caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

O floare pentru Haralambie

de (24-7-2006)

Scriu despre Haralambie, un ţăran pe care l-am cunoscut pe timpuri, parcă într-o altă viaţă.
Eram copil pe-atunci; scriu şi mă-ntreb de ce scriu şi cui folosesc amintirile mele. Nu folosesc nimănui.
Fiecare îşi construieşte propriul model de viaţă, sau fiecare cu ce îi este sortit; prea rar învaţă o generaţie de la alta, iar eu nu urmăresc să dau sfaturi nimănui.
Poate sunt mai tristă azi, zic unii că depresia e o tară genetică, dar eu nu cred.
Sunt tristă când îmi amintesc de Haralambie, fiindcă aduce cu el o încărcătură de ani grei, copilăria mea, răvaşită, marcată de întâmplări deosebite şi de răsturnări ale istoriei.
Era un om sărac, avea nevastă şi un copil, locuia într-o casă de la marginea satului, pe deal, o casă cu o singură odaie şi o tindă. Bunica mă trimitea mereu să-l chem la noi fiindcă Haralambie era bun la toate: săpa, căra apă de la şipotul din vale, ducea caii la păşune, strângea fânul şi pentru astea mai câştiga un bănuţ. Într-un fel, Haralambie făcea parte din familie.
– Hărăluţă, zicea bunica, du-te mata până la Darabani şi du pantofii ceia la reparat la domnu Piloş.
– Amu, amu, coană Jeniţă! Numai să tai lemnu’ ista!
Haralambie era un munte de om. Într-o zi, a cărat în spate o scoarţă cu motive moldoveneşti, cu trandafiri, o scoarţă de olişcă, mare cât peretele, pe care bunica a trimis-o-n dar unui doctor care a salvat viaţa unchiului meu. A săltat-o Haralambie-n spate, s-a îndreptat de şale şi plecat a fost; şase kilometri până la Darabani.
Cu timpul, ai mei au sărăcit. Tot mai puţine animale, apoi nici un cal. Pe ultimul, o iapă albă, pe nume Coca, a atins-o bunica de câteva ori cu făcăleţul pe crupă, ca să-i fie de noroc, şi a vândut-o Haralambie la târg. Droşca cea neagră, cu hulube roşii a rămas singură şi pustie în grajd. Pe scaunul ei şi pe capră cotcodăceau găinile.
Atunci iar am plâns, după cum plânsesem şi pentru ceilalţi cai şi pentru câinii Oscar şi Molda care îmi ieşeau înainte când veneam de la şcoală. Erau tare frumoşi şi deştepţi câinii, mă întâmpinau tocmai la pod, departe de casă, ştiau când termin lecţiile, apoi săreau în jurul meu, într-o joacă şi o bucurie continuă.
Câinii au fost otrăviţi cu stricnină chiar de unchiul meu. Am văzut totul, a fost cumplit. Atunci am scris prima mea “operă literara”, fiindcă am simţit că trebuie să fac neapărat ceva pentru Oscar şi Molda. M-am retras în spatele casei cu un maculator în care am plâns-sânge printr-un creion.
A fost o suferinţă mare convertită în cuvinte; cred că a fost artă pură.
De atunci, abia acum, peste multe decenii, s-ar zice că mai scriu, dar înşir doar câte ceva, la întâmplare, de cele mai multe ori mă joc, fiindcă am prins frică de puterea cuvintelor.
După mulţi, mulţi ani, când a murit unchiul meu în urma unei cumplite suferinţe, cineva din familie m-a întrebat cu ce-o fi păcătuit el. Am răspuns fără ezitare că a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că i-a otrăvit pe Oscar şi Molda…
Haralambie i-a îngropat în vale, lângă pârâu.
– Hărăluţă, du-te mata, dacă vrei, până la Darabani, la Poştă, şi adu o lădiţă cu nişte sticle pe care mi le-a trimis Teofil de la Bucureşti!
Era o lădiţă de lemn, cu sticle de apă minerală pentru bunica, fiindcă suferea cu rinichii.
Haralambie, curios, s-a oprit pe un deal, a deschis lădiţa, a gustat dintr-o sticlă, apoi a scuipat cu mare scârbă şi s-a mirat peste poate.
– Nu te supăra, coană Jeniţă, am vrut să văd ce băutură vă trimite domnul Teofil. Credeam că e ceva bun, da’ mă mir cum puteţi bea aşa o apă puturoasă.
Bunica a râs, toţi s-au distrat. Era apă sulfuroasă de la Căciulata…
Tot Haralambie a săpat o groapă mare în curte atunci când au ars cărţile. A fost încă o tragedie.
Un primar semianalfabet a dat ordin ca învăţătorii şi preotul din comună, posesorii de cărţi, să le ardă imediat, altfel, vor fi controlaţi şi pedepsiţi.
În groapa aceea s-au dus cărţile din biblioteca de pe hol, revistele şi ziarele din pod, un pod fermecat, unde ajungeam urcând pe scară şi ţinând în mână lampa aprinsă. Acolo răsfoiam colecţia “Albina”, revista ţărănimii, “Însemnări ieşene”, “Lamura” şi altele; acolo găseam poveşti, povestiri, fabule de Vasile Militaru, snoave de Theodor Speranţia şi câte altele. Îmi aduc aminte că am fost neplăcut surprinsă când am citit un interviu în care Lenin îi mărturisea unui american că poporul e la fel cu o turmă de oi.
– Copchilă, copchilă, dă-te jos din pod, să nu dai foc la casă! striga bunica de jos.
Rodică, ai grijă mata de copchila ceea, că nu s-a mai dat jos din pod, stă acolo de dimineaţă!
Mă temeam de mătuşă-mea. Mă dădeam repede jos, cu gândul să urc iar când pleacă ea pe undeva.
Haralambie învârtea cărţile cu o furcă, avea grijă să nu se împrăştie pălălaia. Cărţile se răsuceau şi se zvârcoleau în chinurile focului. Ardea o lume-ntregă de gânduri şi de vieţi.
Ziceau că se naşte o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă, dar din flăcările anilor acelora îşi iţea capul un monstru.
A mai fost seceta cea mare când s-a topit soarele şi a curs pe pământ, au fost anii de foamete. Băteau clopotele-ntruna, mureau de-a valma bătrâni, tineri şi copii. S-au dus la groapă şi câţiva colegi de-ai mei din şcoala primară. Au mâncat, din greşeală, rădăcini de cucută fiindcă semăna cu baraboiul, o buruiană comestibilă.
Ne-a salvat viaţa o vacă cu lapte. Nu mai avea nici ea ce să pască, dădea tot mai puţin lapte, bunica îl îndoia cu apă, îl fierbea într-un ceaun, punea mălai, făină, tărâţe, apoi, când n-a mai avut altceva, punea resturi de orz amestecat cu pleavă.
Nimeni nu mai avea nevoie de Haralambie. Ce treabă să mai facă?
Dar el, bietul, venea deseori pe la ora amiezii, îl vedeam pe fereastră, era înalt, zicea “săru-mâna”, se aşeza pe un scăunel lângă uşă, scotea căciula şi o ţinea pe genunchi. Tăcea. Se vedea că îi era ruşine. Bunica îi punea şi lui nişte fiertură într-o farfurie.
Apoi, într-o zi, n-a mai venit. A murit de foame…
Mătuşă-mea m-a luat de mână şi ne-am dus pe deal, la casa lui, să-i aprindem o lumânare.
O casă pustie, nu mai avea nici gard.
În camera goală, numai cu o icoană pe perete, pe o masă, stătea mortul, Haralambie, mai lung decât masa. Fiu-său murise înaintea lui. Singură, nevastă-sa, cu un bariz negru pe cap, nu mai avea nici o lacrimă; tăcea şi-şi ţinea mâna la gură…
A trecut atâta timp de atunci, s-au întâmplat atât de multe în viaţa mea, în viaţa noastră, dar amintirile anilor acelora îmi sunt aşa de vii, aşa de adânc întipărite, încât aş putea descrie şi culoarea firelor de iarbă, şi clipocitul pârâului din vale.
Şi printre atâtea imagini trecute, acest ţăran îmi apare întruna, trebăluind prin curte, tăcut, respectuos şi parcă ridicat de un vânt năpraznic, luat pe sus şi dus peste garduri, peste sate, aruncat undeva.
El, care era atât de voinic, n-a putut să se opuna. A fost zdrobit şi nimicit…

Ecouri

  • Evelina Moraru: (24-7-2006 la 00:00)

    Impresionante amintiri si atit de frumos scrise! Linga fumul icoanelor ramine amintirea unor oameni,pentru fiecare altii dar Dumneavoastra spuneti lucrurile intr-un fel minunat pentru noi toti.
    Cu stima,
    Evelina Moraru

  • Traian Ioan: (24-7-2006 la 00:00)

    Ce bine este de dumneavoastră că puteţi scrie, că puteţi striga în linişte fără să vă arătaţi supărarea. Frumos mod de a-ţi trata durerea.
    O zi cât mai bună,
    Traian Ioan

  • Gheorghe Cionoiu: (24-7-2006 la 00:00)

    Stimată doamnă Corbea,

    Pentru a putea înţege mai bine povestirea dumneavoastră vă rog să precizaţi în ce an au fost arse publicaţiile la ordinul primarului semianalfabet.

  • Nick Popescu: (24-7-2006 la 00:00)

    Va rog nu va opriti. Am implinit 60 de ani anul acesta. De multa vreme nu am citit ceva atit de autentic. Eu tin mint multe istorioare din acestea din copilaria mea, foarte multe.
    Am plins citind. Continuati, avem nevoie de asa ceva in acesti ani de acum.

    Cu mult respect,
    Nick Popescu

  • G. Cionoiu: (24-7-2006 la 00:00)

    Stimată doamnă Corbea,

    Meditând asupra povestirii dumneavoastră mi-am dat seama că aş mai avea două întrebări la care vă rog să îmi răspundeţi dacă doriţi:

    1. Întrucât cunosc destul de bine realitatea satului românesc de ieri şi de azi, consider că personajul Haralambie este foarte reprezentativ pentru ţăranul care îşi cheltuia şi îşi cheltuieşte toţi banii pe băutură. Dacă personajul Haralambie este real, mă întreb dacă aţi omis să precizaţi că îi plăcea să tragă la măsea din considerente stilistice sau dacă supoziţia mea este falsă.

    2. Întrucât ştim că scrieţi poveşti, mă întreb dacă povestirea „O floare pentru Haralambie” trebuie considerată literatură non fictivă sau dacă unele dintre afirmaţiile pe care le conţine combină realitatea cu imaginaţia.

  • barbu: (24-7-2006 la 00:00)

    „…… Eram copil pe-atunci; scriu şi mă-ntreb de ce scriu şi cui folosesc amintirile mele. Nu folosesc nimănui…..”

    Cat de mult gresiti….. suntem generatia care avem asemenea amintiri…. suntem generatia care a cunoscut simplitatea si puritatea taranului roman…..mai suntem deocamdata.
    Dar ceea ce scrieti Dv atat de adevarat, de adanc, atat de autentic si dureros este cel mai frumos omagiu ce se poate aduce omului din fata noastra, care sta pe jumatate de scaun, teapan, privind intr-o parte si framantand palaria cu o dunga mare, neagra de sudoare.
    Sudoarea cu care si-a trimis copii la oras sa fie cu o treapta mai sus…..
    M-ati impresionat pana la lacrimi si va multumesc !!

  • constanta corbea: (24-7-2006 la 00:00)

    Multumesc Evelinei, domnilor Traian, Popescu si Barbu pentru vorbele frumoase. Rar se intampla in ziua de azi sa auzi o vorba buna; lumea toata pare sa fi luat foc.
    Stimate domnule Cionoiu, cele scrise in acest “material” sunt amintirile mele. Se poate sa fie unele inexactitati, de pilda, am meditat mai mult daca arderea cartilor s-a petrecut in ’47-‘48, cand cred ca a murit Haralambie, sau, poate a fost alt taran care a luat parte atunci la marele incendiu… Eu am retinut in memoria afectiva chipul acestuia. Oricum, stiu ca acel primar “semianalfabet” a fost un zbir care a tabarat cu ura asupra intelectualitatii satesti; ai mei erau ingroziti. Iar emotia mea cand au ars cartile a fost deosebita, fiindca toti plangeau in timp ce carau cartile; a fost un moment traumatizant.
    Nu pot spune daca Haralambie era betiv, nu cred, nu l-am vazut beat, era doar un om sarac. Auzisem despre “samahonca”, o bautura facuta din sfecla de zahar, dar tarani beti nu-mi amintesc sa fi vazut.
    Dupa cativa ani de la seceta, a fost o recolta deosebita. Imi amintesc de un taran care zicea ca a gasit 12 stiuleti de porumb pe un strujean; considera asta o minune. Dar au venit apoi cotele, cartelele de paine, vremuri foarte grele…
    Daca ma mai apuca o depresie majora, poate o sa mai scriu, desi, imediat ce expediez vreun material la ACUM, incep sa-mi reprosez ca n-am ce face, ca iar m-am grabit, ca ma bag singura in gura lumii etc…

  • barbu: (24-7-2006 la 00:00)

    „…. Întrucât cunosc destul de bine realitatea satului românesc de ieri şi de azi….”

    nu numai ca nu cunoasteti domnule cionoiu satul romanesc…. dar cadeti si in pacatul generalizarii si sablonarii….

    marii romani au plecat de la tara, au invatat din sudoarea parintilor, dint-o familie de 10 copii, unul a plecat sa invete si a ajuns domn la oras……!!

    si tot de la tara va trageti si D-voastra pe undeva … sa nu ne jignim stramosii….

  • Traian Ioan: (24-7-2006 la 00:00)

    Un al doilea ecou la „O floare pentru Haralambie“ al dlui
    G. Cionoiu
    Stimată doamnă Corbea,

    Meditând asupra povestirii dumneavoastră mi-am dat seama că aş mai avea două întrebări la care vă rog să îmi răspundeţi dacă doriţi:

    1. Întrucât cunosc destul de bine realitatea satului românesc de ieri şi de azi, consider că personajul Haralambie este foarte reprezentativ pentru ţăranul care îşi cheltuia şi îşi cheltuieşte toţi banii pe băutură. Dacă personajul Haralambie este real, mă întreb dacă aţi omis să precizaţi că îi plăcea să tragă la măsea din considerente stilistice sau dacă supoziţia mea este falsă.

    2. Întrucât ştim că scrieţi poveşti, mă întreb dacă povestirea „O floare pentru Haralambie” trebuie considerată literatură non fictivă sau dacă unele dintre afirmaţiile pe care le conţine combină realitatea cu imaginaţia.

    Preastimate domnule Cionoiu,
    Vă închipuiţi că la frageda dv. vârstă stăpâniţi realitatea satului românesc de ieri şi de azi mai bine decât cei ce sunt mai în vârstă decât părinţii dv. şi care, culmea, au mai trăit şi la sat. Aveţi o impresie bună despre dv., foarte bună, dar falsă! Bună dar numai în imaginaţia pesonală. Sunteţi un om care aţi citit cu uşurinţă pagini de Hegel pentru a ajunge să scrieţi curgător cărti, (cineva vorbea de cărţi poştale) lungi, chiar prea lungi pentru a fi şi citite, nu mai vorbesc de a fi citite cu interes.
    Nenorocirea noastră, a românilor, nu stă la sat ci în existenţa ţăranului beţiv din minţile prea numeroşilor noştri oameni intelectuali. Şi dv. dle Cionoiu sunteţi unul dintre ei. Nu vreau să vă supăr, vreau să vă ajut. Pe mine puteţi să mă întrebaţi şi vă explic poveştile Doamnei Constanţa Corbea, un Cadru Didactic fără pretenţii de scriitor, ba fără niciun fel de pretenţii emise de Domnia Sa.
    Vă dau un sfat, acelaşi pe care l-am dat copiilor mei: abandonaţi citirea şi citarea filosofilor, „marilor” filosofi, căci n-au adus şi nici nu vor aduce ceva bun omenirii.
    Traian Ioan
    sâmbătă, 29 iulie 2006

  • barbu: (24-7-2006 la 00:00)

    „…. Întrucât cunosc destul de bine realitatea satului românesc de ieri şi de azi….”

    Regret ca trebuie sa va spun, dar nu-l cunoasteti d-le Cionoiu, in plus cadeti in greseala generalizarii si sablonismului.
    Multi tarani care nu au stat la carciuma, au muncit de dimineata pana seara, sa poata trimite cel putin un copil sa invete, sa ajunga domn la oras, sa ajunga cu o treapta mai sus.
    Sa nu stea cu ochii in pamant, botindu-si palaria in pumni de sfiala….
    Taranul roman si-a indreptat si el spinarea, cunoaste alte timpuri si afara de cei ce au luat drumul carciumii, multi altii creaza, muncesc, construiesc, citesc, reinvie sarbatorile si traditiile.
    Pacat ca Haralambie nu a apucat sa vada…

  • Nick Popescu: (24-7-2006 la 00:00)

    Doamna Corbea, eu cred ca viata noastra din trecut ne-a invatat citeva lucruri. De exemplu: „ia par din palma daca nu-i”. Nu uitati ca pe internet au access toata gama de virste, oameni de tot felul.
    Dumneavoastra mergeti drept, nu va clatinati. Ce ati cistigat nu va poate lua nimeni. Numai persoane care au simt, or sensibilitate pot sa scrie ceva care ramine. Nu toti sintem si nu vom fi pe aceeasi gama, si aici este frumusetea.
    Nu va opriti, scrieti cit mai mult. Scrieti o carte or mai multe. Noi avem nevoie de asa ceva ca de aerul pe care-l respiram desi nu ne dam seama.
    Trupul omului nu este numai parte fizica, ci Dumnezeu ne-a dat si spirit si duh. Toate acestea trebuie sa creasca proportional ca sa iasa ceva frumos si sanatos.
    Cu tot respectul,

    dl. Popescu

  • Aurora Mihacea: (24-7-2006 la 00:00)

    Doamna Constanta Corbea,

    Atît de frumos reuşiţi să redaţi realitatea răului comunist care a dat peste această ţară, încît de piatră să fii şi tot eşti impresionat. Dar nu aţi reuşi aceasta dacă nu aţi spune adevărul, inserînd în realitatea descrisă dimensiunea etică. Spuneţi clar cititorilor că noua lume comunistă a fost o înstăpînire a răului. Citez: „Ziceau că se naşte o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă, dar din flăcările anilor acelora îşi iţea capul un monstru”.

    Deci, dacă spuneţi adulţilor că a fost o lume a răului comunismul, de ce nu spuneti asta si copiilor despre dictatura comunista? De ce nu le spuneţi în „Cîntăreţii bălţii” la fel de emoţionant cum spuneţi acum oamenilor in toata firea, că dictatura comunistă, este monstrul pe care ni-l descrieţi nouă?

    Va spun asta pentru ca ei sunt mai importanti decit noi: ei sunt viitorul şi ei nu stiu ce a fost.
    Daca veti înţelege cît de sincer este apelul meu, cît de mult se leagă libertatea copiilor de ştiinţa trecutului sunt sigură că îmi veţi ierta asprimea criticii mele. A fost o critică dreaptă.

  • G. Cionoiu: (24-7-2006 la 00:00)

    ***Vă închipuiţi că la frageda dv. vârstă stăpâniţi realitatea satului românesc de ieri şi de azi mai bine decât cei ce sunt mai în vârstă decât părinţii dv. şi care, culmea, au mai trăit şi la sat.***

    Domnule Traian Ioan,

    Vârsta mea fragedă este de 45 de ani.
    Tata a fost născut într-un sat din Oltenia în 1933.
    Mama este născută într-un sat din Banat în 1935.
    Eu am crescut în Timişoara împreună cu bunica şi străbunicul din partea mamei care au părăsit satul natal după colectivizarea forţată.
    Pe când eram copil am petrecut în fiecare an o parte din vacanţă în satele din care proveneau părinţii mei – la familia surorii bunicii din partea mamei sau la bunicii din partea tatălui.
    Am cunoscut în satele respective mulţi ţărani care aveau copiii domni la oraş.
    Nici unul dintre aceştia nu era alcoolic dar nici nu locuia într-o casă cu o singură odaie şi fără gard şi nici nu a aşteptat vreodată să primească de pomană un blid de mâncare pentru a nu muri de foame.

    PS. Din povestirea doamnei Corbea reiese că fiul lui Haralambie nu a făcut şcoala la oraş ci a murit înaintea tatălui său – probabil tot de foame.

  • G. Cionoiu: (24-7-2006 la 00:00)

    ***Nu pot spune daca Haralambie era betiv, nu cred, nu l-am vazut beat, era doar un om sarac. Auzisem despre “samahonca”, o bautura facuta din sfecla de zahar, dar tarani beti nu-mi amintesc sa fi vazut.***

    Stimată doamnă Corbea,
    Mărturisesc că termenul de „samahonca” îmi era necunoscut.
    Ştiu însă că ţăranul român din perioada la care vă referiţi consuma vin şi ţuică (rachiu) şi mai ştiu că în majoritatea satelor singura instituţie culturală a satului frecventată de bărbaţi era cârciuma.
    Dacă dumneavoastră – care aţi copilărit la sat – afirmaţi că nu vă amintiţi să fi văzut ţărani beţi, îndrăznesc să vă contest capacitatea de a scrie literatură non fictivă. Subliniez însă că nu vă contest talentul de a scrie proză lacrimogenă.

  • Constanta Corbea: (24-7-2006 la 00:00)

    Stimate domnule Cionoiu,
    Acolo, in Moldova de nord, nu erau livezi de pruni ca in sudul tarii. De asemenea, se traia dupa un model mai vechi, traditional, cu omenie si respectarea traditiilor.
    Cuvantul “samahonca” vine, dupa cum cred eu, din limba rusa; mi se pare ca ei spun “samagoni’. Darabani e o localitate din judetul Botosani, nu departe de Prut, de granita.
    Aveti dreptate, cam scriu uneori (poate prea des!) proza lacrimogena, o proza de moda veche, asta e! Atat ma duce capul si, probabil, varsta. Sunt numai cu doi-trei ani mai “tanara” decat mama dumneavoastra si nu prea reusesc sa vad aspectele optimiste ale vietii.
    Nu ma luati in seama! Ignorati-ma!

  • Constanta Corbea: (24-7-2006 la 00:00)

    P.S. Domnule Cionoiu, eu am vrut sa reinvii chipul unui anumit taran pe care l-am cunoscut in copilarie; nu am intentionat sa scriu despre tarani, in general. Cand am spus ca “nu-mi amintesc sa fi vazut tarani beti”, era vorba despre acea perioada. Am fost la nunti, la hram (cea mai mare petrecere anuala), la botezuri; s-a baut, dar in vremea aceea, repet, nu am vazut nici un taran care sa fi depasit masura. (S-ar putea sa fi fost un copil tampit si fara spirit de observatie!)
    Asta nu inseamna ca n-am vazut in viata mea tarani beti. Am vazut multe si mai si, din pacate!
    In ceea ce priveste “incapacitatea” mea de a scrie proza nonfictiva sau in privinta oricaror altor “capacitati”, v-as aminti, cu respect, prefata scrisa de Creanga pentru povestile lui:
    “Iubite cetitoriu,
    Multe prostii ai fi cetit, de cand esti.
    Ceteste, rogu-te si aceste, si unde-i vedea ca nu-ti vin la socoteala, ie pana in mana si da si tu altceva mai bun la iveala, caci eu atata m-am priceput si atata am facut.”
    Ii cer iertare marelui moldovean ca m-am folosit de cuvintele lui intelepte intr-o cauza cu totul neinsemnata.
    Cele bune!

  • Stefan Maier: (24-7-2006 la 00:00)

    DREPTUL LA A FI CINE ESTI

    Dragi critici ai doamnei Constanta Corbea, mi se pare ca distinsa noastra colega, despre ale carei scrieri nu voi comenta desi imi plac nespus de mult, prea este judecata folosindu-se unitati de masura standard, oarecum asemanatoare recomandate la analizele literare cu care si eu m-am luptat candva (in speranta de a iesi din canoanele lor).

    Constanta Corbea este, inainte de orice, un om real cu o experienta de viata reala pe care ne-o impartaseste fiind ea insasi. fara pretentii si evitand generalizarile, implicatiile filosofice, etice si morale bagate cu furca in ochii cititorului. Constanta scrie pentru cine are ochi de vazut si urechi de auzit. Ea nu este nici Sadoveanu, nici La Fontaine… este Constanta Corbea, unul dintre multele condeie scriitoricesti care daca ar fi fost lasat sa scrie la vremea lui, n-am mai fi avut 45 de ani de comunism. De altfel, nici acum nu e prea tarziu sa citim ce scrie Constanta.

    Nu zic, criticati-o. A se tine seama insa si de valoarea adaugata pe care o aduce critica dv. Constanta creaza magie, emotioneaza, trezeste prin arta ei sentimente mai bune, ne face sa radem, sa plangem, sa ne amintim, sa speram. Intrebati-va si ce aduc criticile dv. bun. Nu zic sa n-o criticati, dar daca esenta acestor critici se bazeaza pe faptul ca toti taranii erau betivi sau ca nu toate povestile au o morala scrisa negru pe alb, cel putin pentru mine – si scriu doar in numele meu, ca de obicei – respectivele critici nu aduc nimic nou, fiind pe deplin incredintat ca nu toti taranii au fost betivi (deci un Haralambie ar fi putut exista) si ca nu toate povestile au nevoie de o legenda in care sa ni se spuna cine e personajul pozitiv, cine e cel negativ si care este reteta de urmat in viata pe baza povestii.

  • Aurora Mihacea: (24-7-2006 la 00:00)

    Stimate Domnule Cionoiu,

    Ma vad obligată să intervin aici, de astă dată adresîndu-mă dumneavoastră. Ştiu că sunteţi un om care cunoaşte bine realitatea satului românesc; vă apreciez iarăşi precizia spiritului de observaţie şi trebuie să recunosc, părerea mea este că aveţi dreptate în cele afirmate de dvs în privinţa acestui ţăran descris de d-na Corbea în amintirea sa din copilărie…. căci, avem de-a face cu o astfel de amintire. Amintire fiind, amintirea dureroasă a unei fetiţe de… să zicem şapte opt anişori, este impregnată de elementul afectiv care implică în acest idealizarea personajelor «bune» din preajma copilului de altă dată… Nu cred că a fost premeditată idealizarea, memoria operează selecţii, reţine doar ceea ce este semnificativ pentru subiectul uman respectiv… Dar este posibil să fi fost şi premeditată, pentru a reda doar trăsăturile esenţiale ale acestui ţăran, adică buna cuviinţă, supuşenia… Această idealizare, posibil nepremeditată, dvs o consideraţi ficţiune cînd poate fi de fapt o realitate – aceea a percepţiei subiective a copilului în cauză, sau aceea a citorva trăsături considerate de autoare ca reprezentative – şi de aici extindeţi asupra întregului text, considerîndu-l literatură fictivă.

    În opinia mea, acest text ilustrează o realitate cruntă (înstăpînirea comunismului) şi este bine că a fost scris. Mai mult, mi se pare că este scris cu o tristeţe echilbrată care îi dă o eleganţă aparte. Nimic din acest text nu îmi evocă proza lacrimogenă. Nu este prezent acel clivaj afectiv creat artificial, nici acele punţi sufleteşti apărute din nimic, nici acel crescendo afectiv şi situaţional care să culmineze apoteotic în imagini lacrimogene. O tristeţe pură, adevărată, adîncă şi egală montează textul rotund, într-un inel de neuitat… Rămîn cu imaginea spulberării sufleteşti a unui copil care deschide ochii exact cind începe tragedia acestui neam.

    Dacă veţi spune că mă atrag textele lacrimogene vă atenţionez că veţi fi în mare dificultate, pentru că… pentru că unul din textele care mi-a rămas gravate în suflet este chiar al dvs (text publicat în «Mănuşa lui Schiller»), şi mi-a rămas în suflet tocmai pentru că este o idealizare ce face adevarata realitate, cea esenţială, aproape tangibilă.

    Idealizarea este des întîlnită în literatură, iar literatura realistă, iarăşi, nu se poate dispensa de ea… Domnule Cionoiu, dvs ştiţi mai bine ca oricine că realitatea nu este doar Suprafaţă, ci în primul rînd Esenţă. Ca să fii cu adevărat realist trebuie să redai esenţa. Ca să redai esenţa… trebuie să recurgi la idealizări, adică să dai straturi ale realului – suprafeţe – deoparte, spre a ajunge la esenţă, miez, logos. Vă spun că ştiţi mai bine ca oricine căci… nu pot să uit imaginea omului care a devenit una cu florile, omul mort din punctul de vedere al celorlalţi, dar viu din punctul de vedere al florilor, nu pot să uit această idealizare de o frumuseţe aparte prin care surprindeţi raportul (real) dintre Poezie şi Lume. .

    Domnule Ştefan Maier,

    Precizez că referirile dvs la critica unei singure poveşti (Cîntăreţii Bălţii), pe care am făcut-o pentru că era cazul să o fac, mă obligă să spun că argumentele dvs în sprijinul afirmaţiei, «ca nu toate povestile au nevoie de o legenda in care sa ni se spuna cine e personajul pozitiv, cine e cel negativ si care este reteta de urmat in viata pe baza povesti», sunt neîntemeiate şi că le-am demonstrat inconsistenţa prin apel la o intreagă şcoală de psihologi, prin apel la idealul educaţional, prin comparaţie cu Vechea Poveste şi în final prin apel la propriile dvs contraziceri.

    Deoarece aţi făcut aceste afirmaţii aici, invit pe cititorii care nu sunt în temă să citească discuţia avută de noi pe această tema aflată la rubrica «Polemica» (materialul «Noua ordine mondiala în… Cîntăreţii bălţii» şi ecourile ce-l însoţesc), precum şi ecoul pe care îl voi posta mîine la rubrica «Universul Copilăriei», la ecourile ce însoţesc povestea «Cîntăreţii bălţii». Acest ultim ecou îl voi publica redînd pe rînd fiecare din afirmaţiile dvs şi apoi răspunsul meu la fiecare dintre ele, pentru a nu se crea nici o neînţelegere.

  • Traian Ioan: (24-7-2006 la 00:00)

    Preastimate domnule Cionoiu,
    Trebuie să vă mulţumesc că m-aţi făcut să înţeleg, într-un târziu, că toţi copiii sunt la fel; ei le ştiu pe toate şi din totdeauna. Dacă vă spun cum am văzut eu satul românesc, la vârsta mea de şapte ani, când au trecut prin el nemţii într-o direcţie şi în cealaltă şi apoi ruşii doar într-o direcţie, n-o să mă credeţi pentru că dv., ştiţi mai bine …
    Vârsta dv. de 45 de ani este, pentru mine, tot o vârstă de copil, ba chiar o vârstă periculoasă pentru el, că are impresia, la această vârstă, că nu mai are nimic de învăţat.
    Când tatăl dv. se năştea tatăl meu era alături de Vasile Roaită la Atelierele Griviţa din convingerea că orânduirea comunistă este viitorul de aur al omenirii. Venise la Bucureşti din satul în care se născuse şi făcuse şcoala primară. Venise la Bucureşti ca să înveţe o meserie şi să muncească, să câştige un ban, nu ca să se facă domn. La sat, pe vremea lui, nu se muncea pe bani, încă. Cei care nu aveau nici o palmă de pământ munceau pe la unul pe la altul pentru un blid de mâncare. Cei care au fost împroprietăriţi de rege după război făceau agricultură de subzistenţă. Numai un prost putea să deschidă o cârciumă la sat pentru „beţivii” satului fără bani.
    Dv., dle Cionoiu, aţi avut şansa să creşteţi în urbea Timişoarei alături de bunica şi străbunicul (?) din partea mamei. Eu am copilărit pe unde am apucat. M-a născut mama în Turnu Severin, unde fusese tata mutat cu serviciul după greva din 1933. În 1940 când a fost cutremurul la care a căzul blocul Carlton din Bucureşti, eram tot în Turnu Severin. Locuiam într-o cameră încălzită cu o sobă metalică cu burlane înşirate pe perete şi tavan pentru a se încălzi mai bine în casă. Ţin minte aceste detalii cu toate că aveam numai 3 ani. În timp ce mama mă ţinea în braţe, afară, tata s-a dus în cameră să ia o haină să pună pe copil, să nu răcească şi cutremurul înteţindu-se i-au căzut burlanele în cap şi s-au speriat foarte tare; au crezut că s-a dărâmat casa pe el.
    După momentele cutremurului din 40 mi-amintesc zilele petrecute lângă bunicii mei, săraci, dar plini de iubire. Doamne, ce iubire! Tataie, tot îmi spunea, ţinându-mă pe genunchiul lui, era, probabil o mare dorinţă a lui: „O să-ţi cumpere tataie bicicletă”. Cu ce să-mi cumpere bicicletă, gândeam, când ei n-au bani nici pentru un litru de gaz, când trece găzarul pe uliţă, să pună în lampă.
    Aţi cunoscut în satele acelea pe unde aţi trecut, nu aţi copilărit, mulţi ţărani care spuneau că au copiii, domni la oraş. Aşa îşi imaginau ei, săracii, în fond, erau fie navetişti, care când veneau acasă se îmbătau în cârciuma satului deschisă de unii convinşi, ca tata, de salvarea omenirii prin cârciumile comunismului, fie erau tovarăşi de răspundere la raion, regiune sau cine-ştie ce for de conducere. În orice caz pe vremea copilăriei dv. conştiente, domnii erau de mult oale şi ulcele sau cei care au scăpat prelucrării olarului erau la puşcărie, la construcţia drumului fără pulbere.
    Când aţi vorbit mulţimii din Timişoara v-aţi gândit, nu-i aşa, că mulţi dintre cei din piaţă erau nişte ţărani beţivi cărora nu le place munca. Din cauza lor nu a reuşit planul revoluţiei, revoltei, de la Timişoara, nu din cauza dv. sau a altora care le-aţi vorbit aprins din suflet, pardon, din balconul Operei despre viitorul de aur imaginat de dv. Cert este că trebuie să ne trezim unii pe alţii, dacă vrem să facem, cu adevărat ceva bun pentru toţi românii.
    Domnul Zob ne-a zis un adevăr: „Asupra României trebuie meditat încă şi încă mai profund având permanenta conştiinţă că agenţii grupului advers sunt treji, vigilenţi şi acţionează prompt”.
    Traian Ioan
    luni, 31 iulie 2006, 15:07

  • G. Cionoiu: (24-7-2006 la 00:00)

    ***Acolo, in Moldova de nord, nu erau livezi de pruni ca in sudul tarii. De asemenea, se traia dupa un model mai vechi, traditional, cu omenie si respectarea traditiilor.***

    Stimată doamnă Corbea,

    În sudul ţării se află Câmpia Română – zonă cerealieră cu climat semiarid. Livezile de pruni se află în zona de deal.
    Realitatea satului românesc a fost descrisă într-un fel de Rebreanu şi Marin Preda şi în cu totul alt fel de scriitorii semănătorişti.
    Realitatea răscoalei din 1907 confirmă în opinia mea faptul că lumea reală a satului românesc din Regatul perioadei ante- şi interbelice seamănă mult mai degrabă cu lumea satului descrisă în „Răscoala” şi „Moromeţii” decât cu lumea satului zugrăvită de literatura semănătoristă.
    Din câte ştiu eu răscoala din 1907 a început în Moldova, nu foarte departe de satul evocat de dumneavoastră, sat în care ***se traia dupa un model mai vechi, traditional, cu omenie si respectarea traditiilor***.
    Convingera mea este că dumneavoatră confundaţi lumea reală a satului în care aţi copilărit cu realitatea virtuală reţinută din lecturile dumneavoatră semănătoriste din copilărie.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Hayssam semneaza demisiile sefilor de la SRI, SIE si „Doi si-un sfert“

Ştire şoc pentru populaţia care încă nu înţelege foarte bine manevrele politice din România – Omar Hayssam a reuşit să...

Închide
3.239.95.36