Anamaria Marinca - o actriță care joacă în română, engleză și franceză
Anamaria Marinca este probabil cea mai titrată actriță română a momentului. Cunoscută pe plan internațional din 2004, când a jucat în serialul Sex Traffic, difuzat pe Channel 4, pentru care a luat premiul BAFTA în 2005 pentru cea mai bună actriță TV din Marea Britanie, ea a jucat apoi rolul principal în filmul “4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, laureat al Marelui Premiu Palme d’Or al Festivalului Filmului de la Cannes, în 2007.
Am intervievat-o pentru prima oară pe Anamaria, împreună cu colega sa din Sex Traffic, Maria Popistașu, la BBC, în 2004.
Aveam s-o reîntâlnesc la Londra în 2011, cu prilejul unei recepții date de Ambasada României http://www.acum.tv/articol/33582/.
Dar Anamaria Marinca joacă în filme și piese de teatru atât în engleză cât și în franceză, la Londra, New York sau Paris.
Am stat de vorbă cu ea, din nou, la Londra și a întrebat-o care au fost proiectele sale în ultima vreme?
La Paris am filmat „Un nuage dans un verre d’eau” (Un nor într-un pahar cu apă) în regia lui Srinath Samarasinghe și piesa “Pescărușul”, unde am jucat personajul Nina Zarecinaia, iar la New York am făcut un film de science-fiction, care se va numi probabil “The Europa report”, în regia lui Sebastian Cordero.
Când va apărea acest film pe ecrane ?
Sper că la începutul anului viitor.
Ce fel de film este?
Este vorba de primul echipaj uman care călătorește pe luna Europa a planetei Jupiter, care este acoperită de un ocean înghețat și se presupune că sub această crustă de ghiață există viață.
Mi se pare fascinant, comparând cu filmul care te-a făcut celebră “4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, e cu totul alt registru.
Da, și pe mine m-a mirat că am luat audiția și că m-am regăsit la bordul unei nave spațiale, am filmat în studio, în întregime la New York, într-un studio din Brooklyn. Am jucat în rolul pilotului în film, e ciudat, profesiunea aceasta îți oferă ocazia să trăiești vieți multe și foarte diverse.
Să ne întoarcem puțin la teatru, povestește-mi despre experiența ta pariziană.
A fost foarte intensă, Pescărușul e un text foarte dificil, nu e nevoie să o spun eu. A fost complicat pentru mine să găsesc sensuri într-o limbă – franceza – pe care n-o folosesc foarte mult, mai ales având atât de puternic imprimată sonoritatea limbii ruse, am crescut cu cinema-ul rusesc, cu piese…
Vorbești limba rusă?
Nu, mama mea vorbește bine și am crescut în casă cu cărți în limba rusă, cu televiziune în limba rusă, de la care mi s-a imprimat o anumită muzică și mi-a fost destul de complicat să accept că textul a fost tradus și în alte limbi. Limba română are anumite similitudini cu rusa, sunt cuvinte de origine slavă. Fiind limba mea maternă ni-a fost să abordez această partitură, a fost minunat să mă reîntâlnesc cu acest text, a fost primul meu monolog pe care l-am prezentat la admiterea în facultate, al Ninei Zarecinaia.
Spune-mi te rog câteva lucruri despre teatrul unde ai jucat această piesă.
E vorba despre Theatre Studio de la Alfortville, o suburbie a Parisului. Redia este semnată de Christian Benedetti, regizorul cu care am colaborat și în România și în Anglia.
Înțeleg că ai avut și niște spectatori foarte celebri…
Da, aș aminti-o pe Kristin Scott Thomas, am avut bucuria să o avem spectatoare într-o seară. Pentru mine a fost un moment deosebit, mai ales pentru că o văzusem pe scena la New York, tot în Pescărușul, în rolul Arkadinei, o interpretare fantastică.
Ați jucat cu casa închisă?
Da, a fost o bucurie să jucăm cu sala plină în fiecare seară. Asta se datorează și faptului că am avut critici de teatru foarte cunoscuți, din primele seri, am avut articole favorabile în ziare și alte publicații, precum Les Inrockuptibles, Telerama și altele. A trecut un an de atunci și-mi vine greu să-mi amintesc toate titlurile.
4:48 Psihoză - un monolog de 72 de minute la teatrul Young Vic de la Londra
Vreau să mă întorc cu doi ani și jumătate în urmă, te-am văzut pe scena aici la Londra, la Young Vic, un teatru de prestigiu, în piesa “4 :48, Psihoză”, de Sara Kane, un monolog de 72 de minute în limba engleză. Pentru cine nu te-a văzut, pot garanta că ai făcut un rol fenomenal. Cum ai reușit performanța de face acest monolog de 72 de minute într-o limbă care, totuși, nu e limba ta maternă?
Cred că e vorba de sens și nu de formă. Spuneam mai devreme că mi-a venit destul de greu să învăț textul de la Pescărușul în limba franceză, cu Sarah Kane lucrurile au stat puțin diferit pentru că cu 10 ani îniante mă mai întâlnisem cu textul piesei în România, la Piatra Neamț, când îmi fusese prezentat de Christian Benedetti și am tradus acest text pentru prima oară în limba română, împreună cu o prietenă Olimpia Mălai și am jucat textul. Cred că s-a imprimat niște sensuri, de atunci.
Ai făcut o pasiune pentru acest text…
Da, categoric și am visat să-l reiau în limba în care fost scris. Sunt foarte încântată că acest lucru s-a putut întâmpla, cu atât mai mult cu cât am vrut să comemorez 10 ani de la trecerea în neființă a Sarei Kane, care s-a sinucis în 1999.
Vreau să reamintesc că ai avut niște cronici prestigioase în presa “mare” din Londra, bănuiesc că ai fost foarte mândră de felul în care ai fost primită…
Da, însă am aflat abia ulterior, pentru că o rugăminte a mea când am început să repet a fost să nu se prezinte la avizier cronici. Răspunsul meu era în fiecare seară din partea publicului, pentru că textul e de o natură foarte specială. E foarte greu să negociezi succesul unui spectacol al cărui preț a fost atât de scump pentru autoarea lui. N-am vrut să aud laude, cred că mi-ar fi fost mai ușor dacă aveam cronici negative, dar mi s-a făcut o mapă de către cei de la Young Vic și am citit cu bucurie cronicile la sfârșitul stagiunii.
New York, Londra, Paris, limba engleză, limba franceză. Unde te simți cel mai în largul tău?
Asta e o întrebare capcană! Ar trebui să spun limba română… dar n-am mai jucat de mult în limba română.
De când?
Cred că la “Boogie”, care a fost al doilea film în limba română pe care l-am făcut și de atunci, din 2008, sper să nu mă înșel, n-am mai jucat în limba română.
Nu te tentează sau…
Cred că aștept rolul potrivit. Am avut invitații de a participa la proiecte de teatru și de film, dar aștept… rolul vieții, îmi vine să spun (râde)… Cred că am avut foarte multe șanse până acum, ar fi arogant din partea mea să mai aștept altceva.
Totuși trebuie să recunoști că rolul care te-a făcut cea mai celebră l-ai jucat în limba română. Privind înapoi, după cinci ani, cum ți se pare acest rol?
Mi se pare că a trecut … o zi, nu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, timpul e relativ… Timpul s-a oprit, nu după premiul de la Festivalul de la Cannes, ci după întâlnirea cu regizorul Cristian Mungiu, cu actorul Vlad Ivanov, cu întreaga echipă a filmului și după ce am primit cadoul acesta minunat și nu mă gândesc la Palme d’Or, mă gândesc la contactul pe care l-am avut cu publicul din fiecare țară, a cum au primit amenii această poveste.
Într-un fel nu crezi că e și un dezavantaj că ai rămas în mintea oamenilor turnată pe acest rol, ai fost catalogată deja?
Am mai jucat rolul Elenei Vișinescu, în “Sex Traffic”, în 2004, așa că în memoria publicului britanic am rămas fata din Cupcini, din Republica Moldova. Cele mai frumoase complimente pe care le-am primit au fost întrebările foarte inocente legate de pregătirea mea profesională. Am fost întrebată de multe ori dacă sunt actriță profesionistă, e lucrul pe care doresc să-l aud de fiecare dată. Se pare că interpretarea mea a fost atât de veridică încât lumea crede că a fost vorba de un documentar, de o persoană reală. Am fost confundată și cu Elena din Sex Traffic și cu Otilia, din 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile și bucurie mai mare ca asta nu există.
Iată totuși niște roluri legate de limba română, România, Republica Moldova, așa cum spuneai, patria ta e limba română…
E cuvântul, e limba română! Da, e probabil o chestiune de identitate, sunt povești pe care le cunosc. Vorbeam cu Cristian Mungiu, și îl întrebam care va fi următoarea poveste, ce va scrie, dacă se gândește să adapteze vreun roman sau să lucreze într-o limbă străină și mi-a spus că nu poate să filmeze decât istoriile pe care e cunoaște, iar eu mă raportez la lucrul acesta, mi s-a părut foarte important ce a spus. Undeva e adevărat și pentru actori, chiar dacă-mi place să cred că sunt un cameleon și pot să fac un rol foarte bun într-un film de science-fiction în limba engleză, până acum rolurile mele puternice au fost cele care țin de identitatea mea.
Ce proiecte ai pentru viitorul apropiat?
Nu am semnat pentru niciun film deocamdată, sunt în discuții pentru un film francez și unul spaniol. Titlul celui francez este “Une rue peu fréquentée” – O stradă puțin circulată și al celui spaniol este “Canibal”. Pentru teatru nu am niciun proiect deocamdată.
În final, Anamaria, ești originară din Iași, dar ai ca bază Londra, dar trăiești și lucrezi și la New York și Paris, ești un fel de cetățean al Universului?
(Râde) …Al Pământului, al acestei Planete Albastre. Sunt o nomadă și-mi place să cred că mă pot simți acasă aproape oriunde. Sunt o călătoare, îmi place să cunosc oameni și spații cât mai diverse. Nu știu unde mă va purta norocul, deocamdată sunt aici și voi sta o perioadă la Londra.
Excelent interview. M-a incintat sobrietatea si seriozitatea discutiei. Nimic frivol sau excesiv. Mai exista romani de soi in lumea aceasta care au demintate, inteligenta si talent. Multumesc!
Astept si pe viitor, cu acelasi interes, interviurile si articolele dvs.
Va doresc numai bine!
Admir foarte mult finetea si eleganta Anamariei Marinca (si desigur talentul ei), m-a bucurat mult sa citesc interviul cu ea. O binevenita aducere aminte a faptului ca actorii de clasa (nu „celebritatile”) sint educati, inteligenti, profunzi, modesti.
Domnule sau Dna Dana (anonimatul deruteaza… mde!)
Ce are de-a face „modestia” cu talentul extraordinar al actritei in cauza…? Eu cred ca absolut nimic, fiindca o astfel de arta teatrala ce depaseste orice standard clasic cu care ne-am obisnuit pe vremea „Educatiei Gratuite”, precum cea a Dnei Anamaria Marinca, nu are chiar nimic de a face cu modestia!
Eu cred ca „modestia” este propria Dvs. proiectie interioara, proiectie ce va ofera doar o iluzie de confort personal: o fi ea actrita mare, da’ daca e modesta nu ma simt nici provocata nici deranjata, asa ca ii dau in continuare cu zacusca in bagaj si ii fac eu un favor ca o apreciez. Fair enough desi arta nu are nevoie de aprecierea „Educatiei Gratuite” si a borcanului cu zacusca.
Pentru mine plusul de valoare vine din rolurile extraordinare ale Anamariei Marinca, nu din zacusca Dvs. parfumata cu „modestie”.
Dar ca sa nu mai lungim vorba… o fi vorba inca o data de „Educatia Gratuita” si nimic mai mult. Intelegem. Ne-am obisnuit. Dar nu acceptam. Arta Dnei Anamaria Marinca este mult mai importanta, benefica si durabila decat „modestia” la care faceti apel si decat zacusca pe care … trebuie neaparat sa o puneti la frigider. Ca se impute.
Domnule Burghelea,
Sprinteneala dezinvolta cu care faceti volute retorice intre preferinta mea pentru zacusca, educatia gratuita si atit de aparenta mea nevoie psihologica de a ma auto-convinge ca Anamaria Marinca e modesta m-a lasat efectiv cu gura cascata.
As spune cite ceva despre faptul ca o persoana educata (gratuit sau nu) nu recurge la atac la persoana si aduce in discurs doar aspecte relevante pentru subiectul in discutie. Dar imi este clar ca este inutil. Strategia dumneavoastra retorica (si nu doar a dumneavostra in redactia acum) se bazeaza pe o serie de piloni deja cu traditie, care se repeta ad nauseam:
1) se ataca persoana pentru ca nu isi declina integral identitatea (inevitabil cu pseudo-ironicul „Domnule sau Doamna” X). Face it – nu toti avem curajul raspunderii, sau nu sintem destul de narcisisti sa ne vedem numele cu orice ocazie, sau pur si simplu ne convine anonimatul, sau exista milioane de alte motive pentru care nu semnam integral. Atit timp cit nu e o conditie obligatorie pentru comentariile de pe ACUM, agitatia dumneavoastra e nejustificata.
2) se aduc eventual in discutie pasaje din alte comentarii are nefericitului personaj care are indrazneala sa aiba o parere (nu intotdeauna divergenta – adesea cite un comentariu inocent este calul de bataie pentru o diatriba razbunatoare cu privire la o contributie din trecut. Vezi in cazul de fata zacusca si educatia gratuita. Va multumesc pentru timpul dedicat cercetarii comentariilor mele mai vechi – sinteti totusi, ocupat cu proiecte de „sute de mii de euro”, ma flateaza ca ati gasit timp pentru a cauta si ‘fisa’ mai vechile mele interventii)
3) se mobilizeaza restul redactiei, care isi aduc aportul obligatoriu printr-o mitraliere de opinii solidare cu colegii si invariabil impotriva preopinentului
4) unii redactori chiar merg mai departe, si merg mai departe, emit si ei citeva ditirambe solidare contra „anonimului lipsit de personalitate care nu isi declina identitatea”
5) una peste alta, un mecanism care pe mine a ajuns sa ma plictiseasca. Sintem intr-o lume libera, avem cu totii drepturi: dumneavoastra sa va rulati la infinit aceasta strategie si ideile recurente (sa nu le spun fixe): educatia gratuita care nu era gratis, natia care nu va recunoaste imporanta si nu va regreta, etc. La rindul meu, am dreptul sa refuz sa imi declin identitatea, sa imi placa zacusca, si in mod special sa nu cad de acord cu toate parerile dumneavoastra, oricit incercati sa le dati un invelis umoristic scremut (si umorul e o arta, a propos – unora le iese natural, altii cad in cabotinism). De asemenea, daca tot imi oferiti consiliere psihologica gratuita (in lumea asta in care psihoterapia e scumpa), dati-mi voie sa ma alatur acestui demers generos si sa emit si eu niste pareri despre nivelul de frustrare dublata cu auto-suficienta si nevoia disperata de acceptare cu orice pret care razbate din articolele si comentariile dumneavoastra excesiv de „sfatoase”.(A propos, cum stati cu relatia cu tatal Dumneavoastra?) Mai apoi, probabil traumele legate de Domnisoara T nu s-au vindecat si nu se vor vindeca niciodata. Si ar mai fi citeva complexe observabile, dar ma abtin – cum spuneam, psihoanaliza e scumpa, si nu are efect decit daca pacientul plateste pentru ea.
Acestea fiind zise, ramin la convingerea ca Anamaria Marinca (care e victima colaterala a interventiei dumneavoastra aici) e o persoana modesta (nu e primul interviu cu ea pe care il citesc), ceea ce nu se poate spune despre dumneavoastra. Nu consider modestia o calitate pe care sa o caut cu dinadinsul, si nu o cultiv, dar imi place cind o intilnesc. Am alergie insa la sfatosi si la cei care trebuie sa aiba ultimul cuvint in orice discutie. Intrucit ACUM abunda in redactori de genul asta, probabil ca e mai bine sa ma alatur grupului tot mai mare al persoanelor care au ajuns sa se abtina de la a va mai comenta articolele, probabil in timp se vor abtine si de la a le mai citi, pentru ca nu imi pare ca aveti nevoie de un dialog, ci mai degraba de osanale (deh, educatia gratuita si participarea in demonstratii pe stadioane cu cravata rosie la git or fi de vina).
Sint sigura (da, sint -era sa spun „Doamna”, dar ar fi probabil o exagerare in ochii dumneavoastra – femeie) ca ati avea multe sa imi raspundeti. Sinteti liber sa o faceti, dar nu stiu in ce masura voi avea timp sa citesc ultimul dumneavoastra cuvint. Am si eu niste sute de mii de euro de invirtit si de justificat la sfirsitul fiecarei luni calendaristice. Deci va asigur ca va las dumneavoastra ultimul cuvint, puteti fi linistit in privinta asta. Á bon entendeur, salut!
Ce lagature are acest interminabil comentariu semnat „Dana” cu acest articol?
Regret, Dle sau Dna Dana,
Atat timp cat preferati sa scrieti comentarii interminabile sub acoperirea anonimatului, feminitatea Dvs. nu ma convinge catusi de putin deci folosesc aceeasi formula de adresare. Acum sa trecem la comentariile noastre.
„1) se ataca persoana pentru ca nu isi declina integral identitatea (inevitabil cu pseudo-ironicul “Domnule sau Doamna” X). Face it – nu toti avem curajul raspunderii, sau nu sintem destul de narcisisti sa ne vedem numele cu orice ocazie, sau pur si simplu ne convine anonimatul, sau exista milioane de alte motive pentru care nu semnam integral. Atit timp cit nu e o conditie obligatorie pentru comentariile de pe ACUM, agitatia dumneavoastra e nejustificata.”
Fair enough. Atat timp cat va ascundeti sub anonimat, nu ma puteti convinge ca sunteti o persoana reala asa cum sunt eu. Ati putea fi foarte bine un bash code scris pe un terminal Linux ce scrie in mod automat comentarii. Cum ma puteti convinge ca sunteti o persoana si nu un malware?
Fiindca pana nu ma convingeti asumandu-va o identitate reala, nu putem discuta despre atac la persoana. Cel mult despre atac la SPAM. Ceee ce OK, o face orice program antivirus.
„2) se aduc eventual in discutie pasaje din alte comentarii are nefericitului personaj care are indrazneala sa aiba o parere (nu intotdeauna divergenta – adesea cite un comentariu inocent este calul de bataie pentru o diatriba razbunatoare cu privire la o contributie din trecut. Vezi in cazul de fata zacusca si educatia gratuita. Va multumesc pentru timpul dedicat cercetarii comentariilor mele mai vechi – sinteti totusi, ocupat cu proiecte de “sute de mii de euro”, ma flateaza ca ati gasit timp pentru a cauta si ‘fisa’ mai vechile mele interventii)”
Care o fi logica acestui comentariu? Daca un virus iti strege ieri discul dur, trebuie sa il feliciti azi ca ti-a trimis o Valentine card?
„3) se mobilizeaza restul redactiei, care isi aduc aportul obligatoriu printr-o mitraliere de opinii solidare cu colegii si invariabil impotriva preopinentului”
Semanati din ce in ce cu un virus informatic. Cum identificati membrii redactiei? Imi puteti dovedi de exemplu ca sunt membru al redactiei? Si cum numarati opiniile solidare (mai jos scrieti ca v-a cam pierit cheful de a citi Acum…)?
„4) unii redactori chiar merg mai departe, si merg mai departe, emit si ei citeva ditirambe solidare contra “anonimului lipsit de personalitate care nu isi declina identitatea”
Chiar nu ati inteles ca anonimatul nu este incurajat de revista Acum?
Am ajuns la partea (5). Excesiv de lunga. Imi permit sa o trunchiez, eu nu sunt un bash code, am o identitate reala si ma asteapta cina.
„(A propos, cum stati cu relatia cu tatal Dumneavoastra?) Mai apoi, probabil traumele legate de Domnisoara T nu s-au vindecat si nu se vor vindeca niciodata. Si ar mai fi citeva complexe observabile, dar ma abtin – cum spuneam, psihoanaliza e scumpa, si nu are efect decit daca pacientul plateste pentru ea.”
Cine vorbea de atac la persoana? Iar eu chiar sunt o persoana reala. De ce va permiteti astfel de comentarii josnice sub acoperirea anonimatului? Si de ce invocati dreptul la libera exprimare, la libertate in acelasi timp? nu sesizati ridicolul si absurdul situatiei? Si sunteti sigura ca Domnisoara T. a existat vreodata? Daca o fi fost doar un personaj imaginar?
„Sint sigura (da, sint -era sa spun “Doamna”, dar ar fi probabil o exagerare in ochii dumneavoastra – femeie) ca ati avea multe sa imi raspundeti. Sinteti liber sa o faceti, dar nu stiu in ce masura voi avea timp sa citesc ultimul dumneavoastra cuvint. Am si eu niste sute de mii de euro de invirtit si de justificat la sfirsitul fiecarei luni calendaristice. Deci va asigur ca va las dumneavoastra ultimul cuvint, puteti fi linistit in privinta asta. Á bon entendeur, salut!”
Ma bucur ca „nu aveti timp” sa cititi raspunsul meu, desi stiu bine ca il cititi chiar acum. De fapt, eu chiar va recomand calduros sa nu ne mai cititi. Nici una din interventiile Dvs. in Acum nu a adus un plus de valoare adaugata. Eu cred ca trebuie sa cititi altceva. Si, va rog sa ma credeti, daca decideti sa nu mai cititi Acum, nimeni nu are nimic de pierdut.
Dialogurile interminabile cu anonimii sunt obositoare.
Car le ridicule tue.
Domnule Petru Clej, comentariul persoanei sau a virusului informatic ce semneaza „Dana” nu are prea mult de a face cu articolul in cauza. Din pacate. Este doar un mesaj direct adresat mie. Fiindca tocmai aceasta persoana sau virus informatic se plangea de „atacul la persoana”. Adica exact ce scriam mai sus: le ridicule qui tue.
Imi pastrez totusi speranta ca s-a saturat sa citeasca Acum, asa cum promite. Fiindca in tot ceea ce a postat nu am reusit sa vad absolut nici o valoare adaugata.