Am fost pur si simplu stupefiat de tupeul si nesimtirea cu care Dan Voiculescu incearca sa se disculpe in fata unei natiuni. O natiune de turnatori, pentru ca toti au lucrat la stat. Va vine sa credeti?
Am sa povestesc mai jos cateva din peripetiile tineretii mele care, desi la prima vedere par banale, demonstreaza ca romanii nu sunt un popor de turnatori.
Cand in intreprinderea unde lucram, s-a aflat ca depusesem actele de emigrare, am fost chemat la directie unde demisia mea din functia de conducere pe care o aveam era deja scrisa. Trebuia numai sa o semnez, cea ce am si facut fara sa cracnesc. Am ramas insa pe post, dar fara indemnizatia de conducere. A fost numit altcineva, care habar nu avea si nici nu se ocupa de nimic. Dar era membru de partid, iar eu nu, in afara de asta eram deja un paria. Apoi am fost convocat la conducerea firmei si directoarea (cu care aveam o relatie destul de buna, aproape de prietenie) imi spune: “Adrian, am convocat COM-ul (Comisia oamelor muncii, pentru cei care au uitat) si acolo am sa trag cu munitie grea in tine. Asa trebuie. Sa faci bine sa-ti tii gura si sa nu ripostezi nimic!”. “Da doamna” am raspuns. Ea imi spunea pe nume si ma tutuia desi avea aceeasi pregatire ca mine. Ma rog, functia conteaza. Cand am ajuns in birou, ma suna un batran care avea aceeasi functie si studii ca mine dar era pe deasupra o scula activa in partid. Ma intreaba daca as putea trece pe la el in birou. Ma supun pentru ca eu nu eram decat un tanar absolvent iar el un om cu parul alb. Imi spune: “Mai baiatule, stii ca aia (directoarea) a convocat COM-ul. Nu avea incotro. Si acolo trebuie si eu sa trag cu tunul in tine. Sa nu te superi si sa taci, apoi sa vii la mine in birou dupa sedinta. Uite ce am aici!” Si scoate dintr-un dulap o sticla de vodca ruseasca.
Si a urmat sedinta! Am fost infierat cu manie proletara de toti in frunte cu directoarea, cu batranul sef de sectie si de multi altii. Eram dupa parerea lor ultimul om de pe pamant: tradator de tara, tradator al principiilor comunismului si socialismului, lipsit de cultura politica, aventurier fara creier, etc. Toti au luat atitudine, desi nu credeau nici o iota din ce spuneau. Eu am tacut. As fi strigat traiasca Ceausescu si partidul numai sa ma vad odata cu pasaportul in mana.
Dupa sedinta m-am dus in birou batranului. A desfacut sticla de vodca si am inceput sa bem. Aveam sa aflu cu uimire ca avea un fiu cam de varsta mea, care studiase si facuse sport de performanta. Ajuns in vest cu lotul sportiv, a refuzat sa se mai intoarca in tara. “Iar eu stau aici si te judec pe tine!” a mai spus batranul dand peste cap inca un paharel. “Puteam sa plec in ’45, am avut o ocazie. Dar n-am crezut niciodata ca treaba se impute in halul asta!” La despartire, mi-a strans mana si mi-a urat succes in viata. In ochi ii straluceau lacrimi. Si toti care au vorbit si m-au balacarit in sedinta si-au cerut scuze rugandu-ma sa nu ma supar: “Trebuia sa iau si eu atitudine, nu-i asa?” Iar faptul ca nu am fost dat afara din servici, il datorez cu siguranta acelei “aprige comuniste” care era directoarea. Ce m-as fi facut?
Securitatea i-a abordat pe mai multi prieteni ai mei mai apropiati. Se interesau de activitatile sotiei mele in Occident, care scria harnica scrisori pe la organizatiile internationale pentru drepturile omului precum si de legaturile mele cu Paul Goma. Nu aveam nici un fel de relatii cu el. Dar amicii au venit la mine si mi-au spus: ”Omule, eu trebuie sa torn alora ceva, altfel o sa spuna ca nu vreau sa colaborez”. Aveau si ei dreptate. Ticluiam impreuna cateva minciunele. Erau in acea firma peste o suta de angajati, dar numai unul singur m-a turnat. Abia dupa ’89 aveam sa aflu cine a fost. Un caz singular.
Numai ca dom’ Felix a fost informator, nu inseamna nici pe departe ca Romania este o tara de informatori. El nici nu poate concepe cum poate exista un om care sa nu dea informatii despre altul. Dar toti cei care mi-au intins mana, m-au ajutat si mi-au zambit pe vremea cand eram hartuit de securitate au fost pur si simplu oameni. Si nu sunt astazi nici milionari, nici politicieni.
Numai ce inseamna a fi om nu va intelege dom’ profesor niciodata si nici multi altii ca el.
Va ramane pentru ei un fel de Enigma a Otiliei.
Am lucrat din 1953 in teatru apoi din 1959 pana in 1981 in televiziunea romana. Am refuzat sa fiu membru de partid si sa colaborez cu securitatea desi am fost hartuit ani de zile
promitand marea si sarea. Cu toate ca devenise o obligatie ca toti lucratorii (mai ales redactori si regizori) sa se supuna si asa si era, daca erai un bun profesionist activistii comunisti nu erau chiar asa de prosti sa te indeparteze. Deci TOTI COLABORATORII AU ACCEPTAT DE BUNA VOIE SI NESILITI DE NIMENI SA DEVINA TURNATORI. Multi si-au dat mutrele la intors dupa 89 ramanand in functii, motiv pentru care am ramas doar din 1990 _1991 (cand fusesem rechemat) si am plecat din nou desgustat de refacerea septelului de nemernici.
Cu toate ca pana la urma mi-au venit de hac, am fost singurul regizor cu interdictie de a mai fi angajat, cu interdictie de a parasi tara, iar dupa 90 – persoana cea mai urata in media, pentru simplul motiv ca stiam ce le poate pielea (cu exceptia celor doi ani cand am condus prima televiziune particulara) nu-mi pare rau si ma simt impacat cu mine.