Ianuarie cainos iar eu, ca de obicei, tot omul nepotrivit la locul nepotrivit: ajung zgribulit pe aerportul Otopeni. Un frig de-ti ingheata gazul in bricheta. Afara viscol si Dorel cel mioritic nu mai pridideste sa dea zapada de pe pistele de aterizare/decolare. Cu matura imprumutata de la Matusa Tamara. Asa ca panoul cu leduri pare mai degraba un panou de la “Stii si (nu) castigi”: LH 2821 – delayed, KLM 3578 – canceled, AF – 2851 delayed. Mare figura si Dorel asta cu matura lui cu tot! Eu chiar vreau sa ajung acasa, in Nantes, la nevasta-mea si la cateaua Alma. Ma asteapta si nevasta si Alma iar eu sunt “familist” si … un pic sentimental – confesez. Nestiind cat mai trebuie sa astept pana la imbarcare, ma refugiez la caldurica, in spatiul fumatorilor din micul restaurant de pe dreapta, cum intri in aeroport. Platesc 5 lei noi pentru “Free Wi-Fi”, il scot pe amicul Mac din geanta si ma apuc de lucru ca sa mai uit oleaca de experienta mioritica a ultimelor doua saptamani. Ma apuc sa corectez un program Matlab de vreo 2000 de linii care, la fiecare rulare, “tipa” vreo 10 erori. Incep sa descopar exact acele erori pe care le explic doctoranzilor mei cum sa le evite, asa ca imi pierd cu totul buna dispozitie…daca ar afla doctoranzii mei ce greseli stupide fac, mi-as pierde autoritatea.
O cheama Tanța…
Dar, iata ca exista si divinitate si magie a momentului…Aud o voce suava si feminina (sau poate feminina si suava, nu stiu cum sa scriu ca sa fie cititoarele multumite…va rog sa imi sugerati in ecouri!): “Nuuu vaaa suparati, este liber locul?”. Trezit brusc din autismul meu “algoritmic” ridic privirea si, ce credeti? O Domnisoara frumoasa si eleganta inconjurata de papornite de toate culorile plus sacosie de rafie (pardon, bagaje) de parca se refugia din fata hoardelor lui Genghis Han asteapta sa se aseze langa mine la masa – e drept, micul salon pentru fumatori era plin ochi. Raspund afabil, “Da, desigur, va rog Domnisoara, luati loc” – sunt un prefacut, de fapt nu aveam absolut nici un chef de conversatie. Fiindca nu am stiut niciodata cum sa trimit la plimbare o persoana necunoscuta atunci cand sunt absorbit de un algoritm Matlab fara a fi nepoliticos si dezagreabil, incerc o manevra disperata. Aprind o tigara si o fumez cu mana stanga, ca sa mi se vada clar verigheta de pe inelar – poate asa o descurajez si revin si termin de corectat programul. Nu tine. Domnisoara nu era deloc interesata de mine de fapt, ea cauta doar un loc sa se aseze impreuna cu papornitele ei, – mare dezamagire. Ma simt profund nedreptatit de indiferenta ei si mi se face brusc un dor nebun de nevasta-mea ce ma asteapta in Nantes: macar ea ma considera atragator si “interesant”! Dupa cateva zeci de secunde de tacere penibila (eu chiar nu aveam nici un chef de conversatie, dar nici badaran nu aveam nici un chef sa fiu), domnisoara rupe tacerea: “A costat mult?”. Eu raspund mirat… “Ce sa coste mult?”. Calculatorul. OK, am inteles, incepuse sa faca conversatie despre micul meu amic MacBook Air – in mod clar el, in carcasa lui stralucitoare “aluminum unibody” arata mult mai bine decat mine si din acest motiv tocmai imi devenise antipatic (dar exista o explicatie, eu nu sunt “Designed by Apple in Calofornia, Made in China”, na prietene ca te mai calmezi tu si nu te mai da asa mare, ca suntem intr-o tara modesta!). Raspund Domnisoarei ca habar nu am, ca l-a comandat/platit contabila noastra iar eu nu am vazut factura…E dezamagita. Fiindca mie chiar nu imi place sa fiu badaran in mod gratuit, incerc sa (re)animez discutia tragandu-l pe dreapta pe amicul Mac (no offense, pal!). Dumneavoastra veti fi calatorind foarte departe, va asteapta un voiaj lung, vaz ca aveti o cantitate impresionanta de bagaje… Ah, nu, eu merg numa’ pana la Paris. La naiba, imi zic eu, zborul AF 2851 catre Paris, adica tocmai zborul meu… Am dat de bucluc imi zic, nu mai scap de ea pana la Paris. Asa ca nu ne ramane decat sa continuam sa schimbam amabilitati.
Imi spune Domnisoara ca o cheama Tania dar prietenii o alinta Tanța, ca este de felul ei foarte timida si ca… a terminat Ingineria, sau poate Arhitectura – nu mai stiu. Iar acum face acum un stagiu intr-o firma din Franta. Stagiu pentru care a fost “recomandata” de la facultatea ei din Craiova. Si ca ii place foarte mult in Franta fiindca “valoarea” este mult mai bine “apreciata” si “rasplatita” … “monetar”.
Asa, zic, foarte interesant – de fapt am auzit prostiile astea „monetare” de o mie de ori si au inceput sa ma plictiseasca. Imi place in schimb numele ei, Tanța, fiindca imi aminteste de faimosul cantec al Timpuri Noi: “Tanța, Tanța, mi-ai rapit speranta!”. Mai ca-mi vine sa incep sa fredonez melodia, da’ ma las pagubas fiindca la varsta mea mi se spune ca trebuie sa fiu om serios.
Domnisoara Tanța, vadit incurajata de aparentul meu interes fata de discutie isi continua destainurile. Ca in mod cu totul accidental, cu cateva luni inainte sa ii expire permisul de rezidenta (La Carte de Sejour) s-a indragostit in mod suav si iremediabil de un francez initiind impreuna un fructuos schimb de experienta franco-roman pe multiple planuri. Da’ … de un francez francez, get beget intareste ea, nu de vreun magrebin, algerian sau libanez naspa – tine ea sa precizeze (mi se confeseaza ca nu ii plac deloc arabii, da’ nu-mi spune si de ce, ma rog, sa ii respectam fetei intimitatea, of Tanțo, Tanțo!)…
Nu c-as fi eu insensibil la povestile de amor franco-romanesti, dar papornițele din jur ei ma fascinau mult mai mult… Ce-o fi carand Domnisoara Tanța in ele pana la Paris? Asa ca, arborand un aer putin mefistofelic, nu-mi mai mut privirea de pe bagajul voluminos al Domnisoarei Tanța: or fi farduri acolo, or fi toalete elegante de mers la Opera… sau poate or fi carti (te pomenensti ca o fi adus Letopisețul Tarii Moldovei cu ea – Doamne, cultura mioritica devine in final Europeana, nici Eminescu si nici Maiorescu n-ar fi visat la asta!), incerc eu sa ghicesc in mintea mea.
Domnisoara Tanța se prinde intr-un final dramatic ca nu ma intereseaza absolut deloc decolteul sau (v-am mai spus ca ma astepta nevasta-mea in Nantes cu masa pusa) si ca m-am fixat in schimb pe bagajul ei precum maidanezul pe friptura gratuita si na …ca elucideaza misterul!
Sarmalele buclucase de pe AF-2851, Economy Class
A, Domnu’, pai bagajul este cu papica, papa bun ca la mama acasa. Am fost la țara, vai ce frumos a fost, ca am taiat porcul (o fi facand vreo aluzie politica Domnisoara Tanța, sau de o astfel de subtilitate nu ar trebui sa o acuz?).
Foto: Cristina Dobrin
Eu raman pur si simplu interzis, imi cade fata. Pai chiar asa ma’ Tanțo ma? La orice m-as fi gandit (nici daca mi-ar fi spus ca si-ar fi transat si impachetat vecinul manelist ce dadea muzica la maxim parca nu m-as fi mirat atat de tare), da … la “papica” in papornițe catre … Paris cu Economy Class nu!
Asa ca baigui si eu ca prostul putin derutat…”Pai, cum asa papica Domnisoara Tanța? Atata papica, Domnisoara Tanța? Vorbiti serios Domnisoara Tanța?”. Discutia devenea din ce in ce mai interesanta, asa ca il las pe Mac in standby sa clipeasca din ledul lui verde cat o vrea si incep sa acord atentia cuvenita Domnisoarei Tanța cu papica.
Mai exact incep sa dau tarcoale potentialei mele “victime” mioritice.
“Pai, aveti un restaurant cu specific romanesc in Franta, nu-i asa, Domnisoara Tanța si tocmai ati facut aprovizionarea?”. Ea ma lamureste ca nu, nici vorba, e pentru ea numai (observ imediat ca pe tanarul “Romeo”, francezul get-beget, nu l-a bagat la papica mioritica). Pai cum asa, in Franta nu se gaseste de mancare? Ei…, da’ au si ei, da nu e ca la noi…- n-are nici un gust (nati-o frântă ca ți-am dres-o, bucataria franceza n-are nici un gust, am trait să o aud şi pe asta!). Eu continui sa o fac pe prostul. Pai, cum asa, n-are nici un gust? Dumneavoastră ce fel mancare preferați? Eeeh, zice Tanța, am luat cu mine sarmaluțe in foaie de vița, branză buna de burduf la borcan (nați-o si pe asta, sa aduci branza … in Franta, asta chiar ca e buna!), șorici, costița, sunculiță, toba, muschi tiganesc, carnați de casa afumați in surǎ si multe alte “bunatati”… Eu tot pe prostul o fac, fiindcǎ daca i-aș spune ce cred discuția s-ar termina prematur.
Pai, Domnisoara Tanța, toate aceste alimente exista si in Franta, cu mici exceptii, desigur. Ati incercat sa gatiți sarmale la Paris, de exemplu? Si, la urma urmei, de ce este pentru Dumneavoastra atat de importanta si indispensabila mancarea romanească? Fiecare cultura are bucataria ei, nu se poate sa nu va placa absolut nimic din ce manancă francezii. Ma rog, adaug eu, si mie imi plac sarmalele, dar nici o Andouillete sau o Bavette d’Agneau gatită in sos de piper si “udată” cu un pahar de Cote du Rhone nu imi displace…
Si na ca tranteste Tanțica noastra explicatia zilei…
“Mancarea traditionala romaneasca este pentru mine o particica din Romania, o particica din mine”…
Pai cum asa Tanțico draga, bata-te vina? Ma tot gandeam, asa, cu un zambet mefistofelic pe buze… “Mă’ Tanțo mă, cum mai molfai tu (si probabil mai si plescai de placere) tot ce-ti este tie mai drag pă lumea asta, mă’ Tanțo mă, cum ți se mai scurge ție identitatea nationala mai intai prin stomac, dupa care prin intestinul subtire … după care…, drag cititor, ma mai urmarești sau te-am pierdut ”?
Foto: Cristina Dobrin
O intreb totuși: „Deci pentru Dumneavoastra pastrarea traditiilor culinare este o forma de … patriotism, nu-i asa, Domnisoara Tanța?” Pai, da, sigur ca este, dumneavoastra nu știti cat e de greu printre straini? Pai cum asa, Domnisoara Tanța, de ce este atat de greu printre straini? Si ce gasiti de fapt atat de “greu” printre francezi, nu-s și ei latini ca și noi?
Gata, na ca am comis-o din nou si am aprins-o pe Tanța… ! Adica tocmai am scos cuiul grenadei “mioritice”. Tanța incepe sa isi detoneze tot oful…! Of, of, mă Tanțo mă – na ca-i dau cu ghilimele mai jos, ca sa nu te plagiez!
“Strainii sunt reci. Nu te poti imprieteni cu ei, asa ca sa ai și tu pe cineva sa te serveasca la nevoie, sa te ajute. Ei nu ne inteleg și ne privesc de sus pe NOI românii. Ne confunda intotdeauna cu rromii si ne discrimineaza. Dumneavoastra stiți ca eu sunt mai prost platita decat colegii francezi doar fiindca sunt romanca? Francezii astia habar nu au sa fie spontani, sa se bucure de viata asa cum o facem noi. Sunt extrem de plictisitori cu regulile lor “politically correct”, cu contractualismul lor ridicol cu tot . Pai cum așa, Domnu’, contractualism, civilizatie, “politically correct”, sa te invadeze tiganii si tu sa le oferi contract social? Pai cu identitatea noastra nationalǎ cum ramane? Cu valorile noastre ancestrale? Nu vedeti, Domnu’, ca occidentalii astia sunt cu totii corporatisti, ca ei nu mai stiu ce e aia natiune, ca si-au pierdut identitatea? De aceea noua românilor ne este greu printre ei, fiindca sunt niste robotei corecti si plictisitori cu totii. Mata stii cum se distreaza francezii? …. Pai nu se distreaza! Fac niste asa zise petreceri mai plictisitoare decat parastasurile noastre! “.
Incepe sa imi piara amuzamentul produs de sarmalele mioritice ale Domnisoarei Tanța ce urmau sa se imbarce catre Paris la Economy Class, asa ca sa aduca o farama de cultura si in plictisitorul oras al luminilor. O ascult pe Tanța cu atentie, o privesc cu si mai multa atentie, iar acum, cand scriu aceste randuri, realizez cat de similar este discursul Tanței cu cel al lui Nicusor Dan, candidatul independent la Primaria Capitalei (chiar, o fi mers petitia lui, o fi obtinut suficiente sarmale, pardon, semnaturi sa candideze?). Am deasemenea senzatia ca totul este ireal. Ca ma inseala simturile. Din cauza frigului cainos de afara si a taximetristului si mai cainos care m-a usurat de vreo 50 de Euro ca sa ma depuna in fata aeroportului amnintandu-ma ca “vorbim si altfel nene” daca nu sunt multumit de pret. Desi nu aveam nici un bagaj voluminos, in afara de o servieta, fiindca nu sunt dependent de sarmale. Da sa nu o las pe Tanta singura, ca nu-i politicos. O senzatie de ireal ma cuprinde fiindca descopar acum in discursul ei… “declaratia de dragoste” a lui Nicusor Dan – declaratie publicata, nici mai mult nici mai putin in Dilema Veche in urma cu vreo câțiva ani! Simt deci ca nu mai stiu ce si cum, de aici senzatia de suprarealism, fiindca Nicusor Dan nu e Tanța si nici Tanța nu e Nicusor Dan. Cel din urma, desi si el profund dezamagit de normalitatea plictisitoare a francezilor, este doctor in Matematica la Sorbona. Pentru cei ce nu stiu ce e Sorbona si se gandesc ca o fi vreo vorba urâtă, clarific: Sorbona e un loc pe unde au trecut Cauchy, Laplace, Lavoisiere, dar… pe unde picior de sarma nu a trecut vreodata. Si, se subintelege, nici Tanțica noastra draga. Dar Nicusor Dan a trecut pe acolo. A trecut, a vazut, s-a plictisit si el exact ca Tanțica din fata mea si… s-a intors. Dorul de sarmale zic eu, sau o fi chestia cu candidatura la primarie? La fel ca si Tanța, si el practica “Nationalismul nostru cel de toate zilele” invelit in foi de viță sau de varză, condimentat cu primitivism, duplicitate si provincialism balcano-fanariot. Ok, daca ati uitat povestea dragi cititori, v-o reamintesc eu, sa nu treacă alegerile de la Primărie: http://www.acum.tv/articol/50040/.
Asa ca, prins cu totul de suprarealismul situatiei, ma intreb ca un tont: de ce sa nu fie Tanța primarita? Pai, jur pe sarmalele cele mai gustoase din spatil Carpato-Danubiano-Mioritic-Pontic ca eu aș vota-o!
Da’ nu -i spun Tanței toate astea. Ca sa nu-i ranesc nici sentimentele mioritice, nici preferintele culinare. Continui sa o privesc insistent tot spunandu-mi in sinea mea: “Ma Tanțo, ma, cum mai schimbi tu Europa cu sarmalele tale la borcan, mai draga mai, de nu te-oi vedea io Primarita!”. Clar, mi-e draga Tanța. Mai draga decat Nicusor Dan. Fiindca ea are o scuza pentru toate gogomaniile pe care le spune, pentru sarmalele din borcan si pentru soriciul invelit probabil in ziarul Adevarul. Fiindca ea macar nu a trecut pe la Sorbona si o mai cheama si Tanța pe deasupra.
Conspirația „contractualista” impotriva… sarmalelor Tanței
Absorbit de povestea Domnisoarei Tanța, vaz cu intarziere pe panoul cu leduri portocalii ca a inceput imbarcarea pentru zborul AF – 2851. Doamne, bine ca nu s-a anulat, si ajung si eu cu Tanțica din poveste si sarmalele ei la Paris – ma gandeam deja numai la sarmalele Tanței, uitasem complet de nevasta-mea , treaba ei!
Ca un cavaler ce sunt, îi incarc amabil Tanței papornițele cu “papa bun” in caruciorul de metal si ne indreptam agale catre Check In, Air France. Tot politicos (si putin mefistofelic, recunosc), o las pe Domnisoara Tanța sa intre in fata, la ghiseu. Stiam eu ce stiam, asa cum m-a invatat mama, politețea este intodeauna rasplatita. De data asta cu un spectacol.
Foto: Gabriela Ursu
Tanța, pa Economy Class, are vreo 60 de kilograme (in loc de 20, limita la Economy Class) de papica mioritica in papornițele ei si cantarul Air France incepe sa gafaie…Dezastrul nu intarzie sa se produca. Tanta trebuie sa plateasca vreo 200 de euro… Soc si groaza. Tanta incearca sa “rezolve”, sa “negocieze” sa “explice”, sa se “inteleaga”. Inutil. Nici compasiune, nici intelegere cu globalizatii si contractualistii de la Air France. Fiindca ei nu simt romaneste. Tanța plange de sare camasa de pe ea, da’ plateste pana la urma, ca doar n-o sa ramana Parisul fara sarmale, toba si sorici…Eu, in spatele ei ma prapadesc de ras. De fapt incerc sa ma abtin dar nu mai reusesc. Stiu, Tania, pardon Tanțo, iar ai sa-mi spui ca nu iți place caracterul meu… Asta este.
Trecem si de Security Scan … ca veni vorba, oare cum or iesi sarmalele pe scanerul Roentgen? Or semana poate cu ce cred eu dar nu pot sa scriu? Ma rog, “Miorița lae, lae bucalae”, trecem si de controlul pasapoartelor si iata-ne langa poarta de imbarcare. O invit pe Tanța la o cafea, asa, de consolare, fiindca eu sunt sensibil cu Domnisoarele… Tanțica mea, dupa ce a prapadit vreo 200 de euro pe sarmaluțe ca la mama acasa, este inca intr-o stare de soc, o stare provocata in mod pervers si voluntar de un sistem contractualist, globalist, nedrept caruia nu ii pasa de sentimentul national, de “Nationalismul Nostru cel de Toate Zilele”, vorba lui Nicusor Dan.
Si, fiindca o inteleg perfect pe Tanțica, incerc sa ii alin suferinta si ii pun cireasa pe coliva, pardon, ii aduc consolarea finala:
„Tanța draga, nu mai plange, vezi si tu partea buna a lucrurilor, partea plina a paharului. Tu vei manca cele mai scumpe sarmale poe care le-a mancat cineva in Europa! Tu esti eroina mea, ma Tanto ma!”
Epilog
Neconsolata si tot in lacrimi, Tanța mi-a spus un ultim cuvant. Un cuvant ce ține tot de spiritualitatea mioritica ancestrala. Un cuvant ce ma indemna la un fel de „transhumanța” pe care ma tem sa v-o descriu aici, fiindca s-ar putea ca mama sa ma citeasca, si avea si ea ceva de-a face cu ultima vorba a Tanței… asa ca ma rușinez de mama si tac.
Pentru cei ce nu s-au prins inca unde e duplicitatea mioritică mentionată in titlu, va lamuresc. A trai sau a nu trai in Romania este o intrebare mult mai simplă decat celebra interogatie shakesperiana. Fiindca, oricare ar fi acea alegere, nu este nici bună nici rea. Este doar o alegere personala si nimic mai mult. Dar, oricare ar fi acea alegere, trebuie asumată in mod onest. Daca mentalitatea si modul de viata occidental nu te satisfac, trebuie sa ramai in Romania. Macar pentru a evita sa te faci de ras cu papornița plina de sarmale in fata ghiseelor „contractualiste” ale Air France, Lufthansa, KLM, United etc. Si, desigur, pentru a evita orice frustrare de natura culinara.
Si ma’ Tanțo ma, ca sa nu mai plangi tu acuma in paginile ACUM dupa cei 200 de euroi capitalisti, insensibili si contractualisti, na ca iti dedic un cantec (cu tine si despre tine, ca-mi cazusi draga!):
Articolul i-mi reaminteste de serialul ” Tanta si Costel ” in care a jucat excelent regretatul actor Octavian Cotescu.Serialul se afla pe You Tube.
Felecitari pentru interesantul articol.
Total de acord cu concluzia articolului: a trai in/a parasi Romania e o alegere personala, care trebuie asumata. Excelent, batem palma. Sa mergem insa mai departe cu negocierea, si sa cadem de acord si cu faptul ca, odata plecati, e cazul sa nu ne plingem ca tara nu ne regreta (vezi polemicile la care am participat a propos de un articol mai vechi). Mai pe sleau: nu regret Romania, si nu am deloc pretentia sa ma regrete.
Recunosc insa ca mai strecor cite un borcan de zacusca in geamantan cind trec granita…In favoarea mea aduc insa argumentul ca zacusca e mai degraba balcanica, decit strict romanesca (o fi bine, o fi rau?). Si recunosc si faptul ca, atunci cind pe la cite o conferinta intilnesc colegi romani (din Romania, nu reprezentind alte tari), imi face o bucurie teribila sa ii gasesc profesionisti, eleganti, articulati, stapini pe sine, la fel cum ma jenez teribil in situatia inversa. Teoretic, ar trebui sa nu ma mai intereseze, dar se pare ca nu putem scoate Romania cu totul din noi, odata ce am trecut (definitiv?) granita.
Domnule sau Doamna Dana (de ce va ascundeti sub anonimat, o fi de vina zacusca – dauneaza grav personalitatii?)
Faptul ca Romania nu ii regreta pe cei plecati este o constatare la rece, nu o lamentare. Daca puteti demonta aceasta constatare cu argumente, va rog. Dar va atrag atentia ca aceasta constatare nu are prea mult de a face cu articolul de fata, discutia s-a purtat in contextul altui articol – va multumim ca ne cititi.
Eu nu stiu ce nivel au conferintele la care mergeti fiindca la cele la care merg eu nu intalnesc prea multi „colegi romani (din Romania, nu reprezentind alte tari)” asa ca sunt ceva mai moderat cu „bucuria teribila”. Desigur, e vina mea fara doar si poate, fiindca nici nu pot merge la toate conferintele si nici nu caut romani sau zacusca cu lumanarea.
Dar, ca sa nu mai lungim vorba, despre sarmalutele Tantei aveti ceva de comentat sau tineti o dieta stricta cu zacusca la borcan?
Cam prin anul 1998, in timp ce eram deja angajat la Navrom Galati, avind un post caldut sigur si binisor platit, am primit o propunere pentru un post de marinar pe o nava fluviala de croaziera austriaca. Zis si facut, cum era sa pierd trenul vietii (gindeam pe atunci), cel care trece o singura data prin gara noastra.. In trei zile mi-am dat demisia,in fine toata documentatia pregatita de plecare.. si am plecat.. In fine, trec peste socul avut cand am vazut cum arata nava (obisnuit cu navele noastre vechi si afumate) aici pretentiile vis a vis de intretinere si eticheta fiind aduse la paroxism. Am intrat vrind nevrind in ritm incercand sa ma acomodez cat mai bine cu programul si cu regimul de munca.. timpul a inceput alene sa treaca, zilele nu mai aveau nici inceput nici sfirsit, cu un singur lucru nu ma puteam impaca si nu ma obisnuisem inca.. mincarea.. care, ce sa zic, n-ar fi fost rea, poate nici putina, pe desupra mai era si pe alese, in schimb se minca „nemteste” zic si eu.. o felie de paine,o supa pasta etc.. O mincare subtire, dealtfel gustoasa dar total neindestulatoare pentu niste marinari asa vajnici ca noi. Ce-i drept, dupa ce terminam o portie putem sa ne umplem din nou farfuria si, nesatui, nu ratam ocazia.. cu toate astea, o felie de paine si doua portii de supa pasta nu reuseau sa ne aline foamea tot mai apasatoare. Am fi putut lua si a treia oara sa mincam, nu ne interzicea nimeni, puteam lua cat vrem, dar cand se uitau mirati colegii straini la noi, ne cam pierea cheful.. ce sa-i faci,nu stiau ei ca vajnicul marinar roman maninca dupa munca grea o paine intreaga de caciula si bucate consistente.. Problema cea mai „grava” din punctul nostru de vedere fiind a painii (se faceau doua trei cosulete cu chifle pentru masa echipajului de vreo 40 de persoane) pentru ca ar fi revenit cam doua chifle de fiecare.. prea putin pentru noi, asa ca ne-am obisnuit sa atentam la cosurile cu chifle inainte de orele de servire a mesei.. apoi, satisfacuti, in timp ce serveam masa mai luam cate una din cos, apoi pe ascuns una din buzunar.. si tot asa.. Trucul a mers, mult si bine, in final n-a rezolvat prea multe, imi jurasem ca la prima leafa, in primul port, ma opresc la primul market imi cumpar o paine maree si o maninc goala.. sau poate cu niste sunca.. sau poate carnati.. in fine, dupa vreo luna se hotarase ca, din cauza numarului mare de romani din personal, o zi pe saptamina sa se gateasca romaneste.. Gindindu-ma acum la cele intamplate, pot spune ca pina la urma urmei, nu felul mancarii ci cantitatea era problema noastra.. Referitor la articolul autorului, sunt de parere ca aceia care asociaza mincarea din papornite cu partiotismul dragostea si dorul de tzara folosind ca explicatii niste clisee expirate nu fac altceva decat sa devina subiecte de zambete si compasiune pentru vecinii nostri europeni, care se pare ca inca nu s-au putut obisnui cu obiceiurile noastre iar noi, la randul nostru, cu obiceiurile lor..
Stimate Domnule Chiforeanu, va multumesc pentru ecou
Marturisesc ca si eu am trait mici „frustrari” culinare dar, ca si Dvs. nu le pot asocia cu clisee sforaitoare ci numai cu propriul gust, cu propriile obiceiuri culinare… Astfel, petrecand o luna in Christchurch, Noua Zeelanda, am descoperit ca… nu se poate cumpara o paine „normala” (adica conforma obisnuintelor mele culinare). Gaseam painea din supermarket indigerabila: moale, cleioasa si fara gust. Ca si Dta, am avut o mare problema… In cateva zile, m-a ajutat un prieten drag originar din Mexic: „uite, incearca niste Tortillas, nu sunt ca in Mexico City, dar sunt acceptabile”. Exact asa am facut si… am devenit dependent de acele Tortillas disponibile in magazinele din Noua Zeeleanda.
Toate bune… numai ca sejurul meu de o luna in Christchurch s-a terminat si, intors in Franta, am ramas … fara minunatele Tortillas! Asa ca m-am intors la… faimoasa Baguette. Cu sau fara paine, cu sau fara Tortillas, viata e frumoasa daca nu o contaminam la fiecare pas cu virusul nationalist!
Stimate d-le Burghelea
Trebuie să vă spun că eu însămi, când am fost în toamna trecută în România, m-am întors de-acolo aducând într-o geantă de voiaj nu prea mare (cea cu care venisem, am încărcat-o cu cărțile pe care mi le doream mult și nu îndrăzneam să le comand pe internet, dat fiind că acesta este destul de „vraiște” și e riscant să-ți comunici datele cărții de credit)), în care am adus două borcane de zacuscă, două burdușele de brânză și două sticle de țuică, împărțind totul pe jumătate cu fiul meu. De ce? Pentru mine, zacusca are gustul acelor zile de toamnă în care în toată casa era „stare de asediu”, căci se făcea zacuscă, astfel încât tata și cu mine, vorba lui Creangă, „o șparleam” la Casa Universitarilor, să mâncăm „ca oamenii”, iar tata îmi spunea de obicei „Aș bea o țuică, dar nu mă spui mă-tii”?, iar eu îi răspundeam că nu, nu-l spun, dar o să-l spună țuica, fiindcă mama o să-l simtă! Așa că pentru mine, țuica are gustul acelor prânzuri cu tata, iar zacusca mă face să-i aud vocea, atunci când începeam s-o mâncăm, cam spre Crăciun, iar tata, secondat de fiul meu când a mai crescut, spunea întotdeauna că „a meritat starea de asediu”! Cât despre brânza de burduf, asta are pentru fiul meu gustul cinelor pe care le lua cu tata, când Anica, buna noastră fată în casă, le făcea o mămăligă ca la ea, la Prisecani, câte un ou- ochi, iar tata „omora o ceapă”, adică îi dădea un pumn strivind-o de masă, spre disperarea mamei! Exact cum face și fiul meu, spre deliciul nepoților! Trebuie să adaug că brânză de burduf nu se găsește pe-aici, că zacuscă știu să fac și eu, dar, chiar și fără starea de asediu, aici fiind legumele necesare tot anul, eu am și două mâini stângi, astfel încât îmi ia câte o zi întreagă! Și nu am nici timp, nici putere, la vârsta mea! Scriindu-vă acest lucru, să știți că nu am nici un sentiment de „vinovăție”, în lumina articolului dv., căci dacă și amintirile mele sunt… clișee naționaliste, atunci eu sunt… Papa de la Roma!
Stimata Doamna Grindea,
Ma bucur ca ati reusit sa explicati „investigatorilor” de la El-Al (pentru cei ce nu stiu, in orice aeroport al lumii, zborurile catre Tel Aviv pornesc de la porti de imbarcare special amenajate unde, in afara de controlul normal de securitate exista un control suplimentar efectuat de agentii de securitate El-Al, de cateva ori mai strict decat cel normal) simbolistica branzei de burduf. De obicei sunt foarte intransigenti si banuitori cu tot ce apare pe scanner in forma de recipient inchis continand o substanta semisolida (sper ca nu ma insel, zacusca are consistenta unei paste semi-solide). Mi-as fi dorit din toata inima sa fi fost de fata, o astfel de discutie cu agentii de securitate El-Al ar merita consemnata!
In orice caz, va rog sa nu va simtiti vinovata pentru a fi dat de lucru agentilor El-Al: daca nu ati depasit limita de greutate inscrisa pe biletul Dvs., cred ca este OK si nu este nevoie sa fiti Papa de la Roma!
Post Scriptum:
In Rehovot se poate cumpara inca branza de burduf foarte buna intr-un makolet rusesc de pe Rehov Ahad’Haam colt cu Rehov Jakov – cumparam saptamanal si o consumam cu mamaliga. Desigur, nici un control de securitate nu este necesar!
Regret să vă dezamăgesc, stimate d-le Burghelea, dar n-am avut nici o dispută cu agenții de securitate El Al, fiindcă am călătorit în România, dus-întors cu… Taromul! Iar una din colegele mele, care s-a întors cu puțin înaintea mea, călătorind cu El Al-ul, a adus cam aceleași „provizii” ca și mine, și nici pe una, nici pe alta, nu ne-a întrebat nimeni câți ani avem! Cu prilejul unei precedente reveniri din România, n urmă cu câțiva ani, cu El Al-ul, a fost la fel și cu mine și mai mult, atunci duceam chiar în mână vreo câteva legături de leuștean, pentru mine și pentru vreo două prietene, știind că se bucură de acest cadou mai mult decât de… un buchet de flori. Acum, din fericire, găsim aici leuștean cât vrem. Asta era problema? Se pare că toți agenții de securitate, de la orice companie, știu că totuși, cu un burdușel de brânză, nu poți deturna un avion, nici să vrei!
Doamna Rodica Grindea, va multumesc pentru divagatie si pentru deturnarea sensului initial al articolului. Se intampla frecvent in paginile Acum iar, Duminica seara fiind, avem ceva vreme de pierdut pana … Luni.
Indiferent cu ce linie aeriana calatoriti catre Tel Aviv, controlul efectuat de agentii de securitate El -Al la poarta de imbarcare este obligatoriu. El – Al are un acord international cu fiecare aeroport de unde se poate zbura direct catre Tel Aviv, acord ce ii permite instalarea unui filtru propriu de securitate chiar in fata portii de imbarcare. Deci, chiar daca ati calatorit cu Tarom aducand burduselul de branza tocmai de la Cluj (ati fost la Cluj, sau la Iasi – vedeti daca ati deturnat subiectul, am uitat deja, da’ parca era Cluj, era branza de Cluj…), de controlul suplimentarla poarta de imbarcare nu aveati cum sa scapati (decat daca renuntati la avion si va teleportati). In plus, fata de acest control de securitate obligatoriu si independent de compania cu care zburati, aveti la bord si un agent imbracat in civil, inarmat cu un Berretta si acesti agenti sunt foarte usor iritabili de mirosul de branza de la Cluj (parca era Cluj, sau era Iasi?). Cu agentul, la fel, exista pe orice zbor catre sau de la Tel Aviv, fara absolut nici o exceptie.
Una dintre regulile acestor agenti de securitate (intamplator, am un prieten care a facut aceasta munca atat in Ben Gurion cat si in…. Otopeni) este sa fie atenti la orice produs alimentar. Mai pe romaneste, produsele alimentare nu sunt acceptate drept „bagaj” pe avioanele cu destinatie Tel Aviv (cu exceptia Duty Free, dar nu de acolo ati cumparat branza, parca era branza de Cluj, nu-i asa?). Se pare ca este o lege a statului Israel de a monitoriza orice produs „biologic” ce intra – exact ca in Noua Zeelanda de fapt.
Deci, ati deturnat discutia referindu-va la ceva nu prea plauzibil…pentru cineva care,in mod cumulativ, a petrecut ore bune de „conversatie” cu agentii de securitate profesionisti ce „periaza” zborurile de la sau catre Tel Aviv…explicand ce are in bagaj, cine a pregatit bagajul, unde a fost bagajul noaptea trecuta, sunt casatorit, sotia mea stie ce am in bagaj etc.
Singura posibilitate de a fi adus branza puternic mirositoare de la Cluj (parca era Cluj, sau era Iasi, of iar am uitat, m-ati derutat cu totul!) era … sa hipnotizati agentii de securitate cu legatura de leustean si cu un ecou precum cel de mai sus. Sau poate sa inotati din portul Constanta pana in portul Haifa sau, mai aproape de Tel Aviv pana pe plaja … Palmahim. Desi acolo ar fi cam riscant sa aduceti „arma chimica”, din cauza bazei aeriene situate chiar langa plaja…Ati fost la plaja la Palmahim? Eu de sute de ori, dar fara branza, este drept!
La asta m-am referit cand am scris ca ati deturnat discutia… Am ajuns la plaja Palmahim…dar fara Tanta, doar cu branza de la Cluj… (parca era Cluj, sau era Iasi?).
Post Scriptum (repetitio mater studiorum est!):
In Rehovot se poate cumpara inca branza de burduf foarte buna intr-un makolet rusesc de pe Rehov Ahad’Haam colt cu Rehov Jakov – cumparam saptamanal si o consumam cu mamaliga. Desigur, nici un control de securitate nu este necesar!
Ce vi s-a întâmplat, d-le Burghelea, eu în ecoul meu nu scriu nimic despre locul de unde am cumpărat„productele”. N-am fost nici la Cluj, nici la Iași, am stat doar în București, la rudele mele, am văzut câteva spectacole, am colindat librăriile și m-am plimbat mult cu nepoata mea preferată, Andreea, care scrie poezie, am discutat despre literatură, despre viață, despre experiența prin care trecusem eu pe-atunci de vreo șase luni, mi-am revăzut vreo câțiva prieteni bucureșteni. N-am ajuns și la Iași, fiindcă eu mai lucrez și mi-ar fi fost imposibil să lipsesc mai mult. Dacă asta este important, brânza am cumpărat-o din Hala Traian, zacusca de la un magazin de produse de casă, în vânzare, de pe Mântuleasa, iar țuica – de la Dutty Free, ce-i drept. Iar în privința controlului riguros, da, am fost întrebată doar dacă m-a ajutat cineva să-mi fac bagajele, sau dacă mi s-a dat ceva să duc în Israel, iar la răspunsurile mele negative, am fost lăsată să trec. Nu s-a legat nimeni de mica mea geantă-bloc-alimentar, pe care am luat-o la bagaje de mână! Cine mă cunoște personal, știe că eu nu mint și nu exagerez, căci în privința minciunii, nu sunt în stare, chestiune de educație extrem de severă, în linie maternă! Așa că nici nu văd să fi deturnat discuția, eu am povestit doar ce însemnau pentru mine produsele în cauză. De altfel, în micul meu volum de nuvele, apărut aici în 1994, una din ele se intitulează „Sandvișuri cu amintiri”, ceea ce a făcut-o pe d-na critic literar Helene Eli să folosească vis-a-vis de respectiva povestire determinantul „proustian”. Asta exagerare! Nu găsiți? De altfel, m-am decis pentru mica mea escapadă în România în scopuri în principal psihoterapeutice, căci s-a suprapus peste Anul Nou Ebraic (Rosh Hashana), ceea ce presupunea trei zile închisă în casă, eu neavând mașină și mijloacele de transport în comun fiind suprimate, cred că aș fi înnebunit de tot! Asta-i toată povestea! De altfel, în primul meu comentariu, eu încercam să demonstrez că achizițiile culinare pot avea și alte motive decât nu știu ce… clișee naționaliste!
Foarte bine, Doamna Grindea,
Dar ce relevanta au toate aceste detalii in contextul articolului de fata?
Rudele de la Bucuresti, branza din Hala lui Traian, poeziile nepoatei Andreea, zacusca de pe strada lui Mircea Eliade, pardon, de pe strada Mantuleasa, nuvelele cu sandvisuri din 1994, tuica din Duty Free?
Vedeti, mi-ati supraestimat fortele intelectuale si, bombardandu-ma cu atatea detalii precum mai sus, am dat-o in bara: am incurcat Bucurestiul cu Clujul si cu Iasiul… Imi asum integral (si cu toata modestia necesara in astfel de situatii) aceasta vina.
Dar sa revenim la „branza” noastra. Articolul de mai sus se referea la Tanta, cea de pe Air France, AF2851. Si Tanta reprezinta de fapt o tipologie, o clasa de echivalenta. O tipologie a emigrantului mioritic duplicitar. Ce savureaza din plin „beneficiile” societatii gazda, dar nu se poate identifica cu ea. O dispretuieste de fapt. O critica si o ridiculizeaza de cate ori are nevoia.
Fiindca Tanta are nevoie de valori „nationale” pentru a se simti ca la mama acasa. Desigur, Tanta nu vorbeste niciodata de altfel de valori. Aveti aceasta tipologie si in Israel. Nu putini „ole hadashim” originari din Rusia se bucura de Bituah Leumi dar critica cu fiecare ocazie Israelul, in toate aspectele sale: „Aici nu exista cultura, astia nici nu au auzit de Tarkovski sau Mihalkov!”. V-am oferit acest exemplu in mod intentionat fiindca stiu ca il cunoasteti, il puteti interpreta, puteti recunoaste in el o particica din Tanta, si astfel putem reveni la subiect.
Ca exista persoane precum Dvs. ce se ataseaza de un fel de mancare din cu totul alt motiv (sau fara nici un motiv uneori, un simplu capriciu culinar)? Desigur, nu vad nici o problema dar nici o valoare adaugata, eu insumi sunt „dependent” de tortillas cumparate in … Christchurch, de tigari Bela Mor Kanal cumparate in Novosibirsk, de bere Sam Adams cumparata in Santa Barbara. Este perfect adevarat, dar nu are prea mult de a face cu articolul.
Dar persoanele dependente de astfel de mici leacuri nu sunt Tanta! Dependenta Tantei este mult mai nociva si are sanse nenule sa „produca” un primar al… Capitalei. La aceasta ultima dependenta se referea articolul de mai sus, doar nu ati crezut ca am inceput o revolutie impotriva… sarmalelor si soriciului Tantei!
Iar „produsele” din articolul de mai sus doar un pretext pentru a aduce „la rampa” o anume mentalitate. Deci, ca o fi Cluj, ca o fi Hala Traian, eu nu de branza ma leg, ci mai mult de mirosul ei.
In speranta ca m-ati inteles de aceasta data, eu tot indraznesc sa va recomand calduros makoletul din Rehovot. Va rog sa ma credeti pe cuvant, au numai branza de calitate si la preturi foarte rezonabile!
Articolul ataca in mod direct o problema intalnita in randul emigrantilor romani in lumea larga. Traiesc de 17 ani in Canada si am cunoscut romani care critica cu vehementa, inca din prima zi dupa aterizarea pe aeroportul din Toronto, societatea canadiana, indiferent daca au sau nu motive sa o faca. Mentalitatea duplicitara a emigrantului roman o intalnesti la tot pasul: ba joburile cele mai bune sunt date pasamite canadienilor, ba nu se gaseste gris ca acasa, ba branza nu e la fel de sarata, ba vinul nu e la fel de dulce, etc. Pe de alta parte insa, se „infrupta” din toate binefacerile si avantajele oferite de o societate avansata, civilizata si care pulseaza normalitate.
Unii emigranti au incercat si in Toronto sa isi aduca din Romania porci intregi, taiati si afumati, pregatiti „ca la mama acasa”, ca doar porcul canadian nu are acelasi gust. Noroc cu vamesii canadieni si legile stricte care interzic introducerea in Canada a oricaror produse alimentare din alte tari. Asta nu inseamna insa ca romanii-canadieni nu mai strecoara cate o sticla de tuica sau de vin, primite cadou de la rudele vizitate.
Pana si leusteanul si stevia sunt interzise! Noroc insa ca pamantul canadian e destul de rodnic si o radacina de leustean odata plantata da nastere unor tufe inmiresmate, ca la mama acasa!
Dar aceasta este o alta gasca, in alta traista. Legile vamale, vigilenta vamesilor din Toronto, Paris sau Tel Aviv nu constituie subiectul excelentului articol la care, din pacate, au fost scrise comentarii care au incercat sa deturneze mesajul simplu si clar al autorului: duplicitatea emigrantului roman, o tară care exista, trebuie recunoscuta si discutata, in speranta ca intr-o zi, romanii care aleg calea emigrarii vor intelege importanta integrarii in noua societate, acceptarea normalitatii pe care nu o cunoscusera in „tara muma”.
Vom trai si vom vedea!
Eu sint in America de 47 de ani. Tot ce a scris Dna. Cristina Dobrin este aplicabil si in Statele Unite. Cind aud cuvintele „nu ca la noi acasa” ma infior. Emigrantii romini cu care sint eu in contact, au uitat de „cum era acasa”. Dar emigrantii noi, nu au altceva de spus decit „vai, cum era acasa, of doamne…” Pai daca era asa de bine, de ce sinteti aici? Daca nu se da brinza de 14, trebuia sa ramineti in Rominia, daca jinduiti dupa un porc sa-l omoriti si sa infulecati, de ce ati emigrat aici?
Avem in America, brinza telemea de 14, poti cumpara un porc si sa-l dai sa fie catapit la o ferma si apoi carnea este impartita frumos in pachete , gata sa fie puse in congelator, si sa nu uit zacusca. SE DA ZACUSCA peste tot fara sa stai la coada! Daca vrei poti s-o faci singur acasa si sa murdaresti bucataria pina in tavan, sau sa te duci la citeva magazine de specialitate (rusesti si armenesti) si sa cumperi zacusca.
Si acuma “le coup de grace” Emigrantii romini veniti recenti, sint foarte suparati pe guvern. “Pai sintem aici de citeva luni, si nici nu ni-au dat ajutor financiar, sau de sanatate sau timbre sa cumparam de mincare. Pai ce-I asta? Asta este America? Pai s-a zis ca…, si cineva ne-a spus ca…, si noi stam si asteptam” Ce-ar fi sa se duca sa-si gaseasca un servici? “Pai eu sint inginer, sau eu sint avocata…” Si eu am raspuns: Nu va suparati, credeti ca va va cadea coroana daca va duceti si gasiti un serviciu la o gazolina, sau la un supermarket, sau sa delivrati mincare pentru un restaurant? Si ei imi raspund: Pai doamna(eu nu prea ma simt doamna cind stiu ce voi raspunde in citeva secunde), noi sintem titrati! Si eu le raspund: Si ce gust are diploma dv. , si ce spune caserita de la supermarket cind va cere plata si dv. ii aratati diploma, sau trebuie sa va platiti chiria?
Unii oameni au impresia ca l-i se cuvine! De ce?
Nu contest că atât dl.Burghelea, cât și d-na Dobrin, cât și d-na Lucaciu, au multă dreptate în cele ce scriu. Dar mai poate că totuși, generalizează într-o oarecare măsură. Nu pot fi trasă la răspundere nici pentru noii-veniți din Rusia, care pretind că „aici nu există cultură”, și n-am să-i cpnving că personal, am descoperit contrariul, pe când eram tot nou venită! Că adaptarea în țara pe care ai ales-o nu va fi niciodată completă, dacă nu faci eforturi în acest sens, o știu mai bine decât oricine. Să fiu oare singura care a învățat ebraica, în primele șase luni, de-a dreptul cu sălbăticie? Să fiu oare singura care a înțeles, chiar fără să i se spună, că nimic nu i se cuvine, și nu va obține, de asemenea fără eforturi? Pot atesta că la centrul de integrare unde am fost repartizată, n-am fost singura care s-a dus să muncească (primul meu loc de muncă a fost…la o falaferie, unde am spălat vase și am făcut falafel (asta însemnând să toci năutul de crud, de-abia înmuiat de cu seară, la o mașină imensă, la care, atunci când învârteam o dată manivela, aveam impresia că eu însămi mă fac bucăți? În timp ce alți vecini, de la același centru, se angajaseră noaptea ca paznici, ziua erau în clasă la ulpan, iar noaptea învățau, la fel ca și mine. Am fost singura care atunci când și-a cumpărat o carte, a trebuit să mănânce vreo săptămînă ceai cu pâine, asigurând mâncarea copilului (venisem singură cu el)? și care atunci când am știut că merită să încerc, am putut obține serviciul pe care mi-l doream, făcând la început muncă de corectoare și publicitate-abonamente, dar mi s-a cerut să și scriu și am făcut-o? Repet, mi s-a cerut, n-am cerut eu, doar că atunci când eram încă la ulpan, am trimis colaborări? Și revenind la „cultură”, când am intrat într-o librărie și am ajuns la standul de poezie, am deschis la întâmplare un volum și am văzut că pot citi, poetul numindu-se Jonathan Gefen, mi-am zis că viața începe să capete contur? Dar oare din cauza asta nu am voie să-mi simt o parte din suflet în România? Mai ales că aveam 36 de ani când am venit aici, cu o cultură, totuși, câtă o aveam, făcută în limba română, sau nu numai? Și cultura ebraică, acum, după atâta timp, nu începe și se termină cu Gefen? Să fie asta cauza pentru care, dacă în articolele mele, scriu împotriva actualei conduceri, n-aș avea voie să mai spun și… adevărul? Pot răspunde pentru conducătorii cărora puțin le pasă de marea masă a poporului lor, și care sunt gata să-l și sacrifice, numai pentru a se menține la putere, cu toate avantajele pe care le incumbă acest privilegiu? Și în acest caz, chiar dacă nu sunt singura, nu se găsesc destui care să mi-o reproșeze? Poate tocmai fiindcă iubesc țara în care trăiesc, nu suport să văd cum o mână de privilegiați o fac praf? Asta mă privează oare de dreptul de-a spune „la mine, la Iași”, dacă așa simt? Sunt întrebări care prezintă problema mai nuanțat poate, dar cine are timp să se gândească la toate… nuanțele?
Mie mi-a placut cu Letopisetul 🙂 Cat despre obiceiul exportului de patrimoniu culinar, nu-sh ce sa zic. E distractiv. Foame si pasiune multa 🙂