Holocaustul evreimii germane în special şi a evreimii europene în general. Părerea profesorului Benzion Netanyahu este că ar fi vorba de un fenomen istoric repetat. El a considerat că asemenea fenomene au existat şi anterior dealungul istoriei, fiind vorba despre Holocausturi repetate, bineînţeles fiecare în felul lui.  ”Istoria evreiască este o istorie a Holocausturilor, genocidul organizat de Hitler fiind diferit numai prin scara lui”, repectiv prin nivelul la care a ajuns. Trebuie să menţionăm că un punct de vedere asemănător (cu unele diferenţe, dar pe o linie asemănătoare) a fost susţinut şi de medicul , scriitorul şi liderul sionist din Iaşi de la sfârşitul secolului al XIX-lea Karpel Lippe. Totuşi, nu credem că este o influenţă a acestuia asupra tezelor profesorului Benzion Netanyahu. Tezele lui au fost influenţate de tezele sionismului revizionist, ale lui Vladimir Zeev Jabotinsky. Acest lider şi ideolog sionist a observat atât pericolul catastrofei pentru poporul evreu (referindu-se la evreimea europeană în anul 1938), cât şi pasivismul evreilor europeni, dorinţa lor de integrare în ţările lor, speranţa că o asemenea catastrofă (prevăzută de Jabotinsky în mod profetic) nu va avea loc. El a cerut evacuarea evreilor din Europa pentru prevenirea catastrofei, dar evreimea europeană nu a înţeles pericolul care se apropia. Rezultatele sunt cunoscute. Benzion Netanyahu a susţinut aceeaşi teză şi a fost influenţat de ea şi în analiza istorică. Desigur, este interzis a adapta o situaţie istorică mai târzie sau contemporană unei situaţii istorice mai timpurii sau mai vechi. Dar totuşi punctul său de vedere, suţinut de numeroase documente, este interesant. Un ziarist israelian a afirmat recent că Benzion Netanyahu a susţinut sionismul şi statul Israel, dar a manifestat neîncredere şi chiar dispreţ faţă de evrei, fapt asemănător – în mod paradoxal – cu gândirea lui David Ben Gurion, întemeietorul statului  Israel, liderul sionist socialist, adversarul neîmpăcat al sionismului revizionist şi al lui Vladimir Zeev Jabotinsky. Şi, bineînţeles, punct de vedere diferit de cel religios mesianic, deşi Benzion Netanyahu (fiu de rabin), precum şi Vladimir Zeev Jabotinsky susţinuseră teza Israelului Mare, a statului evreu pe cele două maluri ale Iordanului. Desigur, se pune întrebarea în ce măsură Benzion Netanyahu a influenţat asupra fiului său, actualul prim-ministru al Israelului.

Oricum, punctul de vedere al profesorului Benzion Netanyahu trebuie cunoscut şi studiat. Astăzi, marea majoritate a cercetătorilor istoriei Spaniei, Inchiziţiei spaniole, evreimii spaniole şi maranilor consideră cartea lui drept o carte de bază, fară de care nu poate fi studiată această istorie, iar pe autorul ei unul dintre marii istorici contemporani. Vreau să sper ca proncipala lui carte va fi tradusă şi în limba ebraică şi cunoscută în Israel. Va fi victoria lui postumă, ca istoric insuficient înţeles în timpul vieţii sale. Şi, poate vor urma şi alte traduceri  – de ce nu, poate şi una în limba română…

În încheiere, menţionez că am avut plăcerea de a-l cunoaşte  personal pe acest om, la Biblioteca Naţională din Ierusalim. Odată, venind la bibliotecă, în urmă cu mulţi ani, pentru a dona o carte, a afirmat răzând că el este unul dintre cei 250.000 de israelieni care au părăsit ţara şi locuiesc în America (număr vehiculat acum circa 35 de ani!). Altă dată, când verificam cărţi despre Inchiziţia spaniolă din catalogul unui anticariat din străinătate  în catalogul bibliotecii (era înainte de apariţia Internetului), am intrat în vorbă cu el şi am învăţat câteva lucruri interesante. Era prietenos, amabil, nu căuta să se autoprezinte, ci dimpotrivă. Nu numai un intelectual, un ideolog şi un bun profesionist în domeniul istoriei, ci şi un Om Adevărat.

Acest articol a fost publicat duminică, 6 mai 2012 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.