caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

O bazaconie renăscută: calomnia luării sângelui

de (22-4-2012)
5 ecouri
Gravură: Procesul de la Tiszaeszlár

Gravură: Procesul de la Tiszaeszlár

Recent, în Ungaria, țară  civilizată central-est europeană, a renăscut un fenomen care părea apus definitiv: calomnia luării sângelui de către evrei pentru  pregătirea azimei de Pesah, respectiv acuzația de omor ritual. Bazaconie care părea uitată, aruncată de mult la lada de gunoi a istoriei. Idee respinsă și ironizată de marea majoritate a omenirii, inclusiv de unii intelectuali antisemiți logici, critici antisemiți civilizați ai evreilor și iudaismului. Renașterea acestei afirmații a căpătat un caracter public, ajungând la un discurs răsunător – și totodată caraghios – în Parlamentul maghiar, ținut de deputatul Zsolt Barath din partidul de extremă dreaptă Jobbik. Oratorul a aniversat 130 de ani de la procesul de la Tizsaeszlar (1882), când 15 evrei din această localitate au fost acuzați că ar fi omorât o servitoare unguroaică în vârstă de 15 ani în ajun de Pesah cu scopul de a folosi sângele ei pentru fabicarea azimelor. Procesul a durat un an, iar  toți acuzații au fost achitați. Oamenii progresiști din Ungaria Mare din perioada dualismului austr-ungar (inclusiv din Transilvania) au luat apărarea acuzaților. Printre acești oameni a fost și renumitul sanat român de renume mondial, doctorul Victor Babeș. Dar după 130 de ani, politicianul maghiar antisemit și ultranaționalist Zsolt Barath a pus la îndoială sentința, afirmând că rezultatul procesului a fost îndoielnic, iar acuzații au fost achitați din cauza presiunilor exterioare, din partea evreimii și a conducerii țării. Deși guvernul Ungariei a condamnat acest discurs antisemit, Zsolt Barath a rămas membru în Parlament. Aici trebuie să adăugăm că  faptul că procesul din anul 1882 s-a încheiat cu o achitare nu este suficient, din punctul nostru de vedere, după 130 de ani. Ar trebui să urmeze alt proces, care să judece cauza apariției și evoluției acestei acuzații false și să demonstreze publicului larg inepția existentă în cadrul acestei bazaconii. Cred că, dacă un dramaturg de talia lui Caragiale sau – pentru a fi în contemporaneitate – un regizor , producător de film și actor ca Woody Allen ar vedea „dezbaterile” la acest proces, precum și dacă ar auzi discursul lui Zsolt Barat, ar putea scrie o nouă comedie sau turna un nou film satiric eroi-comic. Poate că nici măcar nu ar trebui să scrie prea mult, ci să reproducă aceste „dezbateri”, precum și discursul politicianului din partidului naționalist extremist maghiar. Ceea ce ar provoca o ilaritate crasă, mai ales dacă dezbaterile ar fi reproduse cu intonație și gesticulări.  Totdeauna acuzațiile de omor ritual excelau în prostie și idiotism, alături de ură antisemită oarbă. În rest, nu știu ce să cred: trebuie să râd sau să plâng? Îmi amintesc o frază pronunțată adeseori de regretata mea profesoară de istorie universală contemporană la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași în urmă cu circa 40 de ani, doamna prof.univ.dr. Janeta Benditer: „Dacă prostul nu ar fi al meu, aș râde și eu de el”.

 

O amintire tristă și…comică

În anul 1971 locuiam la București, în gazdă: nu aveam locuință în oraș. Gazda mea, doamna Elena Atanasiu, de binecuvântată amintire, era o doamnă în vârstă, septuagenară plus, iar soțul ei, fostul ziarist la ziarul „Ordinea” editat de Cherciu, „pensionar cu vechime” cum se autodenumea, regretatul Grigore Atanasiu, de binecuvântată amintire, era octogenar plus. Pereche fără copii, oameni buni, culți, din intelectualitatea românească de altă dată. Eram apropiat sufletește de acești oameni, în care aveam încredere, cu care mă sfătuiam deseori, ca și cum mi-ar fi fost rude. Printre puținii lor prieteni erau vecinii – familia locuia în zona centrală a orașului, pe Calea Victoriei 190, Intrarea Dr. Toma Tomescu – între ei o oarecare doamnă Lederman. Printre puținele bucurii ale doamnei Atanasiu – izolată din cauza vârstei, a non-participării la lumea mondenă și a nomenclaturii comuniste (cu care sotul ei refuzase să fie în legătură), precum și din cauza faptului că ea și soțul ei erau nevoiți să se întrețină dintr-o pensie de mizerie – erau vizitele prietenelor ei, de vârsta ei și a soțului. În primăvara acelui an, s-a întâmplat să fie vizitată în aceeași zi, la aceeași oră, de două prietene care nu se cunoșteau între ele: o profesoară pensionară de naturale, văduva unui fost funcționar superior la vamă, o creștină credincioasă – și o juristă pensionară, evreică. Atunci când au venit, aproape în același timp, au făcut cunoștință, dar probabil că niciuna nu a reținut sau poate nici nu a auzit bine numele celeilalte. Doamna Atanasiu, gazdă bună, a vrut să le servească cu ceva. S-a întâmplat însă să nu aibă prăjituri și dulcețuri în casă, dar avea câteva azime de Pesah, pe care i le dăduse vecina ei, doamna Lederman. I s-a părut ceva exotic și potrivit: le-a rupt în bucăți mici, le-a pus pe o farfurie și le-a adus celor două prietene vizitatoare și convive. Deodată, doamna profesoară pensionară de naturale începu să-și facă cruce înspăimântată, de parcă l-ar fi văzut pe Satana sau pe Mefisto dracul în persoană. „Vai doamna Atanasiu, de unde ai astea?” spuse ea. „Mi le-a dat vecina și prietena mea madam Lederman, ea îmi dă azime, eu îi dau cozonaci, așa facem, schimbăm prăjituri între noi de sărbători una cu cealaltă, sărbătorim împreună”, răspunse doamna Atanasiu. „Vai doamna Atanasiu, să nu guști din ele, sunt făcute cu sânge de creștin, nu știi asta?”, adăugă doamna profesoară pensionară. Și deoarece doamna Atanasiu se uita la ea mirată și cam chiorâș, profesoara de naturale își îndreptă privirea spre vecina și conviva ei, fără să știe că această doamnă este evreică și o întrebă afirmativ, parcă voind să o ia martoră cu de-a sila: „Așa-i doamnă că am dreptate?”  La care, jurista evreică îi răspunse tot cu o întrebare, întrucât nu se așteptase la asemenea reacție: „Cum, dumneata încă te mai ocupi cu asemenea lucruri?” Doamna Atanasiu mi-a povestit întâmplarea după câteva zile, contrariată și scârbită, adăugând că nu înțelege cum prietena ei, profesoară de naturale, poate crede asemenea bazaconii la bătrânețe, mai ales că anterior avusese relații mondene datorită  fostului ei soț, funcționar superior la vamă. Cazul mi-a părut dezgustător și mie, precum și de neînțeles, fiind vorba despre o persoană peste nivelul mediu. Mai târziu mi-am spus însă, că somnul rațiunii naște monștri. Atunci când am povestit întâmplarea tatălui meu vitreg, regretatul  Leib Iosif Vaisman din Galați, de binecuvântată amintire, el a zâmbit și mi-a povestit altă întâmplare tragicomică. Într-o zi s-a dus la o berărie din oraș împreună cu un coleg și prieten al lui, creștin. Prietenul s-a cherchelit repede și l-a întrebat în mod afirmativ: „Așa-i că voi puneți sânge în pasca de Paștele vostru?”. Tatăl meu vitreg, care nu observase că respectivul  băuse  cam ceva mai mult fără sifon, i-a răspuns serios: „Ferească Dumnezeu, cum să punem sânge? După religia noastră, noi nu avem voie să consumăm nici măcar sânge de animal, iar despre sânge de om nici nu poate fi vorba!”. La care prietenul lui, chicotind, i-a răspuns: „Ei, lasă că știu eu, sânge mult nu puneți, că e grețos, dar o picătură-două acolo, de gust, ca sarea, ca să fie mai bun, asta da, sunt sigur!”. Tata vitreg nu i-a răspuns nimic. După câteva zile s-au întâlnit din nou, ca  buni prieteni, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era clar că respectivul, om care terminase liceul, debitase câteva prostii la beție. Tragic era însă că…le credea, că le avea în minte. Și totuși, un om cumsecade, care nu manifesta reacții antisemite în mod normal, în viața zilnică.

 

Întrebări  și  (poate)  răspunsuri

După cele două întâmplări povestite, am început să-mi pun întrebarea de unde vine această credință și cum se face că este înrădăcinată atât de puternic. Am căutat cărți de istorie cu ajutorul cărora să găsesc un răspuns. Mi se părea că acest nonsens reprezintă ceva care depășește propria mea gândire. Dar am constatat că acuzația de omor ritual a apărut încă din antichitate, în cadrul tensiunilor dintre iudaism și elenism. Aluzii apar la Tertulianus, unul dintre Părinții Bisericii. Fenomenul devine frecvent începând din secolul al 12-lea: este  perioada începutului fundamentalismului în rândul celor trei religii monoteiste, ca și a războaielor religioase. Primul caz semnalat în această perioadă a fost la Norwich, în Anglia, în anul 1144. Acuzația includea ideea că evreii fac acest lucru pentru a imita Patimile lui Isus. De fapt, se pare că ideea se datora și schimbării treptate în roșu a culorii pâinii sfinte. Istoricul israelian Ariel Toaff vorbește chiar și despre influența activității medicilor evrei în Italia, în privința lucrului lor cu sânge; ulterior, el a afirmat că nu a fost înțeles. Acuzația s-a dezvoltat în Germania în secolul al 13-lea, iar apoi s-a extins treptat în întreaga Europă.  Ea a continuat în epoca modernă, ajungând la cazuri răsunătoare în Europa central-estică începând din secolul al 17-lea. Rusia secolului al 19-lea a devenit centrul acestor acuzații. Un rol important revine acuzației de omor ritual de la Damasc , din anul 1840. Personalități evreiești din Anglia și Franța au protestat împotriva ei, reunindu-și eforturile în acest sens. A urmat cazul de la Tiszaeszlar, iar in anul 1911 cel dintr-o periferie a orașului Kiev, așa-numita „afacere Beilis”. Procesul lui Menahem Mendel Beilis, judecat la Kiev timp de doi ani (perioadă în care „acuzatul prezumptiv” Menahem Mendel Beilis se afla în închisoare) s-a încheiat cu achitarea și eliberarea acestuia, avocații apărării dovedind inepția acuzării și folosirea ei de către un grup politic antisemit extremist. Părea că este sfârșitul acuzațiilor de omor ritual. Dar nu a fost așa: acuzația a fost reluată de naziști. Un „savant” nazist a publicat un articol în ziarul „Der Sturmer”, în care susținea ideea omorului ritual ca fiind reală, singurul aspect rămas neclar (după părerea lui) fiind…scopul  evreilor.

În Țările Române, acuzații de omor ritual au avut loc începând cu secolul al 18-lea.  Prima acuzație de acest fel a avut loc în satul Onițcani din Basarabia la începutul aceluiași secol.  Au urmat diferite acuzații, în orașe precum Piatra Neamț, Bacău, Galați și altele. În fiecare caz, falsa acuzație fusese respinsă.  Unele asemenea acuzatii au avut loc mai tarziu, dar toate au fost respinse. Trebuie menționat faptul că intelectuali români de orientări diferite au respins ideea acuzației de omor ritual. Printre ei a fost și istoricul Nicolae Iorga. Deși critica unele atitudini ale evreilor, deși manifestase uneori atitudini antievreiești, Iorga a afirmat inepția existentă în această afirmație, respingând-o total și recomandând tuturor să  nu ia în considerație asemenea bazaconie. Atitudini de respingere a calomniei luării sângelui au manifestat intelectuali din diferite țări, printre care scriitorul rus Vladimir Korolenko. Această calomnie a fost respinsă și de teologi creștini de diferite orientări – catolici, ortodocși, protestanți – care au arătat inepția ei, imposibilitatea canibalismului la evrei. Concluzia comună tuturor este că în asemenea situație se poate vorbi despre o legendă spulberată.

Se poate afirma că legenda omorului ritual reprezintă o combinare între cruzime, fanatism și credulitate. Cel puțin din punct de vedere psihologic. Originea ei este în lipsa de cunoaștere, în lipsa de cultură a unor oameni simpli. O asemenea legendă cu implicații sociale antievreiești este asemănătoare cu cea a otrăviriii fântânilor sau cu cea a lui Ahasveras, jidovul rătăcitor. Legende pătrunse în folclor, a căror origine fusese uitată de cei care le ascultau, le repovesteau și le credeau. O analiză a acestor legende a fost făcută la sfârșitul perioadei interbelice de către  cercetătorul evreu american Joshua Trachtenberg, in cartea „The devil and the Jews”.  În România, o prezentare istorică interesantă (deși actualmente depășită)  a acestei teme a fost făcută de filologul Lazăr Șăineanu, într-an articol apărut în publicația „Anuar pentru Israeliți” în anul 1882. Articolul lui Șăineanu este intitulat „Calomnia luărei sângelui”. Am preluat titlul articolului său în titlul articolului nostru, modificându-l, introducând termenul „bazaconia”. Deoarece nu poate fi vorba numai despre o calomnie în cadrul unei legende, ci și despre o bazaconie. Pe care sperăm că nimeni nu o va mai lua în serios în viitor…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Vlad Solomon: (23-4-2012 la 04:22)

    Titlul din promo-ul ACUM primit de mine se referea concret la „omorul ritual”, schimbarea titlului cred ca lasa loc la nelamuriri si, nu e vorba de o simpla luare de singe, ci de perpetuarea idioteniei ca evreii, in scop ritual, folosesc singe de crestin sa fabrice azima de Pesah. Ce s-a intimplat de a fost modificat titlul?

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 5 Nu-mi place 7

  • Lucian Herscovici: (23-4-2012 la 08:08)

    Draga Vlad, acesta este titlul dat de subsemnatul.
    Amical,
    Lucian

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 2

  • Andrea Ghita: (23-4-2012 la 12:54)

    Ce figura jalnica avea acel individ, despre care tu spui ca era prieten al tatalui tau si la betie a debitat ineptia aceea cu sangele din azima. Se spune ca omul la betie destainuieste ceea ce crede in launtrul sau cel mai launtric. Am avut si eu o astfel de prietena care – la betie – si-a scos la iveala toata zgura antisemita. La trezire nu m-a mai regasit printre prietenele ei si ma gandeam ce bine ca se imbatase si am putut s-o cunosc! Trebuie sa fii si tampit si rau ca sa crezi o astfel de…bazaconie!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 9 Nu-mi place 2

  • Lucian Herscovici: (23-4-2012 la 15:30)

    Ai perfecta dreptate Andrea. Adevarul a iesit din vin – In vino veritas. Omul si-a dat arama pe fata. Alta data i-a spus unui evreu (tot la betie): „De ce ai venit tu aici, la noi in tara?” Dar nici evreul, care lucrase cu el si pentru rezolvarea unei probleme …ii impinsese ceva si miscase bine din urechi, i-a raspuns: „Asa, printre altele ca sa-ti dau bacsis tie”. Cu tata vitreg era coleg si prieten de shpritz, nimic mai mult. Iti dai seama insa ca, daca tata mi-a povestit, a inteles cu cine are de-a face. Dar este si o morala a fabulei. Exista antisemiti destepti, intelectuali, cu explicatii aparent logice – si antisemiti tampiti, care nu pot decat sa starneasca ilaritate. Precum si antisemiti plini de ura, puternici – precum si indivizi nitelus antisemiti. Nu omor ritual, ci doar un piculet de sange in pasca, asa, numai de gust…

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 3

  • Vrabie Otilia Georgeta: (25-4-2012 la 17:53)

    Am sa spun simplu,binecuvantata sa fie azima de Pesah.Imi amintesc mereu cu mare drad,perioada copilariei,minunatii vecini evrei,binecuvantata fie amintirea lor.Nu trecea zi,sa nu fiu prezenta in curtea si casa lor,unde eram rasfatata cu tot ce aveau mai bun.Mergeam la copiii lor,cu care eram prietena de nedespartit.Toate sarbatorile erau minunate si,de buna seama ne veseleam cu totii.Asteptam cu nerabdare Purimul,sa mananc delicioasele prajituri.Dar,cel mai mult ma bucuram de azima de Pesah.Era ceva absolut deosebit,muscam din ea cu evlavie.Nici atunci nu era privita cu ochi buni,prietenia stransa dintre parintii mei si familia vecina.Dar,am relatat o simpla amintire foarte draga,din copilarie.Au trecut anii,noi copiii si prietenii de atunci,suntem maturii si prietenii de astazi.Ei,au plecat in Israel,mult innainte de „revolutie”,apoi dupa,abea astemtam sa-mi trimita pachetul cu azima.Ieri,25.04,s-a comemorat si la Sinagoga din Brasov,cea mai cutremuratoare atrocitate impotriva poporului lui Israel.Din pacate pentru,noi,uitam prea repede.Aceasta „uitare”,se va intoarce impotriva noastra,daca nu constientizam ca oribila crima a fost premaditata,ca planul a inceput in 1933 si a fost atent detaliat pana in 1941.Acum,este foarte ingrijorator,cat de usor se lasa inselati si indobitociti ,manipulati josnic,un segment mare de oameni,dealtfel pasnici si buni crestini,impotriva altor oameni pasnici si buni.De aceea putem fi codusi atat de usor de mai Marii Lumii,exact incotro vor ei,fiindca gandim,scurt.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 2



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.215.69