ACUM.TV

Cred că fiecare cadou poartă în el amprenta dăruitorului, iar dacă e un obiect vechi, o moştenire de familie, amprentele stratificate îi conferă o încărcătură specială. Şi mai cred  că momentul şi locul în care este oferit nu sunt întâmplătoare.  Cartea de rugăciuni pe care am luat-o cu mine săptămâna trecută, la sinagogă, la Izkor – rugăciunea pentru morţi – stă dovadă că fiecare dar are tâlcul lui.

Era prima dată când mergeam fără Mama… Şi prima oară când mă rugam şi pentru sufletul Ei. Citind cu ochii împăienjeniţi de lacrimi rugăciunile murmurate de atâtea femei înaintea mea, am intrat parcă în rezonanţă, peste timp, cu durerea altor fiice care-şi plângeau părinţii…

Cărticica de rugăciuni modestă, cu coperte cartonate negre, roase la cotoare,  introdusă într-o teacă de carton neagră, roasă şi ea la colţuri, am primit-o în dar acum şaptesprezece ani, de la nişte rude din Budapesta. Lali, înalt şi elegant, inginer electronist – trecut prin Holocaust şi rămas văduv după o căsnicie frumoasă, de câteva decenii – a întâlnit-o pe Lena – o femeie delicată, concert-maestra unei orchestre budapestane şi văduva unui lingvist celebru, membru al academiei ungare  – şi dragostea a înflorit între ei, la o vârstă când alţii se resemnează că vremea lor a trecut. Au intrat în casa noastră cu chipurile aureolate  de acest anotimp binecuvântat al vieţii lor întomnate, surâzători şi generoşi, încărcaţi de daruri pentru fiecare. Ea mi-a întins micuţa carte de rugăciuni spunându-mi „Ţi-am adus un Miriam ; l-am primit cu ani în urmă şi m-am gândit că e cadoul cel mai potrivit pentru tine.” Am mulţumit politicoasă şi am aşezat pe raftul bibliotecii cărticica neagră cu cotoare roase şi  apărătoarea neagră de carton cu marginile roase, încredinţată că nu aveam s-o mai iau de acolo. Mi se părea ciudat să-ţi rosteşti rugile cu vorbele aşternute pe hârtie de alţii! Credeam că dacă simţi nevoia să te rogi, trebuie s-o faci cu cea mai adâncă sinceritate şi smerenie, spunând cuvintele izvorâte din cugetul tău. Oricum, noi nu aveam cărţi de rugăciuni. Probabil şi  bunicile mele sau mătuşile părinţilor avuseseră astfel de cărţi, care au fost mistuite în Holocaust, împreună cu vieţile lor…

După moartea fulgerătoare a Tatii, am început să mă duc cu Mama la templu de Yom Kippur, de Sukot, de Pesah şi de Şavuot, la Izkor – rugăciunea pentru morţii noştri. Mama mergea şi mai demult la rugăciunea pentru sufletul părinţilor şi rudelor moarte în Holocaust, dar – întrucât tradiţia nu permite să asiste la această rugăciune persoanele care au ambii părinţii în viaţă  –  eu nu o însoţeam. Lua cu ea Luahul (calendarul iudaic), tipărit la Bucureşti, şi citea din el rugăciunile transliterate din ebraică.  Din nefericire, venise  timpul să stau alături de Mama, la Izkor…Brusc mi-am amintit de cărticica de rugăciuni căpătată de la rudele mele din Budapesta (care se prăpădiseră şi ele), am scos-o de pe raft – cu gestul firesc,  ancestral, al femeii pregătite pentru rugăciune – şi am început s-o răsfoiesc.

După cum atestă prima pagină, Miriam (Mirjam – în maghiară) este o culegere de rugăciuni pentru femeile israelite, scrisă de Dr. Arnold Kiss (1869 – 1940), mare rabin al sinagogii neologe de pe strada Leo Frenkel din Budapesta, autor remarcabil al unui număr însemnat de predici şi eseuri pe teme iudaice, dar şi de poeme şi nuvele. Prima ediţie a cărţii a apărut în 1899, eu primind în dar ediţia a 53-a revăzută şi adăugită, tipărită în 1922, la Tipografia Schmidl şi Manheim din Budapesta, strada Josika nr.12, din Arondismentul VII şi comercializată la Cluj, de Weinsten&Friedmann, lucru menţionat  atât  româneşte, cât şi ungureşte : Tipografie şi mare depozit de Hârtie / Könyvnyomda és papírnagykereskedes Cluj – Kolozsvár, Calea Regele Ferdinand 34, Telefon 10-60.

Cele două dedicaţii din interior, scrise cu cerneală albastră, s-au succedat la o distanţă de douăzeci de ani. Prima, datată Braşov 7 martie 1976, era semnată de fratele lui Lali – Iosif şi soţia sa Margit, iar cea de a doua, datată Budapesta, 16 septembrie 1995, îmi era adresată mie, fiind semnată de Lali şi Lena.

Părinţii lui Lali şi şase, din cei nouă fraţi ai săi, au pierit în lagărele de exterminare. Lali şi fratele său Martin au supravieţuit în detaşamentul de muncă,  iar Iosif,  fratele cel mai mare, trăia deja la Braşov.

Iosif , un faimos croitor de damă, locuia în central oraşului, într-o casă veche cu încăperi înalte şi spaţioase, având uşi duble cu clanţe de alamă şi o baie cu robinete de porţelan (pe care scria cu litere gotice Kalt şi Warm). Îl cunoscusem în anii 1980, când era deja văduv şi trecuse de 80 de ani. Eram invitată la el la masă în fiecare vară când –  venind de la băi, de la Covasna –  mă opream la Braşov având de aşteptat câteva ore pentru trenul de Cluj. Pe pereţii sufrageriei atârnau tablouri ale pictorilor Şcolii de la Baia Mare şi câteva desene de Marcel Iancu. Masa delicioasă era servită în vesela de poţelan fin cu floricele roz şi tighel auriu, iar Nenea Iosif (Józsi, cum îi spuneam noi) îmi povestea o mulţime de lucruri despre familia tatii (cu care era rudă prin alianţă), despre anii primului război mondial (când luptase în Italia) şi despre Clujul interbelic unde fusese croitor şi arbitru de fotbal. Soţia lui şi-a dorit să se mute la Braşov şi astfel au scăpat de deportare…

În anii 1980 cartea de rugăciuni era deja la Budapesta şi am dedus că trebuia să-i fi aparţinut soţiei sale, Margit. Dacă era al vreunei femei din familia lui Iosif, ar fi fost despărţită de posesoarea lui înainte de ghetou sau după ajungerea pe rampa de la Auschwitz…

Îmi povestise că Margit îi fusese recomandată de un şathen, un intermediar angajat de rudele îngrijorate de burlăcia lui îndelungată .  I-au găsit o fată de treabă, gospodină şi pricepută în ale croitoriei, tocmai la Târnăveni. Iosif a profitat de o deplasare în Secuime a echipei sale de fotbal,  s-a dus până la Târnăveni, a cunoscut-o pe Margit, a plăcut-o şi s-a însurat cu ea. În 1936, la dorinţa ei,  s-au mutat la Braşov.  Îmi imaginez că atunci luaseră cu ei şi cărticica de rugăciuni, pe care peste 40 de ani aveau s-o dăruiască Lenei…

“Miriam – cărticica de rugăciuni pentru uzul femeilor izraelite “are 571 de pagini cu chenar roşu, tipărite cu litere mărunte, şi cuprinde peste 120 de rugăciuni pentru toate ocaziile – marile sărbători şi evenimentele majore ale vieţii, cele vesele şi cele triste –  compuse într-o aleasă limbă maghiară,  reflectând esenţa credinţei iudaice. Cuvinte de alinare şi încurajare… Citindu-le îţi vin pe buze alte cuvinte, mai profunde şi mai sincere,  aceste rugăciuni fiind catalizatoarele imboldului de a-ţi descărca şi a-ţi ostoi furtuna lăuntrică, stârnită de bucurie sau de tristeţe, de a-ţi întări nădejdea în vremurile bune care vor veni.

Mângâind copertele negre, cu cotoarele roase, gândul mă duce la semenele mele  care au ţinut în mână câte un Miriam, în serile de Şabat, la sinagogă, la nuntă sau la înmormntare … Poate şi în drum spre lagărele morţii.

Acest articol a fost publicat duminică, 22 aprilie 2012 la rubrica Perspective spirituale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.