Ce bine era! - desen de Matei Mircioane
Duminică am fost la cumpărături. Singur. La un magazin de carne, în faţa vitrinei frigorifice, un bătrânel a zis: „Ce bine era în comunism!” desigur, avea motivele lui să spună aşa ceva, dar nimeni nu l-a întrebat care sunt acelea. Doar că, în drumul spre casă, m-am întrebat dacă eu pot spune aceslaşi lucru. Şi mi-am dat seama că pot!
Era bine în comunism, când habar nu aveam ce-i aia. Şi mă refer la perioada în care mi-am trăit copilăria, deci, până pe la paisperezece ani. Pe atunci nu ştiam de ce este bine, dar, acum ştiu. Era bine, pentru că aveam toată libertatea pe care mi-o doream, pentru că aveam o circulaţie sanguină excelentă, aveam o mare poftă de mâncare şi o bucurie de viaţă nebună. Muşchii îmi erau elastici şi tălpile bucuroase de orice întâlnire cu pământul şi cu iarba.
Mi-am trăit prima parte a copilăriei, până la vârsta de şase ani, într-un sat neelectrificat de pustă bănăţeană, Jamu Mare, unde strada principală era acoperită cu pietriş, străzile laterale erau din pământ bătătorit, desfundat după ploaie, iar grădinile nu aveau garduri între ele. Locuitorii erau în majoritate nemţi, iar românii, ungurii, şi ţiganii erau cam în proporţii egale.
Nu am umblat cu cheia la gât, fiindcă porţile şi uşile nu se încuiau niciodată. Dacă se întâmpla să lipsească toată familia din casă, peste zi, se punea zăvorul la poartă, zăvor pe care îl putea ridica oricine, trecându-şi mâna peste portiţa scundă. Noi, copiii ne căţăram pe poartă ca să ridicăm zăvorul. La început nici nu aveam zăvor, ci doar un cerc de fier, care se trăgea peste stâlpul dinspre închizător şi o ulucă a porţii. Era, de fapt, un semn că nimeni nu este acasă şi nu are rost să se strige după noi. E adevărat, cercul de fier, apoi zăvorul, se puneau şi noaptea, ca măsură de prevedere, să nu intre vreun ţigan străin în curte. Spatele casei, dinspre grădină, era păzit de câine. Ţiganii străini erau consideraţi singura posibilă ameninţare pentru gospodării, pentru că ţiganii băştinaşi erau trataţi ca egali, cu respect, de către toţi locuitorii. Gutten Tag, Jó napot, Bună ziua. Despre ţiganii străini se ştia că fură copii, gâşte şi găini. Părinţii şi bunicii ne ameninţau, pe mine şi pe fratele meu mai mare, Cristi, destul de des, mai în glumă, mai în serios, că, dacă nu suntem cuminţi, ne dau la ţiganii care trec cu căruţele cu coviltire prin sat. Erau singurii de care trebuia să ne ferim. Uneori şatrele de ţigani se instalau la marginea satului, în câmp, la oarecare distanţă, şi, într-adevăr, s-au semnalat cazuri de dispariţie ale unor gâşte, dar nimeni, niciodată n-a făcut vreo reclamaţie la miliţie, pentru că întâmplarea făcea parte din firescul cotidian. Aşa fac şătrarii! Fură gâşte. Iar vinovat era cel care îşi lăsase gâştele la păscut înspre partea aceea de islaz. De alte dispariţii nu s-a pomenit, rezultă că nu au existat. De primul furt din gospodărie am auzit pe la sfârşitul anilor ’70, când eram deja adolescent şi am aflat de la consăteni că „s-a stricat lumea”! Hoţul era „o vinitură”. Pe atunci locuiam, deja, la oraş şi veneam în sat numai în vacanţe.
Revenind la copilăria mică, cea fără curent electric, îmi amintesc că o zi de vară, lungă cât o vară de astăzi, se petrecea astfel:
Deşteptarea:
Se face de către o mătuşă, pe la ora nouă. Bunicii şi părinţii, plecaţi deja la câmp. Deplasare în fundul curţii, la gardul dinspre grădină, pentru treaba mică. Spălat pe faţă, în curte, cu apă din fântână. Früştükul (micul dejun), cu pâine, cu marmeladă sau cu untură, ceai sau lapte.
Dimineaţa:
Liber pe stradă. Pantaloni scurţi. Cristi, mai mare cu patru ani decât mine, pleacă să-şi caute prietenii de vârsta lui. Cei mai apropiaţi prieteni ai mei, doi ţigani de vârsta mea, un băiat, Dima, şi soră-sa, Dica. Prieteni la fel de apropiaţi, dar, care locuiesc câteva case mai departe, Ioji, Ibi, Fatima, Iani, Günti, Karin. Dima şi cu Dica, mereu disponibili. O partidă de huţuluş, pe leagănul legat de o creangă a nucului uriaş din curtea mea. Fuga la firul mlăştinos de apă din fundul grădinii. Pe drum, căţărat în măr, înfulecat trei-patru mere dulci de Sân’ Pătru. Lipăit cu picoarele prin noroi. Căutat broscuţe, peştişori, scoici, melci. Ferit de urzici. Găsit pene perfecte pentru coazi la săgeţile de arc. Pierdut pene. Găsit cutii de conserve ruginite, bune pentru râme. Adunat râme, pus capac. Depozitat râme la umbră. Pomi, arbuşti, frunze, pietre lucioase, gângănii, cioburi, trenul vine de la Timişoara, ploaie, soare, tăiat degetul într-un ciob de sticlă, plâns, pansat de mătuşa, râs, huţuluş. Foame! Strigă mătuşa: „Gata mîncarea!”
Amiaza:
Mâncat supă cu găluşte şi găluşte cu varză. Cristi vrea multă varză. Eu plâng, vreau puţină varză. Somn. Dormit. Visat trenul. Fuge după mine, eu închid poarta, trenul se opreşte în stradă.
După amiaza:
Mătuşa: „Să nu mergeţi la baie!” Verificat cutiile cu râme. Râmele evadate. Liber pe stradă. Pantaloni scurţi. Dima are în buzunar tutun de la bunica lui, care fumează pipă. Mai are şi chibrituri şi foi de ziar. Fugit sub podul de clae ferată. Dima, maestru în rulat tutnul în hârtie de ziar. Făcut două ţigări. Aprins. Tuşesc înecat. Îmi sar mucii. „Ce bun îi!”, „Îmhî, îi din pod. Acolo îl usucă bunica”. Coborât pe vâna de apă. Mers la grop. Cărămizi stivuite din lut (văiugă). Apa galbenă, nămoloasă. Hainele, grămadă pe mal. Complet goi. Dima sare „percop” (per copf = cu capul înainte). Mi-e frică. Vine şi Dica. Totuşi, sar percop. Dica se dezbracă. E complet goală şi nu ne este ruşine. Are pielea de aur. Ne stropim. Dima înoată câineşte. Eu şi Dica nu ştim să înotăm. Ne jucăm în noroi. Ne facem casă din nămol. Dima vrea să mă înveţe să înot, dar eu nu vreau. Îmi este bine cu Dica. Strigă mătuşa! Strigă ungureşte. Se aude peste sat: „Cristi şi Matei! Veniţi la gustare!” Repede, repede, îmbrăcarea. Hainele se udă. Hainele se usucă. Ajung acasă deodată cu frate-meu, Cristi. Mătuşa ne pocneşte scurt peste cap, „De ce aţi fost la baie?!” Cristi n-a fost, dar încasează solidar, cu mine. Pe toate le ştie mătuşa! E bolnavă, un picior mai subţire, dar fuge repede. De ales: pâine cu untură sau pâine cu marmeladă. Azi aleg cu marmeladă. Desigur, Cristi vrea cu untură. Îmi pare rău de alegere. Plec de acasă supărat, cu felia de pâine uriaşă în mână. Liber pe stradă. Mă întâlnesc cu Dica, îi dau coaja. Soarele pe cer. Câte mai sunt de făcut!
Aceasta este doar o secvenţă dintr-o nesfârşită zi de vară, din comunism. De aceea zic: Ce bine era în comunism! Nici nu mă mir, când îi aud pe alţii că zic la fel! Şi nici nu v-am povestit cum erau serile, pe bancă, în faţa casei, apoi la cină, la lumina lămpii, când bunicul povestea despre cum s-au speriat caii sau despre haiducul Rúzsa Sándor!
Am citit cu placere articolul scris cu harul starnit de amintirile prinse intr-un navod luminos. Dar cred ca ar fi putut sa poarte in titlu orice alta epoca istorica, pentru ca au existat mereu taramuri rustice in care viata se depana molcom si aromitor, in ciuda zanganitului de arme, al lagarelor de concentrare si stihiilor care biciuiau dincolo de zare.
Probabil ca mosul din primul paragraf nu se gandea la copilarie, atunci cand a spus cu naduf Ce bine era in comunism! Ce bine era sa-l fi intrebat de ce.
Andrea, aşa este. Moşul nu s-a gândit, eu m-am gândit, de aceea am scris ce mi-a trecut mie prin minte, după ce el a zis ce-a zis. Acum, fac o mică dezvăluire (nu e de senzaţie). L-am întrebat pe bătrânel de ce zice că era bine. Am văzut, de altfel, că nici nu şi-a cumpărat nimic de la sectorul de carne, a trecut la alt sector şi şi-a luat o bere la doi litri. Nu, nu este o acuzaţie, şi mie îmi place berea când e cald, şi acum, ziua, la Reşiţa sunt vreo 20 de grade celsius. Aşa, deci, m-am luat după el şi l-am întrebat. Răspunsul lui a fost oarecum ilogic şi nu mi s-a părut semnificativ pentru această poveste. Mi-a zis: „Pentru că dacă ar mai trăi Ceauşescu, oamenii l-ar alege tot pe el Preşedinte!” „De ce?”, am insistat eu. „Pentru că era bine în comunism!” Aşa că cercul s-a închis şi l-am lăsat cu ale lui. Răspunsul lui, cu alegerea Preşedintelui, poate genera altă poveste.
Nu cred ca era bine in comunism asa cum nu cred ca este bine, pentru toata lumea acum in acest capitalism desantat. Personal mi-as dori o alta cale pe care oamenii de acum -si nu politicienii- sa o descopere si sa o impuna politicienilor. Vreau o lume mai dreapta si mai buna care sa se bazeze pe valori reale, umane si la care sa ajunga prin cultura traire interioara si multa bunatate. Nu mai stim sa fim buni goana dupa traiul zilnic necesar de altfel, ne-a aruncat in alte rele care parca nu se mai termina. Ce este de facut?
Pai Dna sau Domnisoara „Gina” (fara intentia de a va flata, gasesc ca acest frumos pseudonim va sade atat de bine…rezoneaza perfect cu ecould dvs.) dar „politicienii” nu dintre „oamenii de acum” vin? Nu cumva metehnele lor reflecta (statistic vorbind) mentalitatea oamenilor de acum? Sau dumneavoastra credeti ca vreo conspiratie internationala i-a teleportat de pe Marte tocmai la Cotroceni sau in Palatul Victoria? Gasesc restul mesajului dvs. „lirism in stare pura”, ca si pseudonimul de altfel…
Am o curiozitate si o (il) rog pe „gina” sa spuna: la ce lume „mai dreapta si mai buna” se refera? Poate sa-mi dea un exemplu din istoria omenirii cu privire la asa ceva? Si daca „nu mai stim sa fim buni”, cand am fost buni?
Domnule Mircioane,
ce copilarie minunata am avut multi dintre noi in comunism, pentru ca era pace, pentru ca eram iubiti de parinti si de bunici. Nu toti au avut acest noroc.
Pentru Gina
In copilarie auzeam de la parintii mei ca tineretul progresist luptase pentru „o oranduire mai dreapta”. Pe spinarea acelui tineret entuziast s-au cocotat unii de si-au construit numai pentru ei „o lume mai buna”. In ultimii ani, de cand ma duc pe la inmormantari, aud de la preoti ca raposatul „s-a dus intr-o lume mai dreapta si mai buna”.
Doamnă Tania Iancu, mă bucură comentariul dumneavoastră. Deşi, începuturile conversaţiilor dintre noi doi au fost oarecum contradictorii, speram, încă de pe atunci, că ne vom înţelege, deoarece am descoperit în dvs. un om al dialogului argumentat. Dacă acest site ar fi unul de socializare, v-aş cere imediat prietenia! 🙂
S-auzim de bine şi să ne amintim de toate cele trăite, citite, auzite. Atât de cele bune şi frumoase, cât şi de cele nebune şi urâte, deoarece ele ne-au făcut să fim ceea ce suntem.
Domnule Mircioane,
nivelul acestei reviste ne face pe toti sa fim foarte atenti cu ceea ce scriem. Eu, la randul meu am fost admonestata de multe ori pentru ecourile mele. Va apreciez articolele in care ne transmiteti lucruri pe care le cunoasteti. Astept sa va mai citesc si alte articole la fel de reusite ca cel de fata.