Iluzii
Să te identifici mereu şi mereu în aceleaşi lucruri. Să trăieşti zi după zi în aceiaşi negură. Să laşi cerul să îţi cadă pe piept şi să-ţi îngreuneze respiraţia…
Sfârşitul.
Începutul.
Totul începe cu un sfârşit şi se termină cu un început.
O iluzie derizorie într-o clipă de linişte sfâşiată.
Sfârşitul nu e totul. De fapt e doar începutul unei noi căutări într-o negură îndepărtată. Poţi trăi din vise, te poţi alimenta din speranţe. Dar când ele dispar rămâi doar tu, singur, gol, fără nimic care să îţi acopere neputinţa în faţa sorţii.
Şi atunci te ridici. Îţi priveşti chipul în oglinda cu mii de faţete. Vezi sângele ce-ţi împresoară chipul. Vezi spaima ce îţi dă putere. O putere sadică ce te face să continui şi să cazi în nebunia unei zile apuse.
Toate apun.
Toate se nasc.
Apoi apun din nou ca într-o încâlceală de gânduri anoste.
Atunci ce e moartea? Ce e viaţa, dacă nu o sumedenie de vedenii şi de iluzii temporare. Ne ascunedm în viaţă pentru a ne putea refugia în moarte. Şi-apoi ne dorim să ne naştem, iar şi iar; să comitem aceleaşi păcate şi să înfruntăm aceleaşi gânduri.
Trăim în iluzii şi murim în speranţă.