Activitatea solară din acest an, mai intensă decât cea uzuală, aceeaşi care a făcut ca iarna să treacă practic fără zăpadă în zona capitalei SUA, a grăbit deopotrivă şi creşterea ierbii şi înfrunzirea arborilor şi astfel tradiţia sărbătoririi Paştelui, sau cea a celebrării Pesach-ului par întârziate.
Copiii au luat vacanţă, încă nu se ştie ce se poate face cu aşa ceva nici de către ei şi nici de către părinţi iar cine, ca şi mine, nu are un plan, se trezeşte în mijloculu unei noi dileme, de parcă nu ar fi fost destule din astea şi fără zilele libere.
Şi ca de obicei când nu avem un material suficient de interesant pentru a fi ales ca Editorial, îmi revine sarcina de a umple acest gol. Nu că aş scrie interesant, dar sunt printre puţinii care au o scuză, având obligaţia de a face ca lucrurile să meargă înainte!
Fără excepţie în astfel de momente mă gândesc din nou la „experimentul ACUM” şi la ce se doreşte, la urma urmelor, de la această publicaţie.
De fiecare dată găsesc noi formule pentru a redefini ACUM. Cel mai de curând mi-a intrat în cap că revista poate fi definită ca un produs derivat al unei comunităţi virtuale care, între altele, dispune şi de acest mecanism, altfel la îndemâna oricui, de a-şi face publice opiniile, credo-urile. Am fost mulţumit de această definiţie deoarece pune în primul plan faptul că suntem o comunitate, revista fiind rezultatul acesteia şi nu invers. Bineînţeles, e un drum cu două sensuri, dar ideea de bază este că toată această manifestare fiind benevolă, principiul ne scuteşte de a atrage colaboratori care doresc doar să se facă cunoscuţi prin intermediul ACUM, fără a participa la discuţiile generate prin ecouri, fără măcar a face efortul postării de materiale prin activitate proprie. (Aceasta într-un veac în care scuza incapacităţii de a posta ar trebui s-o mai aibă doar foarte puţini copii, bătrâni şi persoane cu dizabilităţi).
ACUM rămâne deci un forum deschis discuţiilor şi subiectivismului celor care realizează revista şi nu pot decât să mă bucur văzând cum elemente din viaţa privată a acestor autori se întreţes în materialul din care este compusă, aceasta dându-i de altfel şi caracterul viu şi unic. Nu lecturăm nimănui aici, nu oferim formule magice, ne punem însă în permanenţă întrebări şi reluăm răspunsuri dacă au fost date de alţii, mai competenţi, înaintea noastră. Mai presus de orice, ne exercităm cu o bucurie de nedescris libertatea de a gândi. Libertatea de a ne certa. Libertatea de a fi de acord că nu suntem de acord în anumite privinţe. Nimic nu valorează din punctul meui de vedere mai mult decât libertatea expresiei şi curajul de a o apăra. Singura problemă legată de sentimentul libertăţii este că nu poate fi gustat decât dacă ai avut parte de el măcar o dată, fie şi întâmplător.
Când mă gândesc la libertate nu pot să nu mă gândesc la libertatea de a crede sau de a nu crede într-un sistem religios. Sărbătorind Paştele sau Pesach-ul ne înscriem într-un ritual care rememorează fie revenirea evreului Isus Christos din moarte, fie exodul evreilor după sclavia din Egipt. Există un loc de la care, suficient de departe de ambele religii, pot vedea punctul comun al renaşterii şi sincronizarea lui cu mişcarea Pământului în jurul Soarelui, coincidenţa cu izbucnirea ierbii şi cu criza de împerechere a păsărilor, cu dilatarea nărilor adolescenţilor şi, de câteva zeci de ani doar, cu creşterea preţului benzinei.
Ce vă pot eu spune nou în aceste împrejurări, pe care le ştiţi prea bine şi nu trebuie să le adaug încă o descriere patetică şi lipsită de originalitate? (Dacă aş apuca pe această cale). Nimic, dar pot vorbi despre propriile preocupări, având la îndemână acest canal care îmi aduce gândurile sub ochii dv. (Uneori îmi imaginez că am o chemare pentru a ţine discursuri motivaţionale).
Aşa se face că, în preajma Învierii, pentru câteva momente vă invit să vă gândiţi la multiplele forme de moarte care ne înconjoară şi să încercâm să le înţelegem în complexitatea lor, parte a devenirii noastre. Evident, nu este vorba doar de moartea fizică, de dispariţia unei fiinţe, cât mai ales de uitare, de ruperea unor relaţii, de indiferenţa care urmează dezamăgirilor repetate, de punerea unor etichete definitive unor oameni, de tot ce ţine de alimentarea unor punţi de legătură cu interes şi deschidere versus dezinteres şi opacitate.
Ca viaţa să fie şi mai complicată, privind strict din universul propriu, toţi avem convingerea că acţionăm cu bună credinţă şi aceasta ne şi îndrituieşte să procedăm cum procedăm. De altfel, prin această programare pentru competiţie, natura se şi asigură de continuitatea vieţii.
Cred că vreau să spun un lucru simplu, şi anume că nu a venit primăvara doar pentru iepuri ci şi pentru vulpi, nu doar pentru păstrăvi ci şi pentru pescari, nu doar pentru râme ci şi pentru găini, nu doar pentru găini ci şi pentru gravida care pofteşte o supă de găină. În tot acest avânt către renaştere, reînviere, reînnoire, este totuşi şi timp pentru decizii bune, luate cât mai departe de presiunea mirosului de iarbă proaspătă sau chiar a societăţii care merge târându-se după legile ei arhaice şi religiile ei ipocrite.
Deciziile bune vor face diferenţa dintre cei care vor continua să mai mănânce şi cei care vor fi mâncaţi.
Doresc tuturor cititorilor revistei ACUM să facă parte din prima categorie!
Stimate Domnule Maier, se spune ca „ochii care nu se vad, se uita”. Eu nu v-am uitat, dimpotriva va citesc cu placere si întotdeauna mai avem ce învata din cele scrise de Dvs.
Va doresc ca Sarbatorile Pastilor, sa va aduca în continuare realizari, sanatate si bucurii întregii familii.
Va asigur ca fac parte din prima Decizie.
Stefan, cum faci sa-ti si pun steluta maxima la articol, dar in acelsi timp sa nici nu am ce comenta la el? 🙂
Nu stiu daca vreau, cu orice pret sa fac [arte din prima categorie; poate ca imi este teama ca nu voi sti sa ma opresc!
Probabil, asta inseamna sa fii de stanga!
De acord cu domnul Platon. Scrii frumos, Stefan! 🙂
Adevarul este ca ma gandesc de ceva vreme sa renuntam la sistemul de notare cu stelute. Cu adevarat importante sunt comentariile. Notarea fara comentarii, am senzatia, reprezinta un act de suprimare a unei reactii mai profunde care ar putea avea loc in mintea noastra, conducand la internalizare si adoptie sau delimitare. Simt nevoia sa ma razvratesc impotriva „facebookizarii” modului nostru de a gandi si actiona. Trairea deplina, constienta a clipei – acea dedicare care cladeste si conduce la realizare umana – n-ar trebui consumata in graba. Mai bine fara note si fara comentarii decat cu note si fara comentarii.
Admit ca nu trebuie sa exprimam ceva de fiecare data cand ne place sau nu ne place ceva si as lasa indicatoarele de reactie la comentarii, dar notele la articol este posibil sa dispara.
Va multumesc pentru gandurile voastre. Nu sunt obsedat de a avea dreptate, dar n-am fost in stare sa scriu ceva controversial zilele astea 🙂
Stefan,
Ai enumerat cateva lucruri esentiale la care refelectezi in preajma sarbatorilor pascale. Eu as mai adauga unul Miracolul, de care ne indoim adesea, dar nu incetam sa asteptam sa apara in viata noastra. Si cred ca fiecare dintre noi a intalnit in viata miracole marunte, cotidiene care i-au inseninat viata si unii, foarte putini, chiar miracole salvatoare. Fie ca acest rastimp de reflectie si bucurie, sa ne apropie si de Miracol.
In speta Stefan gaseste mereu solutii si scheme -cai de iesire dintr-un labirint cotidiance ne agreseaza, ne supune. Cuvintele sale imi dau curaj si oricand e un bun sfatuitor, desi nu incearca aerul de sfatosenie afisata.
Important e sa acceptam primavara cu fastul ei de renastere, de incredere in forta germinatiei.Altfel spus Stefan reuseste sa exprime in cuvinte concise o poezie a nespusului, a necuvintelor, a ceea ce se poate exprima foarte greu tocmai in cuvinte.
Il suspectez aici de mare poet, desi sunt convins ca ma alunga din aceasta apreciere, dar va divulg ca Stefan scrie poezii din perioada liceala.
Cu sau fara stelute cred ca textele vorbesc de la sine, tresar precum florile in rasfat vegetal.
Cine vrea sa puna stelute, cine nu.
Nu cred ca suntem niste vanatori de PR si aici ne caracterizeaza p cei ce scriem ca nu ne grabim sa producem in cantitati.
Ce sa zic ? beau o bere in cinstea acestei primvaeri si vacante.
Acest pseudoeditorial, cum şi-l considera cu modestie autorul, e chiar… un editorial interesant.