Am amintit in articolul meu din ediţia trecută că între 27 aprilie-3 mai a.c. la Bucureşti se desfăşoară cea de a doua ediţie a Festivalului Filmului Evreiesc. Organizat de Fundaţia Culturală “Art Promo” şi de NOI Media Print, sprijinit de o serie de sponsori printre care ambasadele Israelului, SUA, Germaniei, Ministerul Culturii, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, FCER şi CEB şi mulţi alţii, evenimentul are o anvergură deosebită. Spre deosebire de prima ediţie, există şi o competiţie de filme documentare cu tematică variată, ateliere dar şi o expoziţie de bijuterii dedicate Cabalei. In programul Festivalului figurează pelicule de ficţiune din diferite ţări, cu subiecte evreieşti, problema Holocaustului fiind abordat de mulţi regizori cu diferite viziuni şi abordări.
Agnieszka Holland
Gala de deschidere a fost prilejul prezentării filmului polonez “În beznă” a regizoarei Agnieszka Holland, inspirat dintr-un episod al Holocaustului polonez. A fost oferta poloneză pentru secţiunea “Cel mai bun film străin” a premiilor Oscar din acest an şi a şi intrat printre cele cinci pelicule nominalizate. Întrebată cu privire la alegerea temei, dac[ ea crede că mai e ceva de spus cu privire la acest subiect, Holland a declarat: “Atunci când explorăm poveştile din această perioadă, descoperim o incredibilă varietate de destine şi, aventuri, drame de o mare complexitate, personaje care trebuie să facă faţă unor opţiuni morale şi umane, dezvăluind natura umană în ceea ce are ea şi bun şi rău”. Această idee a călăuzit-o pe Holland în realizarea filmului ei despre salvarea miraculoasă a unui grup de evrei din oraşul Lvov , ascuns în sistemul de canalizare, ajutat să supravieţuiască de o familie de polonezi, el muncitor, cel mai bun cunoascător al traseelor canalelor, un timp împreună cu un coleg de muncă.
Asemănător cu Schindler, mai întâi cei doi s-au angajat din motive materiale, cerând un preţ enorm pentru fiecare zi în care reuşeau să nu fie descoperiţi. Până la urmă, Poldek Socha (ajutorul lui renunţă să mai participle, de frică) se ataşează de cei ascunşi în canal şi îi salvează în condiţiile în care banii lor s-au epuizat. Este o poveste adevărată, bazată pe mărturiile unora dintre supraviţuitori, un episod din Holocaust care, din fericire se termină cu bine, cel puţin pentru o parte din membrii grupului. Este un film impresionant, apreciat de critici. Regizoarea reuşeşte să urmărească şi să redea cu mare artă atât zilele petrecute în beznă, respective în canal, cât şi transformarea lui Sucha şi familiei lui, de la dorinţa de a se îmbogăţi şi indiferenţa manifestată faţă de victime a căror existenţa este considerată la început doar o sursă de bani şi pe care oricând ar putea să-i trădeze în schimbul recompenselor oferite de autorităţi, până la umanizarea personajului principal şi familiei lui. Dar trebuie să se recunoască: pelicula este de un realism extrem de dur.
Timp de două ore şi jumătate, asistăm la scene de asasinare în masă a evreilor prin lichidarea aproape totală a ghetoului din Lvov sau a unui grup de femei hăituite în pielea goală într-o pădure de lângă oraş, avem imagini ai unor ostatici polonezi spânzuraţi, o naştere în canal, mama ucigându-şi pruncul, inundarea canalului în care doar printr-un noroc eroii nu mor înecaţi. În plus, poate pentru a demonstra că, indiferent de condiţii, instinctele oamenilor nu dispar, sunt prezentate numeroase scene de sexualitate (cineva a numărat şi a spus că au fost şapte), în condiţii de promiscuitate şi mizerie profundă.
Şi aici aş dori să lansez o dezbatere, să aud nişte opinii. Sigur, tot ceea ce s-a zugrăvit în film a fost adevărat, toate episoadele cutremurătoare s-au întâmplat, le cunoaştem şi noi şi alţii din mărturiile supravieţuitorilor din diferitele colţuri ale Europei ocupate, din cărţi şi filme. Toţi suntem de acord că generaţiile tinere trebuie să cunoască ceea ce s-a întâmplat în timpul celui de-al doilea război mondial cu evreii, să-şi dea seama de tragedia prin care a trecut o categorie de oameni numai pentru că făcea parte dintr-un alt popor, cu alte obiceiuri , care putea fi folosit ca ţap ispăşitor pentru nişte situaţii cu care nu a avut de-a face. Generaţiile de azi trebuie să-şi dea seama de lipsa de omenie a celor care au înfăptuit cu sânge rece, fără nici o mustrare de conştiinţă aceste asasinate.
Întrebarea pe care o pun este, dar cu ce mijloace putem să-I convingem mai bine? Filmul , ca orice imagine, orice lucru vizual are un impact puternic asupra spectatorilor. Dar oare astăzi, acest realism dur, scene asemănătoare cu cele din filmul Agneszkăi Holland sunt cele mai eficiente? Oare o simbolistică, o spiritualizare a problemelor nu ar servi mai bine cauza? Bombardarea informatică la televiziune cu imagini dintre cele mai brutale din lume (căci genocidul nu s-a oprit la Auschwitz, Iugoslavia sau Ruanda sunt mult mai aproape de noi, de tânăra generaţie) nu ar putea duce la banalizarea răului, ca să amintim expresia atât de plastică a Hannei Arendt ? S-ar putea ca, în aceste condiţii, imaginile dureroase ale trecutului, ale Holocaustului să-i găsească pe tineri dacă nu indiferenţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, plictisiţi, considerînd că, probabil aşa trebuie să fie lumea, din moment ce aceleaşi crime, aceleiaşi imagini abominabile se repetă în ultimii 60 de ani. Poate ar trebui altceva, alte mijloace artistice în care impactul să nu decurgă numai din astfel de scene dure ci să facă apel la raţiune, gândire, într-un cuvânt la intelect. Este o părere personală, deşi opinii oarecum asemănătoare am auzit de la câţiva spectatori ai filmului. Este un lucru important, de aceea aş dori şi alte puncte de vedere cu privire la modalitatea în care ar trebui în secolul 21 să prezentăm Holocaustul.
Fiecare regizor trebuie sa prezinte Holocaustul asa cum crede de cuviinta, nu dupa o reteta universal valabila. Si, desigur, fiecare o face in mod diferit, vezi Benigni si Spielberg. Arta nu trebuie sa urmeze niste repere definite, iar adevarul e spus de fiecare prin mijlocele artistice pe care le stapineste. Nu e vorba doar de educatie, ci de mijloace de comunicare a unor mesaje. Iar documentarele trebuie sa fie documente.
Doamna Galambos, nu am vazut filmul pe care il discutati, dar pot sa va spun ca pe mine m-a impresionat in mod deosebit un film care este mai putin vizual ci oarecum mai static, dar deosebit de profund. A fost difuzat recent pe Viasat History si se numeste ‘God on Trial’ (2008) – este bazat pe fapte reale – si pe cartea lui Elie Wiesel, cu titlu similar. Tensiunea si empatia se construiesc pe masura ce te identifici cu tipul de probleme pe care le pun participantii la discutie, proaspat prizonieri in Auschwitz. Ei decid sa-i faca un proces lui Dumnezeu. Il recomand cu mare caldura oricarei persoane cu inclinatii filosofice.
Nu v-ati saturat de propaganda mincinoasa cu si despre holocaust? De ce nu scrieti un articol despre cei mai mari criminali ai acestei lumii care au fost si inca sunt evreii? De ce nu scrieti cum evreimea face tot posibilul sa ocoleasca filme cu si despre marii criminali evrei comunisti si cum acestia au ucis milioane de crestini in gulagurile rusesti. De ce sa nu se faca filme despre odiosii Lenin, Trotsky, Dzerzhinsky, Kaganovitch, Yagoda, Yezhov, Beris, etc, si mai nou despre criminalii economici ca si Robert Rubin, Alan Greenpac, Ben Bernake si lista ar continua la infinit. Sa vada generatiile tinere cine sunt de fapt evreii, niste lasi criminali care prin media si dezgustatorul Hollywood ascund si in acelasi timp aduc in eroare opinia publica. Ura asupra evreilor nu va disparea niciodata din aceasta lume oricat de multe filme mai mult sau mai putin mincinoase despre asa zisul holocaust vor fi facute. Aceasta ura nu va disparea de pe aceasta lume atat timp cat vor exista persoane odioase ca si un securistul voiculescu, unul ca Sarbu, Basescu, Erlan si nu mai stiu cum masa il cheama, si multi multi altii asemenea lor care induc in eroare opinia publica romaneasca si care au au distrus Romania prin politica pe care o fac. Sa se faca filme despre cum coruptia evreilor din wall street au pus economia lumii pe butucii si din cauza carora sufera o lume intreaga. Va lamentati la infinit mintind opinia publica despre cat de mult au suferit evreii in al 2-lea razboi mondial. Stiu ca acest comment nu va fi postat tocmai ptr ca vreti ca lumea sa vada numai ce va convine voua ascunzand de fapt multe adevaruri despre cine sunt cu adevarat evreii.
Dacă mai era vreo îndoială că trollii care atacă Revista ACUM sunt niște paranoici antisemiți mesajul lui „dave vincent” o spulberă. Pentru acest individ minciuna și adevărul sunt interșanjabile. Iată că mesajul a fost postat pentru că nu face decât să-l definească pe autor: laș, extremist, mincinos, ignorant.
Doamnă Galambos,
Generația celor care au supraviețuit holocaustului, ca și cea următoare, care a cunoscut direct din povestirile supraviețuitorilor aceste întâmplări de neimaginat într-o lume civilizată, caută să transmită ideea că «aceste lucruri nu trebuie să se mai repete». Problema este : cum şi în ce formă este transmis acest mesaj pentru ca el să nu treacă pe lângă urechile celor tineri? Și totuși, vă puneți această întrebare acum, pentru că filmul acesta, deși copleșitor, nu v-a convins. Nici pe mine nu m-a convins, nu numai pentru că nu aduce argumente suplimentare, ci și pentru că, (deși regizoarea Agnieszka Holland este o cineastă cu experiență, care a semnat scenariul filmului „Korczak”, regizat de Andrzej Wajda), în filmul „În beznă” nu a reușit să stârnească emoția artistică necesară, nici prin scenele naturaliste de mizerie, de promiscuitate sau de sex, nici prin cele de tip hollywoodian, de efect la public. Nu erau necesare 145 de minute ca să ne cufunde în cea mai neagră beznă. Părerea mea este că e un film mai puțin reușit decât predecesoarele având teme asemănătoare: „Holocaust” –r. Marvin J. Chomsky 1978, „Sophie’s Choice” – r. Alan J. Pakula 1982, „Korczak” –r.Andrzej Wajda 1990 , „Lista lui Schindler” – r.Steven Spielberg 1993, „La vita e bella” –r.Roberto Benigni 1997, „Pianistul” – r.Roman Polanski si „Amen” r. Costa-Gavras 2002, filme care au atras un număr imens de spectatori tineri și care sunt în toate topurile cinematografiei.
Aș adăuga aici „Train of Life”, al lui Radu Mihăileanu (1998) http://www.imdb.com/title/tt0170705/
Am vazut filmul la Festivalul filmului israelian si nu pot sa spun ca am empatizat cu personajele victimizate; imaginile sunt greu de asimilat. Mi-a placut insa taria morala a sotiei lui Socha,o adevarata crestina care,spunandu-i ca Fecioara, Isus si apostolii au fost evrei, si-a determinat sotul sa nu fie un simplu profitor de razboi. Am sesizat si indiferenta si oportunismul polonezilor fata de situatia evreilor. Germanii erau isterizati de simtul datoriei.
Holocaustul nu mai este de actualitate, dupa mine. Este o problema de istorie. Poporul evreu, ca orice alt popor este purtator de cultura si civilizatie si acestea pot fi facute cunoscute prin mijloace mai putin dure. Sunt putini cei care cunosc sarbatorile lor si semnificatia lor istorica.
Filme care mi-au placut mai mult au fost: Trenul vietii (1998),a lui Radu Mihaileanu, in care aspectele dure al holocaustului au fost atenuate de umorul si dragostea de viata a evreilor si Fiddler on the Roof (1971)- Scripcarul pe acoperis, o ecranizare după opera, Tevye şi fiicele sale, scrisă de umoristul evreu, Shalom Aleichem in care este prezentata viata grea a evreilor dn Rusia tarista.
La festivalul israelian de anul acesta am vazut si un film care mi-a placut: Flutchkes (Brate ofilite) care abordeaza optimist trairile femeilor de la varsta a treia.
Eva, du-te sa vezi „Cheia Sarei”, cred ca e tradus in romaneste cu „O chema Sara”, am vazut ca e in program.
Si, daca il gasesti pe undeva, „Un secret”.
Documentarul israelian 6000000 plus unul e foarte bun, incearca sa dai de el.
O CHEMA SARAH (Sarah`s Key) – regia: Gilles Paquet Brenner, Franţa, 2010, a rulat deja, vineri 27 aprilie. Nu l-am prins. Am vizionat insa un film foarte bun DAVID – regia: Joel Fendelman, SUA, 2011.Baietelul din rolul principal(11-12 ani), de religie musulmana, dintr-un cartier din New York, a fost prezent in sala si i s-au pus dupa film o multime de intrebari, de catre spectatori.
Asta seara, intre STELE NELINIŞTITE (Simone and Gustave) – regia: Emanuela Piovano, Italia, 2010, si LA IERUSALIM (In Jerusalem) – regia: David Perlov, Israel, 1963, cred ca am sa aleg documentarul din 1963.
Antisemitismul este un fenomen care se mentine istoric, in mod continu,numai intensitatea manifestarii variaza.Este bine ca problema se abordeaza deschis alaturi de multe alte probleme ale
omenirii.
S-au scris carti,s-au facut filme,s-au facut studii documentare,poate vor fi mai
multi care vor intreba „dece atata ura”.
Am vazut si filmul God on Trial pe Viasat History,remarcabila realizare si exceptional jucata.
Antisemitismul este o dovada a ignorantei.
Vlad , am citit ambele cărţi,din păcate la ecranizarea „Sarei” nu am putut merge, de altfel am mai scris despre efectul acestui roman, cum a trezit interesulpentru Holocaust al unei tinere. Am văzut şi filmele amintite de cîţiva dintre cei care au scris comentarii şi poate filmele care m-au impresionat cel mai mult, legate de Holocaust au fost „Viaţa e frumoasă” şi „Trenul Vieţii”, cu foarte puţine scene dure, în schimb cu mijloace artistice, inclusiv umorul.M-au marcat mai mult decât „În beznă”.
Lasa cartile, incearca sa vezi filmele, ca despre filme vorbim. Mie Trenul vietii mi s-a parut slabut. Pe tema indicata de tine, Pianistul este, cred eu, o clasa deasupra, dpdv cinematografic.
Astept cu nerabdare un film romanesc, produs in Dacia, despre Holocaustul local autohton. Sa nu uitam ca Magazinul de pe strada mare a fost produs in anii 60, altele in Ungaria in aceiasi ani, in Ro- Yoc. Poate ai noutati sa ne povestesti. Adica Odessa in flacari cea ADEVARATA! Ma multumesc si cu Transnistria… Nu cu mici documentare lacunare gen Pogrom Iasi sau amatorismul facut in Israel despre familia Guttman de TVR.
Voi vedea In Bezna in curind si-mi voi spune opinia.
Despre holocaustul din Romania exista filme artistice si documentare.Radu Gabrea este unul dintre regizorii care au abordat aceasta tema. Filmul „Calatoria lui Gruber” din 2009, este destul de reusit. In rolurile principale joaca Florin Piersic jr. si Marcel Iures.Pentru detalii va dau linkul:http://www.cinemagia.ro/filme/calatoria-lui-gruber-19940/.
D-na Iancu, ce alte filme artistice, in afara de filmul lui Radu Gabrea imi puteti recomanda? ( Nu cel despre Barasheum, va rog, ca nu e relevant). Dar documentare cu adevarat serioase? Nu cel dat la ProTV despre Pogromul din Iasi.
Multumesc.
Domnule Vlad Solomon, nu sunt multe filme, dar sunt totusi cateva pe care le-am vazut:
Struma – 2001 r. Radu Gabrea, scenariul Stelian Tanase, documentar
Cocosul decapitat – 2008 r.Radu Gabrea – film artistic
Omul cu o mie de ochi- 2001 r. Alexandru Solomon, documentar
si filmul lui Radu Mihaileanu, despre care a scris dl. Clej, mai sus.
Astept cu nerabdare sa apara filmul lui Florin Iepan despre Odessa 1941.Puteti citi un interviu pe adresa de link de mai jos:
http://agenda.liternet.ro/articol/13176/Iulia-Blaga-Florin-Iepan/Intentiile-lui-Florin-Iepan-Odessa-la-Festivalul-One-World-Romania-2011.html
Doamna Galambos,
asta seara am vizionat documentarele de la MTR. Unul dintre ele, „Sfasiat” -2011 r.Ronit Kerstner, a fost de 100 de ori mai emotionant decat filmul Agnieszkai Holland. Este povestea de viata a unui preot catolic, care afla pe la 35 de ani ca este de fapt evreu, ca parintii si fratele sau au fost omorati in lagarele naziste, iar el a fost salvat de catre o familie de polonezi, pe cand avea mai putin de 1 an. Filmul prezinta conflictul dintre cele doua identitati ale protagonistului, ajuns la varsta de 67 de ani, cand, dupa zeci de ani de ganduri chinuitoare de la aflarea adevarului, ia hotararea sa plece in Israel si sa inceapa o noua viata acolo, pentru a nu mai fi pus in situatia sa faca fata antisemitismului polonez pe care-l intalneste la tot pasul.In Israel insa, birocratia nu-i poate gasi un statut convenabil situatiei lui iesite din tipare. Isi gaseste cu greu un loc cat de cat potrivit, dar fara a primi cetatenia israeliana, desi suferintele prin care a trecut nu i s-au datorat lui, ci celor care au facut posibila o asemenea tragedie.
Am vazut si eu „Sfasiat.” Pe langa ce simtea preotul evreu, m-a impresionat ideea in sine, a raportului ireconciliabil dintre a fi evreu si a fi preot: nu poti fi si… si, ci doar sau … sau. Poti fi ateu si evreu, criminal si evreu, dar nu poti fi crestin si evreu in acelasi timp. Este vorba de o caracteristica a religiilor de a separa, mai mult decat a uni oamenii de diferite semintii,si,de aici, multe consecinte…
Va multumesc, D-na Iancu. Voi incerca sa vad citeva dintre acele filme. Trenul Mortii nu mi-a placut, din multe motive, il consider mult sub nivelui altor doua filme, Concert si Izvorul Femeilor ( tradus in Israel „Apa si dragoste”). Astept filmul despre masacrul din Odessa, daca va fi… Si altele… e vorba despre trecutul Romaniei si despre exprimarea artistica democrata si individuala. Cind aceste filme vor fi 1/10 din cele franceze, ca numar, sau macar punctate pe Transnistria, nu pe Struma ( despre care s-au facut citeva filme), le voi urmari cu interes. Sper ca si publicul spectator din Romania si alte tari.
Erata, nu intimplator am scris Trenul Mortii, desigur, filmul lui Mihaileanu se numeste Trenul Vietii.
Dna Maria, Citez din comentariulk dv. „.. dar nu poti fi crestin si evreu in acelasi timp.”
Va rog sa cititi articolul http://www.acum.tv/articol/35408/ si sa vedeti cum Cardinalul Parisului a fost si…si
Doamna Lucaciu, evreu are aici inteles de apartenenta la iudaism. Iar in ziua de azi e greu sa mai consideri ca evreu e o etnie. Ce au in comun din punct de vedere etnic un evreu polonez, un evreu marocan, un evreu indian, un evreu etiopian si unul buharan?
Eu nu sunt sigur ca Dna Lucaciu s-a referit in mod special la „evreu” ca la o etnie, ci, dupa capul meu, la iudaismul in sine ca un mod de viata (doctrina religioasa proiectata la nivelul omului simplu ce incepe saptamana de lucru dumineca nu lunea), ca sistem de doctrina religioasa , ca un ansamblu de principii axiomatice. Deci, nu sunt sigur ca Dna Lucaciu a gresit in vreun fel furnizand linkul la acel excelent articol publicat anterior in Acum. Deci, „a fi crestin si evreu in acelasi timp” ramane un subiect ce merita avut in vedere si discutat, chiar prin linkuri. Din punct de vedere al continutului axiomatic, cele doua moduri de viata difera cu mult (va rog sa sesizati ca nu spun ca un mod de a vedea lucrurile este superior celulilalt, spun doar ca difera in mod substantial iar simpla lor superposzitie/ comparatie nu este deloc evidenta) deci ori ce analiza a acestui subiect este pentru mine bine venita. Va multumesc, Dna Lucaciu pentru invitatia la reflectie. Multumesc si Domnului Petru Clej pentru ideea exprimata in ecoul sau, o gasesc tot o invitatie binevenita la reflectie.
Problema etniei si suprapunerea cu religia, in cazul identitatii evreiesti a fost discutata de multe ori in mass-media israeliana. Unul dintre cei ce a atins-o in trecut a fost Gershom Scholem. Problemele sint foarte mari, din pacate, mai ales ca se suprapun cu o lege schioapa (in Israel) legata de cine e evreu, etnia find considerata dupa mama si nu dupa tata. Gershom Scholem a propus sa fie ori-ori. Lustiger s-a considerat evreu catolic. Dupa parerea mea, a fi evreu e o etnie, o nationalitate ( nu in sensul american al cuvintului). Nefiind in functiune Codul lui Napoleon, in Israel, etnia a ramas punct de referinta, mai puternic, cred eu, decit religia. Dar, in lume, evreii atei, sau agnostici, se pot considera evrei, chiar daca nu sint circumcisi. In Israel exista si evrei mesiatici, care cred in Isus, dar care sint priviti cu suspiciune si se casatoresc in cadrul grupului lor. Mai exista si evrei reformi, conservativi, ortodocsi… Practicile sint diferite, desi sursele religioase sint aceleasi. Dar nu vreau sa indepartez subiectul de la filme pe tema Holocaustului, cind ETNIA a fost cea decisiva. Si a ramas si azi, chiar daca se matura sub covor in tari care considera ca (ex) un cetatean francez e evreu doar prin confesiune. Un BHL nu ezita sa-ti manifeste evreitatea, desi nu e religios. Etnia comuna o reprezinta trecutul istoric, desi, bineinteles, nimneni nu stie citi altii au intervenit la procreare… ca oameni sintem, tovarasi. Personal ma consider israelian evreu ateu. Recomand, iar, filmul Un secret ( Claude Miller-2007), este relevant din acest punct de vedere.
Sa inteleg Vlad ca un evreu etiopian si unul est european provin din aceeasi etnie?
Eu sint cam nedumerita.
Singura fraza care am inteles-o si cu care ma pot identifica, este cea a lui Vlad Solomon, si anume „Personal ma consider israelian evreu ateu” Eu pot sa spun acelasi lucru…ma consider americanca evreica ateu
1. Cred ca filmele despre Holocaust, cu cat sunt mai diferite, cu atat pot sensibiliza un public mai larg. Pe de alta parte, filmele care prezinta atrocitati si scene cumplite – conforme cu realitatea – pot deturna atentia privitorului, sporindu-i atat curiozitatea pentru detaliile oribile, cat si suspiciunea ca astfel de lucruri s-au intamplat cu adevarat si nu sunt exagerari menite sa accentueze efectul filmului. Am constatat ceva asemanator in cadrul unui proiect desfasurat acum cativa ani avand participanti tineri evrei din România, care au patrcurs un itinerariu istoric pe urmele Holocaustului din Transilvania de Nord. La una dintre intalnirile cu o supravietuitoare, tinerii au ascultat inmarmuriti relatarile ei despre cele indurate la Auschwitz, cerandu-i amanunte despre episoadele cele mai cumplite, parand, totusi, neincrezatori…Intr-adevar cele petrecute in lagarele de exterminare depasesc pragul de anduranta al ascultatorului, care se apara punandu-le la indoiala. Uneori un film simplu, cu intamplari putine si situatii umane limita, poate impresiona mai mult…Mai exact, pe mine ma poate impresiona mai mult, dar nu pot sa ma pronunt pentru altii.
2. In ceea ce priveste existenta „etniei” evreieşti, percepţiile sunt diferite. Eu cred ca evreul s-a desprins de religia iudaica, alcatuind un popor care intruneste o suma de carateristici – care-l identifica – si isi au sorgintea in traditia multimilenara bazata pe credinta iudaica. In Romania exista o minoritate evreiasca de cateva mii de persoane, care este reprezentata ca atare in Parlament, in timp ce peste 100.000 de evrei din Ungaria nu au reprezentare parlamentara ca minoritate, pentru ca se considera maghiari de religie iudaica…
Pentru Petru: Prefer aceeasi nationalitate, dar si etnie e ok. Etiopienii cred ca au trecut la iudaism, la un moment dat, de aici si problematica venirii lor in Israel si pretentia de a repeta ritualul.
Dar evreii sefarzi si cei ashkenazi cred ca au aceeasi oprigine ( mitul cu kuzarii nu ma convinge), deci se considera si, mai ales se simt ca facind parte din aceaasi nationalitate. Chestia e f incurcata. De aia si teoria lui Shlomo Sand ( ca nu exista popor evreu) a fost spulberata de alti istorici. Apropo, a scos o noua carte despre Eretz Israel si inexistenta acestei notiuni. Nu am citit-o inca.
Diefentiati filmele artistice- care pleaca de la o poveste personala, mai intotdeauna , de aici si identificarea cu personajele- de cele documentare, care trebuie sa fie cit mai fidele realitatii. Nu exista retete si „mod de abordare” care ar fi mai sugestiv. Depinde de creativitate, de public, de mesaj, de scop… Vizionati documentarul 6000000 plus unul, veti ride de multe ori… in ciuda mesajului PERSONAL al unui film documentar. Aici ii sta calitatea…. Asadar retetele… la alte giste din alte traiste, in arta lucrurile sint fara legi definite, conventiile pot fi doborite.
În documentarul despre care am vorbit, protagonistul era deja preot catolic, hirotonisit de ani buni, când află că este singurul supraviețuitor al unei familii evreiești, cu un tată care ar fi fost sionist. Este cu totul alt caz decât al celor care se nasc evrei, iar la maturitate, din diferite motive, renunță la religia iudaică și aleg o alta. Acest preot cu numele polonez Romuald Waszkinel, își alesese singur, la 17 ani, din dragoste pentru Iisus, să predice și altora convingerile sale. La 35 de ani, când află adevărul, are un asemenea șoc, pentru că înțelege că părinții săi i-au salvat lui viața știind că pe a lor nu o vor putea salva. Ca un omagiu adus sacrificiului părinților lui biologici, dorește să fie un bun evreu religios practicant, cu numele adevărat de Jakub Weksler, pe care îl adaugă numelui polonez. Această dorință crește cu trecerea anilor și pare a fi posibil de îndeplinit, de vreme ce Dumnezeu este unul singur pentru toți, iar Iisus, la care nu poate renunța, a fost și el evreu. Înțelege însă că în Polonia nu e posibil acest lucru din cauza antisemitismului pe care-l vede crescând în jurul său, în ciuda tuturor legilor care există, dar pe care nu le aplică nimeni. Am reținut chiar comparația foarte plastică pe care o face preotul: este ca și cum un grup de fumători ar fuma într-un local chiar sub afișul de pe perete care interzice fumatul, dar nimeni nu îi dă afară.
Într-un final, preotul se hotărăște să plece în Israel, într-un kibbutz religios, care să-i fie și școală, pentru a învăța limba, rugăciunile și tradițiile, de care nu a avut parte până atunci. Aici crede că a găsit adevărata sa casă, dar, din păcate, nu găsește înțelegerea necesară pentru situația lui specială, pentru că regulile în kibbutz sunt foarte stricte, fiind un așezământ religios. Este impresionant să-l vezi cum se străduiește să cânte alături de noii săi coreligionari despre așteptarea lui Mesia, când el știe bine că acesta a venit de peste 2000 de ani; cum merge să se roage la Zidul Plângerii, iar acolo, un bătrân rabin îl căinează că nu a reușit să-și găsească încă o soție care să-i fie devotată, dar se arată încreyător ca până la urmă-şi va găsi perechea; sau cum încearcă să obțină de la conducătorul Kibbutzului două ore libere duminică, pentru a merge la un schit creștin din apropiere să se roage, dar e refuzat categoric.
În paralel, aflăm de drama altei poloneze, devenită israeliană de mulți ani, bună prietenă cu preotul, aflată într-o situație oarecum asemănătoare și tocmai de aceea, un ajutor prețios în noua sa țară : a făcut parte dintr-un grup de fetițe lăsate de către părinții lor evrei în grija unor maici, la o mânăstire catolică, la începutul războiului. Fetița de 10 ani, educată de maici în religia catolică, s-a rugat zi şi noapte, întinzându-se pe piatra rece a pardoselii mănăstirii, ca părinții ei să se întoarcă să o ia acasă, iar ruga ei fierbinte a fost auzită când, la 17 ani, a fost singura din grup ai cărei părinți s-au întors din lagăr. Atunci a trecut printr-o situație extrem de grea, pentru că a trebuit să renunțe la catolicism, religia în care se rugase și primise un asemenea semn de iubire dumnezeiască.
Ea, totuşi era mult mai tânără şi a reuşit să renunţe la catolicism, cu un preţ numai de ea ştiut; pe când preotul, la 67 de ani, după o viaţă întreaga dedicată lui Iisus…
Intereante povesti, foarte dese in Israel. Un ex- un ministru din Israel e religios, originar din fosta URSS, foarte practicant, iar tatal lui e preot undeva in Rusia. Cunosc personal evreice ascunse si crescute in catolicism, fiind copile.
Apropo Lustiger, desi propunerea sa devina papa exista, candidatura lui nu era luata in serios, pt ca a fost evreu. Multi evrei care se convertisera au fost omoriti ca evrei in Holocaust. Nu conta religia, ci etnia.
Un evreu, oricat ar vrea sa fie de asimilat in societatea in care traieste, oricat si-ar schimba numele, obiceiurile si religia, oricat ar fi de iubit si apreciat in societate, sau poate tocmai de aceea, va fi gasit si „demascat” de antisemiti, macar si numai pentru a-si exersa flerul.Ramane la latitudinea fiecaruia daca are de castigat sau nu, daca-si reneaga originile.Oricat ar fi de ateu, un evreu va vizita mormintele stramosilor si pentru asta isi va pune kippa.Iar eu, chiar daca nu am nici o religie, nefiind botezata in nici un fel, tot fac humentasi de Purim, pe care-i impart prietenilor.