Laszlo Alexandru, scriitor, publicist, polemist
Într-o scenă emblematică din cartea de succes a lui Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, copilul Momo se uită mirat la fotografia din tinereţe a protectoarei sale, iar apoi o compară cu ceea ce vede în faţa ochilor. Una şi-aceeaşi persoană, şi totuşi ce îngrozitoare degradare, odată cu trecerea vremii! “Are o poză în care avea cinşpe ani, înainte de exterminările nemţilor, şi nu-ţi vine să crezi cînd o priveşti că din asta va ieşi într-o zi madam Roza. Şi era acelaşi lucru la celălalt capăt, era tare greu să ţi-o imaginezi pe madam Roza la cinşpe ani. N-aveau nici o legătură. Madam Roza la cinşpe ani avea un frumos păr roşcat şi un zîmbet de parcă o aşteptau o mulţime de lucuri grozave înaintea ei, în viaţă. Mă apuca durerea de burtă cînd o vedeam la cinşpe ani şi pe urmă acuma, în starea ei de lucruri. Viaţa a prelucrat-o, ce mai. Cîteodată mă pun în faţa unei oglinzi şi încerc să-mi imaginez cum voi arăta după ce-o să mă prelucreze viaţa, îmi trag gura-ntr-o parte cu degetele şi mă strîmb în toate felurile.”
Gh. Grigurcu – faimă de om integru
Mi-am amintit de situaţia cu pricina într-un alt context, în timp ce citeam un text absolut scandalos, semnat de şeful revistei Acolada în nr. 3/2012. Faima de om integru a lui Gheorghe Grigurcu s-a consolidat mai cu seamă în primul deceniu de după revoluţia din 1989. În tinereţe supravieţuise anevoie, fără a plăti excesiv pe altarul dictaturii. Pentru a debuta şi-a se menţine în presa literară mai scăpase, e adevărat, cîte-o poezie despre glorioasa armată sovietică eliberatoare, ori ne-a explicat în versuri că “Mîna lui Lenin indică / Perpetuu viitorul…”. Însă perioada zenitului şi-a savurat-o în devălmăşia postdecembristă. Cacofonia urlată a cuvîntului necenzurat, tocmai recucerită, a fost sfidată de intervenţiile metronomice ale lui Grigurcu. Vocea lui placidă şi fermă relua, mereu şi mereu, imperativul judecăţii etice. Nu era suficient să admirăm marile nume ale literaturii române, era obligatoriu să le examinăm şi calităţile civice. Călare pe cai mari, criticul ne indica direcţia de urmat: “Funcţionează încă un aer – nu putem a-i spune decît pe nume, adică ipocrit – de menajare a unor nume sonore ale literelor noastre. Ca şi cum autorii în cauză ar putea fi mai buni scriitori, mai mari caractere, mai strălucitoare pilde de civism dacă ascundem ceea ce se ştie că a existat mai puţin demn în comportarea lor. Ca şi cum închizînd ochii în faţa răului, ne-am imagina că-l desfiinţăm întru gloria unei literaturi idealizate (în folosul cui?). E vechea politică a struţului. Or, practicînd-o, nu obţinem decît o tergiversare, o jalnică amînare a descoperirii adevărului inevitabil. Se produce un fals nu doar în actele istoriei literare, ci şi în mecanismul conştiinţei noastre, ce devine complice cu compromisul pe care se sileşte în van a-l escamota” (vezi, de pildă, vol. Amurgul idolilor, 1999, p. 165, dar exemple copioase în aceeaşi direcţie pot fi găsite în numeroase alte pagini).
Spadasinul ideii morale nu-şi pierdea capul în fraze generalizatoare, trecea pe dată la ample ilustrări concrete. Biciuind compromisurile din perioada comunistă, el constata că “în ţara orbilor, cel cu un singur ochi devine împărat, nu-i aşa? Au fost, prin urmare, împinşi în faţă, investiţi cu virtuţile unor paradigme supreme, cîţiva scriitori de o valoare uneori indenegabilă, dar cu o atitudine cetăţenească şi morală ambiguă, care au făcut comunismului cel puţin tot atîtea servicii cîte supărări i-au produs prin unele reticenţe şi dezaprobări. Relativele, tîrziile, sfielnicele lor reacţii de împotrivire au fost hiperbolizate în temeiul unui complex al pasivităţii. Cazuri elocvente: Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza. Toţi au fost, întîi de toate, timp de mulţi ani, creatori oficiali, fruntea scriitoricească a artei «angajate», puse în slujba partidului. Au fost beneficiarii unor avantaje de tot soiul, ce nu puteau constitui pentru marea majoritate a confraţilor (între care autori nu mai puţin înzestraţi) decît un vis de neatins” (ibid., 262).
Esenţa activităţii sale din vremurile de glorie se regăseşte într-o observaţie lipsită de echivoc: “Criticul e, nu o dată, dublat de un moralist, care n-are încotro. E nevoit a se pronunţa şi asupra caracterelor pe care existenţa i le-a adus în faţă, indiferent de alibiul lor estetic…” (vezi vol. În răspăr, 2001, p. 22).
Spălarea hitleristului Vintilă Horia
De unde şi de la ce fel de principii a pornit Gheorghe Grigurcu, tocmai am văzut. Unde a ajuns el în ultimii ani am avut, din păcate, prilejul să tot constat. Motiv de stupoare mi-a stîrnit pirueta sa în jurul scriitorului evreu Mihail Sebastian. De unde îl admira pentru autenticitatea şi profunzimea lui, a sfîrşit prin a-i persifla moartea atroce. De parcă ar putea fi cineva culpabil pentru modul în care moare! Bravura lui Paul Goma a descoperit-o poetul Grigurcu retrospectiv, mai ales de cînd fabulaţionistul din Belleville a cîrmit-o furios către antisemitism. Şi, dacă tot se învîrtea prin zonă, bietul Grigurcu n-a uitat să-i tragă un elogiu scurt şi mareşalului Antonescu care, chipurile, i-a salvat de la pogrom şi lagăr pe evreii din România (vezi replica mea Alt rinocer). Mai trec cîteva săptămîni şi spiritul agitat de la Acolada ni-l restituie, pe uşa din faţă, pe naţionalistul şi antisemitul interbelic N. Davidescu, în dauna lui I.L. Caragiale (vezi replica mea În lături!). Acesta este noul Gh. Grigurcu, pe care cititorii săi e recomandabil să-l cunoască în adevărata sa lumină: inconsecvent, autoritarist, antieuropean, nedemocratic.
Mai lipsea, din colierul de nestemate contrafăcute, spălarea hitleristului Vintilă Horia. In cel mai recent număr al Acoladei, cronicarul literar-ideologic ne asigură că “personalitatea lui Vintilă Horia poate fi caracterizată printr-o potenţare a trăsăturilor generice ale unui anume tip creator: o fiinţă ruptă de umanitatea convenţională, inadaptabilă, nu o dată rebelă faţă de mentalităţile, curentele, cutumele epocii ce-l contextualizează”. Nici pomeneală de aşa ceva! V. Horia a fost chiar foarte conectat la “umanitatea convenţională” a tinereţilor sale, din cale afară de adaptabil. De pildă aspira şi el, ca orice om de bine, să prindă un post în diplomaţie, eventual în Italia. Şi-atunci s-a gîndit că virtutea cea mai sigură de propulsare se află în arpegiile linguşitoare la adresa fascismului: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne”. Şi i s-a dat! Vintilă Horia a devenit în iunie 1940 ataşat de presă la Legaţia României din Italia.
Din nefericire “fiinţa ruptă de umanitatea convenţională” a fost rechemată de guvernul legionar de la postul diplomatic din Italia. Ce era să facă, fără coledzi, mă-nţelegi, decît propagandă hitleristă, poate prindea un mic transfer în cealaltă dictatură. Aşa că, de-a lungul anului 1941, Vintilică Horia s-a recalificat la locul de muncă în exaltarea umanismului demonstrat de mustăciosul Adolf. “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.) în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”.
Pentru a nu mai exista nici un fel de dubii, “fiinţa ruptă de umanitatea convenţională” a insistat să-şi repete răspicat convingerile. “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism” (subl. V.H). Şi iar i s-a dat! Vintilă Horia a devenit, în primăvara anului 1942, ataşat de presă la Consulatul României din Viena.
Cu asemenea antecedente nu e de mirare că, la sfîrşitul războiului, “fiinţa ruptă de realitatea convenţională” şi-a luat picioarele la spinare, din Viena, şi-a aterizat împreună cu alţi hitlerişti tocmai în Argentina. Continentul european le rămăsese neîncăpător pe talie, în faţa tribunalelor care-i luau la întrebări pentru colaboraţionism. Intuiţie ascuţită, altminteri, pentru spiritualitatea eterică a lui Vintilică, fiindcă tribunalul din Bucureşti îl “condamnă pe acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu, român, major, ziarist, fost director la Sfarmă-Piatră, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, azi dispărut, pentru crima de dezastrul ţării, prin săvîrşire de crime de război constînd în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice, fapt prevăzut de art. 2 lit. o şi pedepsit de alin. 1, art. 3 din legea nr. 312/945, să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradare civică pe timp de zece ani, conform art. 25 Cod Penal”.
Strategii ale relativizării
La acest aspect intervine iarăşi relativizant Gh. Grigurcu, în calitatea sa de frizer-şef care coafează fapte, interpretări şi vinovăţii ale trecutului. În primul rînd responsabilitatea lui Vintilică e uşurel disipată: a fost şi el unul dintre cei mulţi. “Dar care a fost realmente atitudinea politică a lui Vintilă Horia? Într-adevăr, acesta a colaborat la o seamă de publicaţii legionare precum Sfarmă-Piatră, Meşterul Manole, ca şi la Gîndirea, aşa cum au făcut-o şi alţi scriitori şi intelectuali ai noştri, unii de prim-plan. Se vădea astfel o exacerbare a nemulţumirilor iscate de un sistem politic marcat de ineficienţă şi corupţie şi, nu în ultimul rînd, o aspiraţie de regenerare spirituală. Amestecul spiritualităţii cu acţiunea politică, nescutită de mijloace violente, ceea ce a reprezentat indiscutabil o gravă eroare, a pecetluit mişcarea cu pricina într-o zonă a iluziilor primejdioase, mai cu seamă după asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu.” Tare de tot omul de la Acolada! Legionarii au fost primejdioşi mai cu seamă după uciderea lui Zelea, nu pe vremea cînd Zelea îl ucidea pe prefectul Manciu de la Iaşi. Pe-atunci băieţii erau doar la un club de bridge care schimba impresii duminicale.
După răsfirarea propagandistului extremist prin peisaj (mdeh, au mai făcut şi alţii chestia aia…), Grigurcu scoate din joben contrafactualitatea. “E drept că Vintilă Horia l-a elogiat pe Hitler, apreciind pe deasupra şi că «opera lui Mussolini… va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîşită realizare artistică», dar asta – nota bene – cu cîţiva ani înainte de război, cînd era posibil să se găsească aspecte favorabile celor două personaje.” Nici pomeneală! Adolf Hitler merita calificativul de Mare European în revista Sfarmă-piatră nr. 208 de sîmbătă, 5 iulie 1941, p. 1. Discursul lui Adolf Hitler vorbea de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism în revista Sfarmă-piatră nr. 304 de miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1.
Însă Marele Umanist al lui Vintilică îşi asumase deja puteri dictatoriale, în ţara lui, încă din martie 1933 – nota bene: cu opt ani mai devreme –, prilej cu care a redus substanţial puterile Parlamentului prin “Legea de împuternicire”. Marele European al lui Vintilică adoptase deja la Nürnberg, la 15 septembrie 1935 – nota bene: cu şase ani mai devreme –, primele legi rasiale şi antisemite. Marele Renascentist al lui Vintilică dispusese deja, la 9-13 noiembrie 1938 – nota bene: cu trei ani mai devreme –, pogromul împotriva evreilor din Germania şi Austria, cunoscut îndeobşte sub numele “Noaptea de cristal”. Nu datele ori faptele criminale care se perindau sub ochii săi contau pentru propagandistul de odinioară, ci căftănirea sa în carierismul neobrăzat. Şi cu siguranţă nu datele ori faptele istoriei contează pentru şeful revistei Acolada, în eforturile fără scrupule de recuperare a extremiştilor de dreapta de la pubela trecutului.
Gh. Grigurcu – militant legionar?
Atunci cînd nu e ocupat cu reabilitarea agenţilor fascismului, Gheorghe Grigurcu popularizează, pe şleau, ipotezele şi militantismul legionar. “Din păcate, suntem dispuşi prea adesea a judeca extrema dreaptă din România, mişcare cu un program esenţialmente creştin, deosebită de fascism şi nazism, după cum a stabilit pînă şi Tribunalul de la Nürnberg, exclusiv prin prisma propagandei comuniste. Adevărul este că violenţele sale, condamnabile desigur, au fost provocate în cea mai mare măsură de violenţele la scară amplă iniţiate de regele Carol al II-lea, gelos pe succesul unei organizaţii care nu l-a admis ca lider.” Grigurcu nu-şi pierde vremea să le explice lectorilor săi cum de tocmai o mişcare “cu un program esenţialmente creştin” a fost aceea care a introdus crima sistematică în viaţa politică românească. Ce-are a face crucea cu crima?! Şi de cînd oare condamnarea morală a asasinatelor legionare înseamnă adeziunea la “prisma propagandei comuniste”? Odată cu stîlcirea raţionamentelor din prezent, Gheorghe Grigurcu nu ezită să rescrie cu sprinteneală şi trecutul. El inversează, printr-o mişcare de prestidigitaţie, cauzele şi efectele evenimentelor de odinioară. Regele Carol al II-lea a fost oare cel ce-a îmbrăcat “cămaşa morţii”, declanşînd violenţele la scară amplă? Nu cumva represaliile sale împotriva legionarilor, în anii ‘30, constituiau un răspuns la crimele înfăptuite deja de aceştia? Uciderea prefectului Manciu de către Zelea s-a petrecut totuşi în 1924. Doi prim-miniştri în funcţie asasinaţi, pe lîngă alţi politicieni de frunte şi savanţi ucişi – numele de Nicolae Iorga îi spune ceva lui Grigurcu? e domnul acela care a scris ceva mai multe cărţi decît omul din Tîrgu-Jiu… – n-au fost tocmai o ispravă creştinească, în stare să-i impună autorităţii publice pasivitatea înspăimîntată.
Nu-i pot pretinde criticului literar Gheorghe Grigurcu să prezinte faptele istorice cu acurateţe: nu e specialitatea lui. Nu-i pot cere să nu mai răstălmăcească adevărurile de odinioară, inversînd raportul cauză-efect în care s-au aflat: nu e interesul lui de militant extremist. Nu-i pot solicita să nu-i mai reabiliteze, în presa din România, pe hitleriştii şi antisemiţii de odinioară, în timp ce prin restul Europei aceştia încă se perindă pe la tribunale pentru a fi judecaţi pentru faptele lor: autohtonistului încruntat nu-i pasă de gîndirea democrată occidentală.
Dar îl pot îndemna să mimeze consecvenţa măcar faţă de propriile sale idei. Adică nu poate să deplîngă “mecanismul conştiinţei noastre, ce devine complice cu compromisul pe care se sileşte în van a-l escamota” şi totodată să-l spele de păcate, în numele talentului artistic (care?) pe un lamentabil propagandist de odinioară. Nu poate să-i persifleze pe scriitorii care s-au pus în slujba comunismului de dragul carierei (Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza), dar să-i inocenteze pe scriitorii care s-au pus în slujba fascismului şi a hitlerismului de dragul carierei (Vintilă Horia). Arivismul trecutului se cuvine cîntărit cu aceeaşi unitate de măsură şi la extrema stîngă, şi la extrema dreaptă, ok? Un strop de statornicie ar face mult bine în spaţiul public.
Acum cîteva decenii, pe cînd îmi efectuam stagiul militar, un ofiţer împătimit de meseria lui ne repeta că, la instrucţia de front, se pot face mişcările “la dreapta!”, “la stînga!” şi “la stînga-mprejur!”. Dar nu care cumva să executăm vreodată întoarcerea “la dreapta-mprejur!”, fiindcă aşa ceva nu există în armata română. Cu vicleniile lui frenetice, Gheorghe Grigurcu îşi propune să adapteze, cu un drum, şi evantaiul de răsuceli militar-literare.