Profesoara Rodica Grindea cu doua eleve
Materialele apărute în ultima vreme, excelent scrise, ale d-nei Cristina Dobrin şi ale d-lui Teodor Burghelea mi-au readus în minte şi m-au făcut să reconsider, cu ajutorul d-lor, desigur, cei 15 ani în care am fost profesoară în România, primii trei ani la Piteşti şi restul – în Iaşi, până cînd am plecat în Israel.
În primul rând, mulţi care dezbat această problemă, ştiu desigur care era orientarea conducerii ţării în privinţa sectoarelor „productiv” şi „neproductiv”, în cel de-al doilea fiind incluşi toţi cei ale căror roade ale muncii nu erau vizibile, palpabile şi imediat utilizabile. Nu părea să-i fi trecut prin minte nimănui din cei care făcuseră această delimitare, că se poate vorbi de „productivitate” şi în cazul unui medic care „repară” oamenii pentru ca aceştia să poată „produce”, nici în cazul unui profesor care pe lângă cunoştinţele cu care îi înarmează pe elevi, contribuie, alături de părinţii lor „să-i facă oameni”, în sensul inculcării valorilor morale, despre al căror rol în procesul muncii „productive”, mi se pare inutil să discut!
Din cele de mai sus, rezultă un lucru pe care toţi cei din acest al doilea sector îl ştiau foarte bine, anume că retribuţiile celor care îl populau erau cu mult inferioare celor din primul. Asta ar fi o explicaţie pentru care puţini îndrăzneau să „ignore” acest lucru, atunci când se duceau la un medic cu o problemă de sănătate cât de cât serioasă, iar în privinţa profesorilor – aşişderea. Aceasta nu înseamnă că aş aduce cine ştie ce „circumstanţe atenuante” respectivelor practici. În acest context, desigur că mulţi dintre profesori, mai ales cei care predau discipline mai avantajoase, dădeau lecţii particulare (meditaţii). Am făcut-o şi eu, mai ales în primii ani de meserie, căci era imposibil să te descurci altfel, mai ales dacă nu erai căsătorit(ă) cu cineva din… sectorul prouctiv, care se dovedea în acest caz principalul întreţinător al familiei. Cel puţin, am conştiinţa împăcată că atunci când vreun părinte îmi propunea să-i „meditez” copilul, pe lângă faptul că nu aveam inimă să „jumulesc” pe nimeni, obişnuiam să pun şi o condiţie: primele lecţii erau „de probă”, dacă voi vedea că copilul face eforturi pentru a-şi însuşi cele predate de mine şi a lucra ceea ce-i dau eu pentru acasă, continuăm, dacă nu… ne despărţim prieteni!
Dar problema mai are şi un alt aspect: se venea şi la mine cu „pile”, mi se ofereau şi mie „cadouri”, dar curând, după modul în care reacţionam, mi-a mers repede vestea că este preferabil să se renunţe, în ceea ce mă priveşte, fiindcă la un moment dat, mi-am făcut o reputaţie de „fraieră fără pereche”, căci în aceste condiţii, nu numai că refuzam fără excepţie, dar am şi lăsat să se priceapă că eu… îi trec pe toţi, fiindcă aşa îmi dictează conştiinţa, doar dacă văd un dram de bunăvoinţă din partea elevului de a-şi face un minimum de datorie să înveţe. Iar dacă voi spune că de către unii colegi mi s-a transmis – indirect, sau chiar pe cale directă, şuierându-mi-se vreo ameninţare voalată – că ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să nu le mai „stric preţurile”, ori să le „deranjez afacerile”, mă crede cineva? De puţine ori colegi cu mai multă „experienţă” râdeau de mine la fiecare chenzină, când începeam să-mi împart datoriile contractate la două-trei zile după chenzina precedentă şi la urmă să mă iau singură în râs, zicând că „gata, am dat estul, am dat vestul şi-am rămas cu… restul”?
Cu toate acestea, nu vreau să se înţeleagă că am fost vreun „unicat”, sau vreo „pasăre rară” în peisajul… didactic din epoca la care mă refer. Am avut colegi care îşi iubeau meseria şi despre care se ştia că cei care ar fi îndrăznit să le vină cu „cadouri” sau cu intervenţii, vor blestema clipa în care le-a trecut prin minte să facă aşa ceva! Erau mai ales colegi mai vârstnici, de la care alţii, mai tineri, am avut mult de învăţat în privinţa onestităţii şi-a moralităţii profesionale şi în general… umane! Îmi amintesc de una din colegele de la liceul „Odobescu”, din Piteşti, criticată într-un consiliu profesoral că în trimestrul anterior avusese prea mulţi corigenţi, şi a avut curajul să deschidă gura chiar şi la directorul liceului, dar şi la secretara de partid a corpului profesoral: „Ce mi se reproşează? Că le pretind elevilor mei să înveţe şi să ştie carte? Că încerc să le formez simţul datoriei? Că am grijă ce vor face după absolvire, fie că vor dori să-şi continue studiile ori să lucreze, şi că oriunde, nu au voie să-şi bată joc de muncă şi că trebuie să facă lucrurile cu seriozitate şi cu conştiinciozitate”? Noi, cei tineri, am început să batem realmente din palme, directorul s-a făcut verde, iar secretara de partid… albă!
După cum am avut elevi ai căror părinţi nu-şi puteau permite, chiar să fi vrut, să vină cu plocoane la profesori, mai ales cei proveniţi din mediul rural, ai căror părinţi se „bucurau” ca vai de capul lor de roadele colectivizării: copii care au avut un scop în viaţă, fie şi de a realiza, pentru ei şi pentru familiile lor, cînd le vor avea, mai mult decât au putut părinţii pentru ei, şi învăţau de „mâncau cartea” cum se spune, mai ales că mulţi avuseseră, cel puţin la unele materii, în şcoala generală, profesori „necalificaţi”, adică suplinitori numai cu bacalaureatul, iar când veneau în oraş la liceu aveau mult de muncă, pentru a remedia aceste carenţe, ajungându-şi din urmă colegii „orăşeni get-beget”!
Dar se pare că întotdeauna trebuie să spui „Doamne fereşte de mai rău”. O altă problemă, şi mai rea decât cea a retribuţiei, a fost orientarea „organelor de partid” începând cu „vârful piramidei”, cum că „tovarăşul” ar fi decretat că profesorii care au mulţi corigenţi sau cei care au îndrăznit să lase repetenţi ar da adevărate „rebuturi umane”, pentru care trebuie… penalizaţi la fel ca „în fabrici şi uzine”, altfel spus, ni se repeta de trei ori pe zi şi-odată seara (eventual, în vreun consiliu pedagogic), că pentru respectivele rebuturi umane riscăm sancţiuni cu reduceri din salariu! Şi mai grav a fost că treaba asta au aflat-o foarte repede şi elevii, aşa că… poftim de-i mai învaţă carte! Asta se întâmpla pe la jumătatea anilor ’70 şi mi s-a povestit că s-a continuat şi după plecarea mea din România, în ’82. Nu-mi ieşea din minte ceea ce citisem (în neagră clandestinitate) în romanul lui Soljeniţîn „Primul cerc”, în care scrie că, după ce Stalin spusese că „nu există elev rău, ci doar profesor care nu-şi cunoaşte meseria, sau care este prost pregătit”, nimeni nu mai învăţa, dar toată lumea promova şi cu note mari încă! Dacă mai erai şi diriginte, şi mai mare urgie pe capul tău, cu această „revenire la stalinism”! Am văzut profesori-diriginţi care îşi implorau colegii mai exigenţi să nu le lase prea mulţi corigenţi la clasa lor (căci tot dirigintele era tras la răspundere, că a neglijat „educaţia pentru muncă” a elevilor săi). Eu n-am făcut asta niciodată, în „inconştienţa” care mi se reproşa! Pentru ca ulterior, să aflu că exigenţa respectivilor colegi putea fi îmblânzită doar cu cadouri stubstanţiale, în bani ori în… produse! Desigur, mulţi spuneau că „îmi convine să mă arăt demnă”, ştiindu-se că mă aflu în preajma emigrării, şi aveam lucruri mai bune de făcut pentru a da explicaţiile… nedatorate, cum că la fel aş fi procedat şi dacă situaţia ar fi fost… contrarie.
Sper ca cele scrise să nu încurajeze vreo atribuire a intenţiei de a justifica în vreun fel, ori de a întemeia, „gratuitatea” educaţiei din „epoca de aur”, numită ulterior „epoca de tinichea”! Dar despre situaţia de după 1989, asta ar face tema altei dezbateri, cu toate că „rădăcinile” situaţiei nou-create ar putea fi căutate – şi găsite – în situaţia din ultimii ani ai „epocii de tinichea”!
Stimată doamnă Grindea,
Mă bucur că am ocazia să citesc rândurile dvs, care ne prezintă „Educația gratuită” dintr-o altă perspectivă, cea a dascălului constrâns și supus directivelor trasate pe linie de partid de sus în jos, așa cum ne-a obișnuit comunismul în România.
În cele din urmă, „Educația gratuită” a dezumanizat nu doar elevii, ci și profesorii, prin sistemul de învățământ conceput și implementat de o mână de politruci analfabeți, ajunși cu ajutorul Partidului în funcții de conducere, în ministere, inspectorate școlare, de unde, cocoțați în tronuri la care nici nu visau cu ani în urmă, tăiau în carne vie, hotărând și desenând viitorul luminos al României prin planul lor utopic de construire a omului NOU.
Nu toti cei care lucrau in sistemul de invatamant dinainte de 1989 erau „politruci analfabeți, ajunși cu ajutorul Partidului în funcții de conducere, în ministere, inspectorate școlare, de unde, cocoțați în tronuri la care nici nu visau cu ani în urmă, tăiau în carne vie…”; Am cunoscut inspectori scolari de calitate, cititi si interesati de ceea ce se facea bine, in interesul scolii, iar printre ministrii invatamantului dea tunci s-au numarat si oameni cultivati si cu viziune. Din pacate alcatuiau o minoritate si, adesea, erau inlocuiti din functie ca sa lase loc scroafei sa urce in copac. Pe de alta parte nu toti dascalii s-au supus „directivelor trasate pe linie de partid de sus în jos” ci au fost – in preajma mea destul de multi – care au mers pe drumul lor, perfectionandu-se continuu si pastrand exigenta fata de elevi si studenti- Au fost profesori adevarati pe care generatii de elevi si studenti i-au apreciat si i-au pastrat in memorie. Cred ca fiecare dintre noi poate sa enumere cativa profesori din aceasta categorie, carora le datoram macar o parte din ceea ce suntem in prezent. Eu, din fericire, pot enumera foarte putini profesori din tagma celor incriminati sub eticheta „Educatiei Gratuite”.
Stimata Doamna Ghita, ma bucur nespus sa citesc ecoul Dvs.! Fiindca aduce o noua perspectiva. Adica, valoare adaugata! Iar scrisul Dvs., dupa cum ne-ati obisnuit deja, este pentru mine aducator de speranta!
Aveti perfecta dreptate, si ma simt mandru si onorat sa fiu printre primii ce accepta acest lucru in mod public printr-un ecou! Exact cum spuneti, au existat exceptii admirabile de la regula! Intre care, cu modestie indraznesc sa va numar atat pe Dvs. cat si pe, Doamna Rodica Grindea, autoarea articolului de mai sus: persoane de o verticalitate morala exemplara ce s-au opus prin reactiile lor… „Educatiei Gratuite”.
Reflectiile mele anterioare relativ la „Educatia Gratuita”, publicate in numerele anterioare ale Acum, nu se refereau la astfel de exceptii admirabile, la astfel de persoane ce ar fi putut salva (dar nu au facut-o) tot ceeea ce numim azi „Educatie” de la un colaps total de natura… morala in primul rand.
Ciclul „Educatia Gratuita” s-a referit la o realitate quasi-generala: statistic vorbind, „Educatia Gratuita” l-a creat pe Marean Vanghelie, a produs un potential ministru cu diploma „de Stanford” pe care Universitatea Stanford nu o recunoaste nici un ruptul capului (vreo conspiratie „imperialista” impotriva exceptiilor? – o fi, ce mai stiu si eu….) . Si… mult mai mult… de fapt.
Un Bac ce nu poate fi trecut in majoritate (statistica) atat timp cat „viata privata” a „catindantilor” este invadata si amenintata de… infamele camere video ce ii surprind… copiind… pe fata. Un sistem academic in cadrul caruia un rector publica mai putin decat subsemnatul… dar este rector si este platit de patru ori mai mult decat … subsemnatul.
Finalul povestii vine in acelasi spirit statistic precum… ciclul „Educatiei Gratuite”: nici o universitate romaneasca nu se regaseste nici macar intre primele 300 din topul Shanghai, media „univeristarilor” din Romania trec nebagati in seama chiar si intr-o conferinta de nivel mediu iar cu diplomele „Educatiei Gratuite” pot servi doar la…chiar ca nu pot scrie asa ceva!
Tocmai de aceea am apreciat atat de mult articolul Dnei Rodica Grindea si ecoul Dvs., Dna Ghita, in egala masura! Fiindca persoane precum Dumneavoastra ne-ar fi putut salva de „Educatia Gratuita” si poate ca … timpul nu este pierdut! Este drept, cand a fost sa fie vremea, nu ati facut-o, tocmai de aceea eu vorbeam in ciclul „Educatia Gratuita” de o medie statistica nu de exceptii, dar … „keep the hopes high”!
Acestea sunt valorile in care cred, exact cele pe care le exprimati la unison intr-o frumoasa consonanta, deci sa actionam impreuna! Incepand chiar din paginile „Acum”! Sunt alaturi de Dvs. si privesc increzator catre viitor!
Psot Scriptum: Iubesc din tot sufletul exceptiile, dar indraznesc sa caut o normalitate „statistica” adica tot caut opusul … „Educatiei Gratuite”.
Stimate Domnule Profesor Burghelea
Fraza d-voastra pe care o citez
„Fiindca persoane precum Dumneavoastra ne-ar fi putut salva de “Educatia Gratuita” si poate ca … timpul nu este pierdut! Este drept, cand a fost sa fie vremea, nu ati facut-o, tocmai de aceea eu vorbeam in ciclul “Educatia Gratuita” de o medie statistica nu de exceptii, dar … “keep the hopes high”!”
este induiosator de naiva ! In primul rand cred ca va dati seama ca nefiind in pozitii cheie (minister, inspectorat scolar, Marea Adunare Nationala, activul PCR – in anii 1977 – 1989 – si nici in minister, inspectorat, parlament, activul diferitelor partide – in anii 1989 – 2012) nu am avut cum sa influentez la nivel macro sistemul educatiei. In schimb m-am straduit s-o fac si sper sa fi reusit, la nivel micro, prin metoda „omul sfinteste locul”. Din sistemul meu de referinta Educatia NU era deloc „gratuita” pentru ca am investit in ea foarte mult timp si, dupa cum se stie, time is money.
Precizez ca nu am facut decat sa incerc sa ma ridic la inaltimea majoritatii profesorilor mei din scoala clujeana (Scoala Generala Bob, Liceul George Baritiu, Liceul Onisifor Ghibu si Liceul Emil Racovita ), a catorva profesori din facultate ( D. Auslander – ultraacustica- conducatorul meu de doctorat) G. Gabos – fizica statistica, I. Stan – Mecanica teoretica, A. Neda – Fizica cristalelor) si colegi de catedra (D. Demco, J. Lazar)si mai ales a parintilor mei: Emeric si Sara Szekely.
Si inca ceva nu consider ca intre mine si cei pe care i-am invatat – invatand de la ei la randul meu – sa fi existat vreodata o…”barcada”. Am fost mereu de partea studentilor.
Evident ca puteam face mai mult, dar n-am reusit, din pacate!
Stimate d-le Burghelea
Chiar când am deschis computerul, cu gândul să vă scriu un comentariu de răspuns, am găsit comentariul d-nei Andrea Ghiță. L-aș putea transcrie în întregime, schimbând doar numele școlilor și ale proferorilor dumneaei, cu… ale mele, referindu-mă la modelele profesorilor mei, pe care am căutat să-i urmez nu numai cât am fost în învățământ, dar și tot restul vieții mele de până acum. De altfel, asta și explică ghilimelele cuvântului „baricadă”, fiindcă am fost și eu întotdeauna de partea elevilor mei.
Doar pentru a vă putea pune, totuși, întrebarea „ce vă închipuiți că am fi putut face”, îmi voi permite să remarc că la vremea despre care vorbesc în articol, dvs… nici nu erați pe lume, sau, fiindcă au durat mult, erați cel mult la vârsta grădiniței!
De aceea, îmi voi permite doar două exemple, unul al meu, și altul al unei bune prietene:
1.Pe la începutul anilor ’70, am fost trimisă la Brașov, la prima perfecționare, iar în „ordinul de chemare” venit la liceul unde predam, mi se cerea să fiu în cursul dimineței la cutare liceu din Brașov, pentru cazare și cartelă de masă, la căminele studențești. Ceea ce am și făcut, am primit repartizarea și am întrebat una din secretare unde-i strada Memorandumului și cu ce pot ajunge acolo. Deodată se repede la mine o cucoană cu o gură cât o șură, cum de nu știu unde este… respectiva stradă cu nume istoric. I-am răspuns politicos că nu cunosc orașul, unde mai fusesem doar în excursie, și de-abia a început să urle că sunt obraznică, mi-a luat datele și m-a asigurat că va trimite o adresă la liceul ieșean unde predam, să mi se rețină cele trei săptămâni de perfecționare din zilele de concediu sau, dacă nu le mai am, să mi se „taie din salariu”! Dar nu înainte de a-mi spune că dânsa este inspectoarea Ghiuță! Din cele cinci ore zilnice de curs, ultima era cu profesori autohtoni, curs de metodică. Madame Ghiuță era chiar pentru profesorii de franceză. Ei bine, se făceau în clasă pariuri, care-i descoperă mai multe greșeli de limbă franceză, iar cine pierde, „dă o bere” (ori o înghețată!). Vă asigur că greșelile erau întotdeauna de ordinul zecilor! Nu și-a pus în practică amenințările!
2. Eram prietenă cu fiica unei profesoare de matematică. Fata a absolvit tot franceza, la vreo doi ani după mine. La repartiție, dat fiind că mama ei lăsase corigentă nepoata inspectoarei șefe, aceasta și-a permis nici să nu țină cont de media (mare!) a absolventei și nici nu s-a jenat să spună, într-un cerc nu suficient de restrâns, astfel încât să „transpire” în afară: „Nu mă interesează, mai întâi fiica profesoarei G., „să-mi facă mie trei ani la țară”! Fata n-a rezistat mai mult de un an, cu o navetă infernală, care aproape a îmbolnăvit-o, a demisionat din învățământ și s-a descurcat cum a putut!
Aș mai putea da și alte exemple, cu eleganță spus „picante”, la ce se putea aștepta o tânără profesoară, mai ales dacă nu era măritată, de la vreun exemplar de inspector, poate personale, poate nu!, dar prefer să mă mențin în limitele… decenței!
Asta nu înseamnă că nu am avut și inspectori oameni de omenie, dar muuult prea puțini!
Asociați vă rog această situație le cele scrise în articol și răspundeți-mi, dacă vreți, ce credeți că am fi putut face?
Dar, fiindcă mă consider un om obiectiv, pot să vă spun că de-aș mai avea acum vârsta dv., poate aș fi scris și eu un comentariu similar cu al dv. Asta, a propos de „spiritul de frondă” care cu vîrsta, se tocește, ori evoluează către… înțelepciune!
Cu prietenie… neprofesorală,
R.Grindea (așa semnam carnetele de note ale elevilor!)
Stimata Dna Ghita, Stimata Dna Grindea,
Va multumesc pentru ecourile Dvs. consonante. De fapt, ce scriu ca va multumesc, va sunt recunoscator! Fiindca ati scris exact acele ecouri pe care ecoul meu initial a „calculat” sa le provoace. Fiindca, folosind aceste ecouri ale Dvs. pot in sfarsit, in spiritul valorii adaugate, sa pun punctul pe i. Va multumesc.
Adevarata natura a „Educatiei Gratuita” este una statistica. A creat o „mentalitate”. O mentalitate pe care o regasiti astazi la aproape orice nivel in Romania, incepand de la cainii vagabonzi ce zburda printre masini de lux, continuand cu babele stirbe, slute si barfitoare ce ii hraneau pe mineri cu parizer fiindca au venit sa „faca ordine” in Bucuresti si sfarsind cu … clasa politica actuala, cu lumea „academica” (pseudo-academica, de fapt) ce se pare ca tine (si a tinut) fraiele Ministerului Educatiei. Deci, da, precum o tumoare ce insumeaza de obicei mii sau zeci de mii de celule canceroase, „Educatia Gratuita” este, inainte de toate o realitate statistica. Deci, pentru a o combate, trebuiesc intelese mai intai mecanismele sale globale de functionare – exact asa cum in cazul tumorii cercetatorii sunt interesati inainte de toate de mecanismele ce duc la aparitia ei, la cresterea ei si in final, la mecanismele ce fie ii pot stopa cresterea, fie o pot elimina.
Aceasta a fost ideea generala a ciclului „Educatia Gratuita”. Nu m-au interesat in prima instanta exemplele particulare (fie ele si pozitive) ce pot duce doar la concluzia „vai…, ce frumos, brava!”, ci un mesaj ceva mai general. Un mesaj ce ar putea ajuta cititorul sa faca o altfel de alegere. Un mesaj ce odata inteles si… cu putin optimism, ar putea aduce o schimbare. O schimbare in bine, un semn de normalitate.
Este drept, am sprijinit acest demers ce a tintit din start o intelegere de ordin ceva mai general cu un numar considerabil de exemple particulare fiindca se cheama, daca imi amintesc cu precizie, inductie matematica.
In final, eu nu m-am concentrat asupra exceptiilor pozitive (a caror existenta nu am negat-o vreodata), fiindca nu aceste exceptii sunt responsabile de peisajul romanesc actual. Eu m-am concentrat asupra aspectului statistic macinat de cancer, macinat de o profunda decadere morala. Fiindca acest aspect face Romania de azi ceea ce este, nu experientele Dvs. personale laudabile. Iar eu chiar scriu pentru valoare adaugata, nu pentru Albumul de Poze cu Personaje Pozitive.
A ignora si a strecura sub pres coruptia morala a „Educatiei Gratuite” in anul 2012 este pentru mine de-a dreptul … funest.
Fiindca imi aduce in fata ochilor imaginea mortului plimbat cu dricul descoperit pe bulevardul principal in miez de August acompaniat de un taraf de fanfaristi beti morti, dupa trei zile de priveghi, tamaiere si bocete de babe stirbe platite cu tuica ieftina „de tara” (ca asa e datina, maica, ca sa fie bine la sufletu’ lu nea ghita, dragu de el!). Mortul, este mort de-a binelea si trebuie ingropat decent, la timp si … atat.
Fiindca oricat de bine ar fi imbalsamat, e totusi luna lui August si … stiti ce vreau sa spun, se cam simte indiferent de cata tamaie risipim. Prelungindu-i plimbarea cu dricul nu va rezolva absolut nimic: la stiri s-a spus ca A Doua Venire a Salvatorului va mai intarzia putin. Astfel, in aceeasi ordine de idei a inutilitatii absolute precum plimbarea cu dricul, explicatiile decaderii morale sunt lipsite de orice utilitate. Fiindca, fiind lipsite de orice coerenta morala, nu sunt decat un fel de ghiveci „à la Cluj” preparat cu produse expirate. Un ghiveci ce miorase a mort si este in consecinta, necomestibil.
Domnule Profesor Burghelea
Starea actuala e educatiei isi are sorgintea in etapa ultima si cea mai degradata a „Educatiei gratuite” si continua sa se degradeze. Tot mai putini tineri de valoare se indreapta catre dascalia de scoala, pentru ca dintr-un salariu de profesor (250 de Euro) abia iti poti duce zilele si relativ putini se indeamna sa fie cadre didactice in invatamantul superior cu salarii aproape la fel de …atractive. In consecinta in educatia romaneasca e jale. Nu vad vreun Salvator care sa se pogoare pe terenul secetos al educatiei romanesti, asa ca ce mai conteaza daca pute hoitul Educatiei gratuite sau trupul vlaguit al Educatiei Subfinantate care putrezeste de vie! Iar sansele unei investitii pe termen lung in educatie, coroborata cu o reformare profunda a sistemului curatat de impostori, tind spre zero!
Doamna Ghita,
Ecoul Dvs. imi aminteste de un cantec al Adei Milea: „Suntem cu totii bolnavi, suntem cu totii bolnavi, din lipsa de fonduri…” (http://www.youtube.com/watch?v=8sgDjH6-Nt0).
Adica, vorba Tantei din Tanta si Costel, „esista o esplicatie” si ea este … lipsa de fonduri. Nu, dincolo de gluma, NU! Nu este lipsa de fonduri de vina in primul rand, vidul moral este de vina. Chiar daca cineva ar investi in Romania actuala (deci nu numai in Educatie) o suma de 10 la puterea 13 Euro, tot nu s-ar schimba prea mult. Fiindca cei ce vor gira acesti bani, persoane ce reprezinta media statistica a mentalitatii romanesti, i-ar face imediat disparuti dupa reteta lui Vantu si marea golanie educationala ar continua nestingherita… Exact ca acum.,
Un sistem axiomatic moral este tot ce lipseste Romaniei actuale, nu fondurile.
Si, chiar asa, Romania nu are … fonduri? In Bucuresti circula mai multe masini Lamborghini decat in Paris, fonduri europene se scurg pe prostii inutile si pe campanii electorale! Rectorii din Romania sunt platiti mai bine (raportat la salariul mediu pe economie, deci la costul local al vietii) decat cei din Franta, Germania etc…
Eu am predat la catedra pentru 130 de euro ca profesor debutant de liceu, dar nu asta m-a alungat din Romania. Mentalitatea si „fondurile” sunt doua lucruri complet diferite.
Post Scriptum
In paginile Acum titlul meu academic nu are absolut nici o relevanta (din modestie, desigur!), de aceea semnez intotdeauna mult mai simplu:
Teodor Burghelea
Stimata Dna. Grindea,
Ma delectez citind articolele dumneavoastra pentru felul cum expuneti subiectul si pentru felul curgator de a scrie. Ma face sa va invidiez, eu nu am acest dar.
In acest articol, intr-un fel, dv. scuzati faptul ca profesorii acceptau cadouri in bani sau produse pentru simplul fapt ca era saracie mare si nu aveau suficienti bani de la o chenzina la alta. Inteleg asta perfect, pentru ca nici parintii mei nu aveau suficienti bani si nici lor nu le ajungeau de la o chenzina la alta. Tatal meu nu a luat niciodata mita de la nimeni, nu a incalcat nici legea tarii, nici moralitatea nici etica. In schimb, mama mea s-a apucat de croitorie ca sa suplimenteze banii adusi de tata. Deci saracia nu este un motiv legitim pentru ca un professor sa accepte sau sa solicite mite de la parintii elevilor.Ori cum vreti s- o numiti, acesta combinatie de note vs. mita este imorala, illegala si lipsita de etica. Si, in nici intr-un caz nu trebuie sa fie maturata sub pres. Ce am dedus din articolul dv. este ca saracia este un motiv bun pentru care profesorii luau mita. Regret, dar mi se pare absolut ridicol!
Stimată d-nă Lucaciu
Dacă veți reciti articolul meu, veți vedea că menționez chiar faptul că nu aș vrea ca aceste salarii mici din învățământ, ca sector neproductiv, să fie înțelese ca „circumstanțe atenuante pentru asemenea practici”. Adică, tocmai ce-mi reproșați dvs., cum că le-aș găsi „scuze”. Și nici nu-mi dau seama unde există în articolul meu tendința de a „mătura sub preș” acest fenomen destul de frecvent pretutindeni, dar nu „atotcuprinzător” și care, așa cum nu putea fi generalizat în cazul profesorilor, nu putea nici în alte sectoare. Mai mult, poate că ar fi trebuit să adaug că în fapt, o făceau și profesori care nu ar fi avut nevoie să o facă. După cum existau profesori care nu ar fi făcut-o nici în ruptul capului și insist că eu n-am fost o „pasăre rară” în acest sens. Deci nu am făcut din sărăcie „un motiv legitim pentru a se primi mită”, căci pentru mita (dvs. chiar spuneți că era ilegală), ca pentru orice infracțiune, nu poate exista un motiv „legitim”.
Vă mulțumesc pentru aprecieri.
ACUM a lansat acest ciclu de punere sub discutie a mitului educatiei de mare performanta romanesti din perioada comunista si eventual postcomunista. Domnul Burghelea, si dumnealui ,,cadru didactic” (ca sa aduc terminologia la aceslasi numitor) lanseaza critica la adresa eficientei si deontologiei invatamantului in discutie. Apoi articolul doamnei Grindea prezinta cu obiectivitate aspectele din spatele baricadei aducand un echilibru in dezbatere.
Personal, sunt initial un produs al ,,educatiei gratuite”. Am trecut apoi prin alte forme, cum ar fi experiente autodidactice cat si cursuri postuniversitare in Scandinavia, USA. Am avut un copil in clasa I-a (de fapt si gradinita) in Romania (aici includ pregatire muzicala) cu continuare in Suedia si postuniversitar Portugalia. Pomenesc aceste detalii pentru a stabili doar in ce coordonate ma situez. Sunt un client al invatamantului, eu insumi instruindu-i pe altii in mod episodic. Asta imi ofera experiente si intr-o masura ma califica in a emite si pareri. Dupa citirea articolelor si reflexii proprii subiectul imi apare totusi bulversant. Bineinteles, mi-a fost mai simplu la inceput, cand scoala romaneasca prin care am trecut era unicul reper. Toate nereusitele personale pe plan de pregatire proprie erau din vina mea. Experientele ulterioare ma pun in fata intrebarii cum as putea structura tot prin ce am trecut si trage invataturi utile.
Mai intai, as spune sa nu ramanem agatati foarte tare in problema profilului moral al profesorului roman. El a fost promotorul educatiei gratuite, da. Profesorii pe care i-am avut se situau pe toate registrele, de la altruisti entuziasti si competenti (chiar daca prinsi in chingile sistemului) pana la aroganti ineficienti. Nu am avut personal de-a face cu profesori corupti (care sa ma santajeze) dar stiu ca existau peste tot. Despre o forma care mi s-a parut infioratoare am aflat acum, dupa ’90 si anume cadru universitar care isi santaja studentii sa participe la meditatii platite la locuinta acesteia pentru a putea primi notele de trecere.
Sa ne gandim insa ca profesorii erau parte a unei populatii supuse la stres continuu, ceeace ducea in mod necesar la aceea ca statistic vorbind un procent major isi diminuau empatia, deveneau agresivi, intensificandu-si comportamentul de supravietuire individuala. Experimentul Milgram, daca nu cumva a fost reconsidera ca fiind o farsa, ne da indicii ca un procent foarte mare al populatiei, in speta profesori, erau legic ,,obligati” sa adopte aceasta pozitie. Domnul Burghelea indica un ghid al supravituirii deontologice bazat pe niste principii admirabile dar dupa parerea mea imposibil de aplicat la ,,productie de masa”. Am practicat si eu o varianta ,,light” a acestuia pentru ca eram prea hedonist de exemplu prin capitularea de la incercarile de cariera (postul de sef), prin a nu intra in partid, prin ,,haiducire”. Era in perioada grea a deceniului anilor 80 dar oricum intorceam lucrurile imi dadeam seama ca oricare incercare de a pacali sistemul se va sfarsi prin catastrofa personala, poate chiar distrugere fizica.
As mai adauga ca asteptarile din partea unei populatii stresate ca ea sa se salveze moral prin resurse proprii pot fi nedrepte. In normalitate, este de asteptat ca statul, societatea, sa protejeze individul de tendintele ca unii actorii sa il impinga la a isi agresa semenii. Legile si normele sunt construite in asa fel incat sa nu puna individul in dileme morale ci, dimpotriva, sa-l ajute sa nu comita astfel de gesturi. Daca acest fundament solid dispare individul este pus in situatia ingrata de a i se ,,trage covorul de sub picioare”. Eventualele initiative personale de impotrivire, desi admirabile, necesita o asumare de riscuri si un consum de energie psihica peste puterile unui individ obisnuit. Povestile cu eroi sunt frumoase si ele ne vor inspira intodeauna dar, ca inginer, nu mi-as proiecta un sistem bazat pe eroismul componentelor sale (adica functionare continua la limita de rupere).
Din articolele scrise cu sinceritate si seriozitate de domnul Burghelea, retin, printre altele, un avertisment de a medita in costurile ascunse deloc neglijabile ale Educatiei Gratuite, de a cerceta ceeace nu sta scris pe declaratia de continut.
Mai cred, ceeace nu contrazice teza dumnealui, ca Educatia Gratuita nu a aparut intr-un vid. Ea a continuat niste tendinte care au devenit din ce in ce mai anacronice (a pedagogiei scolastice, a cultului elitelor a ierarhiilor). O contributie originale la acest produs in timpul comunismului a fost izolarea paranoica de cultura din exteriorul tarii. Au existat schimburi, dar din ce in ce mai sporadice si care rimau din ce in ce mai prost cu ambitia nationalismului. O ,,deplasare” la un congres international trebuie sa fi fost in aceeasi perioada mai mult un motiv de stres puternic. Cum puteau acestia concura cu colegii lor relaxati (in aceasta privinta) din Occident?
In perspectiva vad Educatia Gratuita pe care am primit-o ca pe un instrument inconsecvent, nefiabil, dar din pacate unicul la dispozitie. Unul din punctele forte ale intelectului uman este acela de al flexibilitatii. El gaseste cai de a razbate si a ocoli obstacolele, agresiunile, de a reface circuitele distruse de un sistem gresit. Fiecare dintre noi, mai bine sau mai rau, am incercat sa ne atingem telul folosind o scula ale carei defecte nici macar nu le banuiam. Unii au scapat din sistem si au continuat cursa pe cont propriu, alturandu-se unor sisteme mai eficiente, altii au facut fata cu brio in interior.
Problemele si intrebarile, asa cum au fost initiate in acest ciclu de articole, raman.
Ma simt nevoit sa mai fac niste precizari la comentariul meu precedent. Nu as vrea sa se inteleaga ca incerc sa relativizez defectele ,,Educatiei Gratuite” asa cum le semnaleaza d-l Burghelea si nici ca vreau sa nivelez diferentele intre profesorii ,,ingeri” si ,,demoni” asa cum ii prezinta d-na Grindea. Imi este clar ca de multe ori incalcarile si rautatile comise de unii dintre profesori erau inutile pana si scopurilor lor.
Ceeace povesteste doamna Grindea este perfect adevarat ca profesorii puteau da meditatii privata intr-o maniera decenta si in acest fel fi de mare folos acelor elevi care intr-adevar le considerau necesare si isi puteau asigura si o un castig suplimentar cat se poate de onorabil. Nu pot fi scuzate meditatia-santaj sau in general santajul pentru mita.
De valoarea intrinseca a invatamantului (pedagogie, programa) e de discutat separat. Eu am incercat doar sa propun a nu se arunca o prea mare povara pe spinarea individului, fie el profesor sau elev, intr-un sistem bazat pe stres si supravituire.
In ce priveste viitorul invatamantului (acela care a inceput ieri) sustin si eu parerile ca, spre deosebire de istorie, nu mai exista niciun fel de scuza pentru evitarea sistematica a calitatii.
P.S. Pe d-na profesoara Grindea o intreb, din pura curiozitate, ce materii a predat sau preda. Asta datorita coincidentei ca am fost elev al liceului Balcescu din Pitesti in perioada 70-74.
Simate d-le Petrineanu
Comentariile dvs. mi s-a părut foarte interensante. De fapt, n-am încercat nici să ridic la rangul de îngeri, nici să „demonizez” pe nimeni. Cu un singur lucru nu pot fi de acord: dvs. aveți tendința să „psihologizați” oarecum problema. Mai ales în perioada de care vorbim, societatea românească era din ce în ce mai… stressată, dar asta nu înseamnă că acea „mentalitate” analizată foarte judicios, matematic chiar, de dl. Burghelea i-a „înghițit” pe toți, fără excepție. Sau, ca să folosesc o expresie populară (pe care le colecționez cu pasiune, și nu numai în română), „n-a murit mama” oamenilor corecți, care își iubeau meseria și chiar credeau în ceea ce făceau. Poate că a fost și o chestiune de educație, și nu numai la școală, ci și în familie. Desigur, rămân la părerea mea și la întrebarea la care dl. Burghelea nu ne-a răspuns, nici mie, nici d-nei Andreea Ghiță, anume ce credea d-lui că am fi putut face.
Cât despre liceul unde am predat la Pitești: în primul an, 1968-69 am predat și eu la Bălcescu, franceza, aceasta fiindu-mi specialitatea, iar după aceea, când părinții au încercat să mă readucă la Iași, căci avusesem unele probleme de sănătate, am făcut o „revoluție” și am revenit la Pitești, unde am mai rămas încă doi ani, după care am revenit la Iași, unde m-am căsătorit. Sper că la liceul Bălcescu ați avut profesori pe dl. Aman, la lb. română, pe unul din soții Minassian, la matematică, și pe mai tânăra și buna mea prietenă, Ilenuța Cârdan, la chimie, iar la sport, pe dl. Corciu. Asta a propos de profesori care n-au fost „îngeri”, ci doar … oameni integri, și nu au fost singurii din acel colectiv. Oameni de la care aveai ce învăța în meseria de profesor, dar mai cu seamă, în meseria de-a fi… om, care nu este întotdeauna ușoară!
Si eu, ca si Dna Lucaciu, la o prima citire a acestui exceptional articol, am avut senzatia ca … ceva parca incearca sa se strecoare sub pres. Desi, dupa cum corect scrie Dna Grindea, nu exista absolut nici o referinta explicita la acest fapt in text.
Dar in final, dupa a douazecea lectura, am inteles ce mi s-a intamplat… Un condei de forta aceluia al Dnei Grindea are forte nebanuite. Fara a scrie un ALB in mod explicit, are forta de a-ti induce in mod subliminal impresia de ALB chiar si atunci cand toate luminile sunt stinse. Tocmai datorita maiestriei sale, autoarea nu are nevoie sa descrie in mod explicit puncte de vedere, ele ies din context fara ca cititorul sa isi dea seama.
Astfel ca eu, dupa prima lectura a acestui articol, mai ca m-am simtit responsabil si in parte vinovat de intregul ciclu „Educatia Gratuita”? Daca m-am inselat interpretandu-mi propriile amintiri? Daca memoria mi-a jucat o festa trista? Daca de fapt totul a fost in mintea mea si de fapt „Educatia Gratuita” era un sistem populat de dascali inimosi, preocupati doar de succesul elevilor lor, un fel de oaza de umanitate? Daca am inteles totul pe dos si acum … duc in eroare cititorul in paginile ACUM?
Doar de putina vreme am inceput sa ma simt ceva mai bine, de cand a iesit la iveala afacerea Mang. Poate n-a fost chiar totul o plasmuire a mintii mele…
Si, fiindca este Duminica, am inteles si ce a fost ascuns sub pres. Cu pretul unor relatari particulare si cu o puternica nota umana (dar in acelasi timp personala) articolul a deturnat in mod elegant atentia cititorului de la realitatea statistica a „Educatiei Gratuite” . Realitate statistica ce iese in final la suprafata, odata cu afacerea Mang de exemplu, sau cu Bacu-ul de anul trecut, sau cu ..etc.
Dar eu nu vad nimic rau in aceasta deturnare a povestii. Vad doar un anume fel de excelenta stilistica a autoarei, excelenta pe care din pacate nu o voi putea egala niciodata.
Dar vad, deasemenea, ca articolul de fata nu se refera de fapt la „Educatia Gratuita” cea din ciclul mai sus mentionat, ci la cateva fapte de o remarcabila umanitate a Dnei Grindea. Deci, imi permit sa va felicit Dna Grindea atat pentru fapte cat si pentru acest articol de exceptie.
Al Dvs. sincer,
Teodor Burghelea, responsabil si responsabilizat de „Educatia Gratuita”
Micro-perioada 1970-1975 a fost speciala prin trei doua momente de mare influenta, dupa parerea mea. 1971 revolutia culturala concomitent cu ,,Legea Strainilor” amandoua intarite de propaganda intensa. Nu spun mai mult decat a fi ,,cosmopolit” era un serios peiorativ.
La asta s-a adaugat o revolutie in invatamant initiata, daca nu ma insel de profesorul Mircea Malita (care mie imi este simpatic din eseurile lui de ex Aurul Cenusiu, pe care insa ar trebui sa le recitesc pentru reconsiderare). In anul 3 de liceu eram bombardati cu invatare prin ,,metoda descoperirii”. Trebuia sa adunam singuri material de prin ziare despre o lectie de fizica sau geografie pe care apoi le prezentam in locul profesorilor. Imi amintesc sentimentul de perplexitate si lehamite pe care il aveam. Eram deja javre prea batrane formate in sistem scolastic rigid ca sa mai apreciem astfel de fantezii. Nu eram nici familiarizati sa lucram in echipa.
As vrea sa pot reveni la stilurile de abordare a materiei cu niste paralele cunoscute de mine mult mai tarziu de la Facultatea de Arhitectura din Stockholm.
Ei bine, toate aceste trei bombe culturale trebuie sa fi avut impactul lor asupra invatamantului din acea micro-perioada, conferindu-i caracteristici diferite (chiar daca nu radical) de cele din perioada (si locul) din care D-l Burghelea isi aduna datele. Eu nu am posibilitatea sa fac statistica sau extrapolari. Si am fost simplu elev, nu profesor.
Societatea comunista avea regulile ei de joc, destul de ciudate. Profesorii erau considerati ,,neproductivi”, loviti la salariu, se cauta sa li se diminueze statutul social. Dar profesorii, unii dintre ei, aveau putere reala pe care o exploatau sau nu. Profesorul de literatura, nu se sfia sa dea de pamant si cu elevi si cu parinti la gramada (desi nu chiar la genul acesta de putere ma refer). Chiar si un politruc era dependent de profesori si probabil ii respecta pe ascuns sau pe fata, pentru ,,binele copilului sau”.
Atmosfera din liceul la care am invatat (de elita) era totusi destul de stranie. Erau contraste, erau incrancenari, erau multe variatii si imprevizibilitate. Noi elevii eram orgoliosi, plini de prejudacati si incomozi, multi dintre noi. Minasian, pe care l-am avut un an la speciala de matematica (dupa care am plecat eu, nu el) preda la nivel de facultate, impreuna cu Pricolici la fizica. Mi se facea parul maciuca la gandul ca cel de fizica pentru lectiile lui folosea calcul integral in clasa a 10-a cand noi il aveam in programa abia intr-a 11-a. Minasian era supercalm si superbland. Una din vorbele lui intelepte era ,,matematica nu e calcul cu cifre ci cu idei”. Il citez si acum. La literatura il aveam pe ,,batranul” Spinei, un tip de exotism maxim, de un flegmatism nemaintalnit, probabil adept al lui Shopenhauer si plin de frustrari justificate – ne privea de sus ca pe niste insecte impotente – si la care nota maxima era 5. Am reusit sa-l ,,trisez” indrugand verzi si uscate la teza din trimestrul trei (nu citisem nimic din literatura recomandata de el pentru teza). Am intors pe toate partile 8-ul pus de el pe coperta. As fi vrut sa pot vorbi cu el macar odata cu mastile date jos. De ce a trebuit sa fim tot timpul niste straini, profesori si elevi??
In schimb, atmosfera generala era zbuciumata si violenta din partea unor profesori. Pedepse corporale, teroare psihica, urlete. Uneori ma intrebam (si ma intreb) daca nu eram la vreo sectie de pshiatrie. Pe unii i-am reintalnit dupa 25 ani si spre surprinderea mea nu se facusera bine. Repet, vorbesc despre cativa dintre ei. Am mai povestit ca in primul an la engleza aveam o ,,fetita” proaspat iesita de pe bancile facultatii si cu care (eram liceu de baieti) ne-am purtat ca niste ticalosi tinand-o la distanta cu aroganta noastra prosteasca. Vreau sa spun, toti am fi castigat daca atmosfera ar fi fost mai relaxata.
Apropo de psihologizare. Mi se pare ca urmam atunci legile agitatiei termice a moleculelor dintr-un lichid. La normalitate ar fi trebuit sa fim mentinuti la temperatura camerei dar, in acea perioada populatia de molecule a fost expusa la un stres ,,termic” in crestere gradata. Unul era efectul satistic, altul cel local. Moleculele au inceput statistic sa se miste nebuneste, sa se loveasca intre ele si de peretii vasului. Au inceput sa evadeze mai multe. Dar in mijlocul acestei furtuni de stres existau insa suficiente insule formate din nuclee de gheata – gheata si apa infierbantata in acelasi recipient dar nu si distribuite uniform. Nu sustin deci ca nu existau , cum scrie d-na Grindeam ,,oamenii corecți, care își iubeau meseria și chiar credeau în ceea ce făceau.” I-am intalnit, unii au fost si in familia mea (nu e meritul meu), de o corectitudine inimaginabila. Poate de aceea pana la 18-20 ani am trait intr-o oaza de naivitate. Eram constient de practicarea mitei, inclusiv cea de santaj, dar as fi ramas perplex sa stiu ca notele bune se puteau lua prin ,,influentarea” unui profesor in scolile la care am mers.
Poate suna paradoxal, dar in perioada de care vorbesc, 70-75 se puteau constata unele straturi de normalitate destul de consistente in societate.
Insa presiunile incepusera, cele ale dictaturi v 2.0 in crestere. A trebuit insa un delay pana la marea degringolada din deceniul anilor 80 cand nu mai era de gluma si cand abrutizarea in cultura si civilizatie atinsese paroxismul.
La intrebarea daca se putea face ceva, depinde cum se defineste acel ceva. Dar mai bine nu imi spun parerea ci raspund cu un contraexemplu din zilele de astazi. O cunostinta din Romania a fost atentionata de un sef ca si-a luat o zi libera (probabil fara sa intrebe). Ea a replicat ca ziua era de sarbatoare nationala si in cosecinta liber in toata tara. I s-a dat un avertisment pentru ca a comentat (nu pentru ca si-a luat liber!). Aceasta mentalitate exista si se practica si acuma! Asupra amplorii, habar nu am. Intuiesc faptul ca se pot constata diferente intre zonele tarii si zonele sociale, fapt care ingreuneaza discutia. Faptele relatate de cineva din alta zona sa contrarieze pe altii din alte zone.
Inca odata, imi pare bine ca Domnul Burghelea a luat aceasta initiativa. Trebuie sa putem formaliza toata aceasta informatie amorfa din perioadele imediat precedente si din prezent. Pentru unii din noi, spectatori, e important sa capatam o intelegere mai buna asupra fantomelor care ne bantuie. Altii au nevoie de o informatie si mai solida ca sa reformeze cat mai repede ce e de reformat (nu numai in invatamant). Sper ca acestia sa si existe pe undeva prin interiorul tarii, pentru ca de sfaturile din afara nici nu intra in discutie.
Personal, poate am dat impresia in comentariile scrise ca am nostalgii mai mult decat ar trebui dupa sistemul de educatie prin care am trecut intial. Anumite retineri si prudenta le pun pe seama a) autoculpabilizarii si b) lasitatii de a nu blama pe cine nu trebuie.