Mi-am încasat zilele trecute o oală de lături în cap, din alea de-ale noastre, aduse din țară cu avionul, că doar nu pot lipsi din bagajul niciunui mitocan român care trece Canalul. Vorba lui conu’ Leonida: Să te ferească Dumnezeu de furia poporului! Un confrate vigilent și iute nevoie mare s-a enervat pe mine, pentru că, într-o postare mai veche din Jurnal, am îndrăznit să spun că tineretul român, la terminarea liceului, este dezorientat și lipsit de șanse. Nu sînt patriot, care va să zică, m-am vîndut scoțienilor, voiesc dezbinarea neamului, mă-nțelegi, iar colac peste pupăză, mi-o trîntește sicofantul, lumea vorbește că vin în blugi la sfînta biserică.
Cu ultima, chiar mi-a zis-o bine de tot. Adevărul e că umblu în blugi de cînd mă știu. Acum, să nu vă închipuiți că la biserică merg în blugi. La biserică merg cu reverenda preoțească, dar e drept că sub haina neagră port uneori blugi, fără să mă fi gîndit (pînă acum) că se uită cineva sub fusta mea.
Ultima dată cînd s-a luat cineva de blugii mei a fost în liceu, pe vremea comunismului, cînd blugii, se știe bine, erau simbolul capitalismului depravat. Stăteam la internat și pedagogul de serviciu mi-a controlat vestiarul, mi-a găsit blugii și i-a tăiat cu foarfecele. Tata a vrut să-l bată cînd a auzit. Iar eu a trebuit să aștept încă vreo trei ani și o revoluție ca să-mi cumpăr a doua pereche de blugi adevărați. Dar de admonestări tot nu am scăpat niciodată. Doar nu ai de gînd să vii în blugi, îmi spunea mama, privindu-mă în pragul ușii, cînd aveam de mers într-o vizită mai aleasă. Tu nu ai alți pantaloni, mă lua la rost și soția, cum să te duci la examen în blugi?
Și uite-așa îmbătrînesc cu blugii pe mine fără să-mi vină mintea la cap. Tot gîndindu-mă eu la blugi după povestea de zilele trecute, mi-am amintit din una-n alta de blugii lui Emanuel.
Abia venisem în parohie și nu cunoșteam lumea. Eram parohul unui sat mic, pierdut pe un deal la marginea județului. Trei zile pe săptămînă locuiam în sat, într-o căsuță dată de niște creștini inimoși, care se mutaseră de dragul meu într-o atenansă în fundul curții. Într-o seară, pe întuneric, mi-a bătut cineva la ușă. Dau în cerdac peste un puști zgribulit, care îmi spune săru’mîna și îmi întinde o pungă.
– V-a trimis mama ceva de mîncare.
Mă uit la ciubotele lui de șapte poște și mă bușește rîsul. Hai în casă, zic. Cum te cheamă?
– Emanuel.
– Și ce bunătăți mi-ai adus?
– Fasole cu murături.
– Mmm… Bucate îngerești!
Cît scot borcanele și le așez pe plita fierbinte, îl văd cu coada ochiului cum se zgîiește la computerul meu de pe masă.
– E un calculator, zic. Ai mai văzut?
Clatină din cap, fără să-l scape din priviri.
– Uite, îi arăt pagina deschisă, poți să scrii la el sau să faci tot felul de chestii. Iar aici, poți să pui discuri cu muzică.
– E american? face el, cu răsuflarea tăiată de emoție.
– Nu e chiar american, zic, da’ americanii l-au inventat.
– Și ăsta ce e?
– Ăsta se cheamă mouse, adică șoarece pe englezește. Îl mișc de colo-colo, uite-așa, și mișcarea mea se vede pe ecran. Pot să și desenez cu el.
Puștiul e uluit.
– Și ăsta e tot american?
– Tot american.
Împinge ușor mouse-ul și începe să rîdă cînd vede săgeata alunecînd pe monitor. Apoi lasă calculatorul și se întoarce spre mine cu un aer preocupat.
– Părinte, da’ dumneavoastră ați fost în America?
– N-am fost, e cam departe.
– Da’ oameni americani ați văzut vreodată?
– Cred că am văzut, zîmbesc eu, dar să știi că sînt oameni obișnuiți.
Ezită cîteva secunde, apoi mă privește țintă și se pregătește să mă facă praf:
– Dar știți că eu am acasă blugi americani?
– Serios? mă prefac eu. Da’ de unde ai tu blugi americani?
Rîde, bucuros că m-a surprins.
– De la moșu’ Vasile. Mi i-a adus de la Iași.
– Așa, deci… De asta mă tragi tu de limbă despre America. Ei bine, înseamnă că ai niște pantaloni pe cinste.
Mă aprobă din cap, apoi pare că-și aduce aminte de ceva.
– Părinte, nu-i așa că America e cea mai tare țară din lume?
– Cea mai tare? Cred că da, așa se spune.
– Părinte, da’ nu-i așa că nu e bine să fii cea mai tare țară din lume?
Trebuie să recunosc că întrebarea m-a luat pe nepregătite. Băiatul vorbea serios, ochișorii lui mă sfredeleau.
– Da’ de ce să nu fie bine? întreb eu mirat.
– Păi nu era Babilonul cea mai tare țară din lume? se aprinde el. Și uite-așa s-a ales praful de el, mătură băiatul cu mîna prin aer.
– Da’ de unde știi tu ce s-a întîmplat cu Babilonul?
– Mi-a citit mama din Cartea lui Daniel.
Am rămas cu gura căscată. Într-un sat de la capătul lumii, un băiat se juca de-a Toynbee și sfîrșitul civilizațiilor. Cea mai tare civilizație se pregătea să iasă din istorie, pe urmele Babilonului, lăsîndu-i ca amintire tînărului ei profet suprema dovadă a strălucirii sale materiale: o pereche de blugi.
Pînă la urmă trebuie să recunosc că mi-a prins bine preacinstita săpuneală încasată deunăzi. Dacă un băiețel în blugi e atît de necruțător cu istoria, uitasem cît de periculoși pot fi blugii pentru mîntuirea neamului atunci cînd îi poartă un preot.
Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanflorin.wordpress.com/