Agonia lui D. a durat 77 de luni. În tot acest timp, o singură dată doctorii au afirmat cu oarecare siguranţă, luând în calcul că s-ar fi putut să fie totuşi vorba şi de o coincidenţă, că D. a recunoscut vocea soţiei sale. A fost în timpul unei examinări de tip f-MRI (mai pe larg, functional MRI) în care creierul este supus unor stimuli iar pe ecranul dispozitivului care crează imagini pornind de la semnale bazate pe magnetorezonanţă se identifică anumite zone care reacţionează repetat la aceiaşi stimuli. În rest, nu putem şti cu certitudine dacă după encefalopatia anoxică D. a mai recunoscut vreodată pe cineva, dacă a mai avut vreodată gânduri coerente.
Cu toate acestea, în cei aproape şase ani şi jumătate de stat la pat, toţi cei care i-am fost apropiaţi şi l-am vegheat săptămâni şi luni de zile în şir prin spitale, prin staţii de reanimare sau cei care l-au vizitat au simţit că D. luptă să trăiască. Şi în mod miraculos, deşi nu şi-a revenit niciodată, el a reuşit prin starea pe care o transmitea să insufle curaj şi speranţă.
D. a fost ceea ce se numeşte „un om anormal”. Cineva care nu se potriveşte cu statisticile din foarte multe puncte de vedere. A făcut paşi greşiţi dar a avut şi idei geniale – idei care crează şi astăzi de lucru pentru sute de oameni.
Altă poveste, care abia începe. Stau de vorbă cu L., în garaj. Este curioasă cu privire la forma unei mingii de fotbal american, aruncată undeva într-un colţ. Încerc să-i explic (ştiu că L. nu este în curba de normalitate) că, dacă ne imaginăm un oval prins cu un fir pe mijlocul lungimii (îi desenez în aer) care se învârte în jurul acelui fir repede-repede, ceea ce am vedea ar semăna cu mingea. „Aha, îmi replică ea, pe jumătate ar fi cam ca o parabolă care se învârte în jurul axei de simetrie. Tocmai am învăţat ecuaţia tangentei într-un punct la o parabolă”.
L. a învăţat asta cu mama ei, pentru că practic nu a făcut încă vârsta pentru a merge la şcoală. Nu îndrâznesc să deschid vreo discuţie cu ea pe teme de anatomie, biologie sau astronomie pentru că nu aş avea competenţa să-i fac faţă. De curând, L. s-a calificat în finala concursului american de spelling (rostirea perfectă pe litere a unor cuvinte-test în cadrul unei competiţii eliminatorii). În istoria, din 1925, a acestui concurs, doar patru copii de 8 ani s-au mai calificat în finală. L. abia a împlinit 6.
D. şi L. sunt două exemple extreme, în situaţii extreme şi fără altă legătură între ele decât aceea că sunt reale şi le cunosc personal. Anormalitatea lor (dar şi a altor persoane pe care le cunosc şi de care mă simt apropiat) îmi pare să dea răspunsuri la unele dintre problemele cele mai complicate ale existenţei mele – nu voi intra în detalii de data aceasta, dar voi spune că D. a fost o parte a găsirii unei soluţii la cea mai dificilă ecuaţie din viaţa mea, prin ceea ce a făcut înainte dar şi după ce n-a mai dat semne că ar recunoaşte pe nimeni, vocea mea fiind cea care, se pare, l-a trezit iniţial din coma profundă.
A scrie un articol pe care să am curajul să-l promovez pe post de editorial pentru ACUM este, pentru mine, o chestiune de dragoste. Nu pot să vin să torn aici baliverne despre „ce s-a mai întămplat de când nu ne-am văzut”, comentând întâmplările pe care le reflectă mass-media la care oricine are acces şi-şi poate forma o opinie proprie.
Aşa se explică de ce uneori mă apucă disperarea văzând că se apropie duminică seara şi nu avem încă un editorial. Pentru că nu pot să mă îndrăgostesc la comandă şi nici să învârt condeiul în aşa fel încât să pară că sunt entuziasmat, când de fapt nu sunt. Aş minţi dacă aş spune că n-am momente când simt că aş lăsa totul în seama minunaţilor mei colegi de redacţie şi „ce-o fi o fi”. Însă, stimate cititor, gândeşte-te o clipă: nu suntem noi, cei care scriem ACUM şi ne încăpăţânam s-o facem săptămână de săptămână, nişte anormali? Scriem pentru un public mic, pe teme nepopulare. Păstrăm o politică editorială dificilă. Nu vrem să devenim partid, am eliminat chiar şi sistemul de votare pentru articole (pentru a încuraja comentariile). Ce vrem de fapt?
Uneori îmi imaginez articolele apărute în ACUM ca pe nişte luminiţe colorate (alături de multe alte luminiţe, generate tot de oameni care vor să comunice) într-un deşert de… normalitate. Vă întreb cu toată sinceritatea: problemele dumneavoastră cele mai dificile se pot rezolva pe căi normale? Nu cumva este nevoie de creativitate, non-conformism, un pic de nebunie chiar, pentru ca să săriţi peste obstacolele despre care toată lumea “cu bun-simţ” spune că sunt de netrecut?
Cei pur şi simplu mulţumiţi sau nemulţumiţi de starea lor curentă sunt cei „normali”. Cei care îşi doresc şi pot să producă schimbare sunt diferiţi şi văzuţi drept „anormali” de către majoritate. Dedicaţi o clipă vă rog, identificării acelei componente anormale a dv. capabilă să vă ducă unde doriţi şi, cu puţină şansă, o veţi găsi. Dacă n-o găsiţi, asociaţi-vă cu „anormalii”. Aveţi nevoie de ei.
Toata admiratia Domnule Maier. Revista ACUM este pentru mine,asemeni renumitului cub,la mare cautare..in anii optzeci….si devenit un simbol etern.