ACUM.TV

Recent am citit o carte nouă: romanul ”Comorile Arielei” ,  de Getta Berghoff.  Cartea a apărut la editura Napoca-Star din Cluj, cu copyrightul autoarei, care locuiește la Holon. Este un roman pe teme  israeliene, reflectând realitatea israeliană contemporană, dar scris într-o frumoasă limbă românească și destinat cititorilor  acestei limbi.

Care este scopul autoarei? Cred că prezentarea realității israeliene,  precum și a evoluției originarilor din România și a urmașilor lor în Israel, prin intermediul unor personaje simbolice. Spre deosebire de generația celor imigrați în Israel – care, chiar  dacă sunt veniți în țară de câteva  zeci de ani,  păstrează legătura cu limba și cultura română și chiar cu România – generația celor născuți în Israel sunt aproape complet despărțiți de această lume, virtuală pentru ei.  Modul de gândire ale personajelor este  în funcție de perioada și motivele plecării din România și stabilirii în Israel, sau în funcție de generația căreia îi aparțin.  El trasează linia contradicțiilor fundamentale  din roman, alăturate unor probleme israeliene specifice, precum cea a relațiilor între comunitățile de origine, chestiunea religioasă, situația politică și socială influențată profund de nesiguranță și de război. Autorea aparține generației  ”dintre două lumi”. Menționăm că romanele ei precedente (apărute în Israel!)  sunt pe teme  evreo-românești.

Citind romanul ”Comorile Arielei”, m-am întrebat dacă este un roman românesc sau un roman israelian. Greu de definit. Roman israelian de limba română? Poate că aceasta este definiția cea mai potrivită, dacă un roman poate fi definit astfel. Faptul că problematica lui  este israeliană, dar limba românească literară în care este scris reprezintă forma lui exterioară ne face să ne gândim totuși la ambele posibilități, la apartenența lui la literatura contemporană de limbă română. Totuși menționăm diferența dintre acest roman și multe producții literare de limba română din Israel: tematica israeliană, deși păstrează și un element de tradiție românească.

Ariela Bar,  personajul principal al romanului, este un personaj simbolic. Ieșeancă (la fel ca și autoarea), ea ajunge în Israel ca elevă de liceu împreună cu familia ei, învață limba ebraică la perfecție și, după studii universitare, devine profesoară de limba ebraică. Ariela este o femeie care îmbină tradiționalismul cu modernitatea. Supărată pe soțul ei, care o înșeală fără scrupule, deși se căsătorise cu ea din dragoste, Ariela nu are curajul de a divorța, ci continuă o căsnicie care nu mai este căsnicie,  parte pentru a-și menține un echilibru în viață,  parte de ochii lumii. Totuși ea se dovedește a fi o femeie puternică, reușind să-și salveze soțul dintr-o complicație generată de aventurile lui romantice nesăbuite și reușind să-și crească cele patru fiice, care sunt ”comorile” ei. Parcă și numele ”Ariela” (=Leoaica) vine să completeze tabloul acestei femei, care îmbină duritatea cu înțelegerea, răbdarea cu inteligența și diplomația, practicismul cu intelectualismul. Aceste calități o fac  să reușească în viață, să-și mențină poziția de mamă a familiei în paralel cu cea de profesoară apreciată. Soțul Arielei, David Bar, este bucovinean, copil supraviețuitor al Holocaustului.   Venit în Israel de copil imediat după Holocaust, înzestrat cu o ambiție puternică de a depăși greutățile tocmai pentru că era copil orfan, David învață la școală și la universitate, își ebraizează numele de familie și ajunge medic de renume, cu o situație materială strălucită. El este însă un romantic devenit ateu ca urmare a modului său individual de percepere a tragediei Holocaustului, iar dragostea lui de frumos se manifestă sub forma…pasiunii pentru femei frumoase. Pasiune bolnăvicioasă, nelimitată de nici un scrupul, asemenea celei a lui Don Juan Tenorio, care fusese blestemat să trăiască atât timp cât îl vor iubi femeile:  într-un caz ajunge să-i facă curte soției unui coleg și prieten nou imigrant din Rusia, iar în alt caz ajunge la proces cu o fostă amantă, care îi crează o atmosferă socială execrabilă. Procesul îl costă atât de mult, încât este nevoit să-și vândă apartamentul luxos din Tel Aviv și să-și cumpere o casă la Șderot, în apropiere de granița cu zona Gaza,să se refugieze într-o regiune periferică  pentru a fi uitat și a-i fi uitate păcatele.  Dacă la Tel Aviv cuplul trebuie să facă față problemelor obișnuite ale unei familii israeliene normative din clasa medie înstărită, la Șderot ei se lovesc de probleme suplimentare, precum cea a războiului și a rachetelor aruncate din Gaza în Israel. Medicul David Bar continuă să se simtă ca un rege la el acasă: numele  ”David” parcă vine să completeze acest lucru.

Cele patru ”comori” ale Arielei, fiicele ei, sunt complet diferite una de cealaltă. S-ar putea afirma că fiecare dintre ele reprezintă alt aspect al societății israeliene contemporane, a gândirii tineretului ”sabru” (=născut în Israel). Prima fiică, Lea, este complet diferită de mama ei. Arhitectă de succes, îmbogățită, se dovedește însă a fi o arivistă, ambițioasă, lipsită chiar și de sentimente, iubitoare de lux și de distracții scumpe, cinică. Căsătorită de tânără cu Roni Marcsohn, un arhitect evreu american venit în Israel ca voluntar în timpul războiului de șase zile din anul 1967, bogat dar mult mai  vârstnic decât ea, care o ajută în realizarea carierei, Lea își alungă soțul din casa lor comună, elegantă, atunci când află că ar fi fost posibil ca el s-o fi înșelat odată cu o secretară pe care o concediase. Mai mult, chiar atunci când i se explică faptul că totul fusese o simplă acuzație, o simpă răzbunare a secretarei concediate, faptul nu o interesează pe Lea.Bineînțeles, unicul copil al acestui cuplu rămâne la mama lui, care pare însă că este mai puțin interesată de el decât de excursiile ei anuale în Austria la partide de ski. Dar nici soțul lui Lea nu este un înger: aventurier, după ce este dat afară din casă de soție, el se înrolează în armata americană ca ofițer specializat, traducător în Irak în războiul împotriva lui Saddam Hussein, înregistrându-se cu numele de împrumut Hugh Rogers – și de acolo le scrie atât soției, cât și mamei lui vârstnice, Saly, scrisori fară adresa expeditorului pentru a nu fi găsit. Pe de o parte el își afirmă dorul de copilul său, pe de alta nu face nimic pentru ca acest copil să aibă un tată care să-l iubească cu adevărat. Dacă Lea este simbolul arivismului și materialismului vulgar, Roni este simbolul aventurismului.  ”Nici Lea, nici Roni nu mai erau tineri, dar pentru faptele lor, pentru felul în care se jucau de-a viața, puteau fi acuzați de tinerețe întârziată, adică timpul atâtor prostii, greșeli mari și mici, când inima ți-a rămas tânără. Să fii tânăr înseamnă să rămâi un naiv, visător, uneori aventurirer, departe de realitățile vieții.” Interesant este faptul că Roni este și el odrasla unei familii ”românești”, respectiv al unui cuplu  de evrei emgrați din România în perioada interbelică, stabiliți în Palestina mandatară, apoi reemigrați în America, unde se îmbogățiseră, și care păstraseră limbile idiș, română și ebraică – și reveniseră în Israel după războiul de șase zile.

Cea de a doua fiică, Zohara, are și ea un caracter de simbol. Ea reprezintă partea societății israeliene afectată de război în mod direct, personal. Prietenul ei, Shai, a căzut pe front. Zohara este deprimată, afectată puternic de această nenorocire. Ultima  lor noapte  de dragoste (amintind de romanul lui Cezar Petrescu, ”Ultima noapte de dragoste, prima noapte de rșzboi”), la ”15 ianuarie 1990”, când  Zohara și Shai erau încă în armată, înainte ca Shai să fie ucis, este povestită de Zohara cu multă durere. Atmosfera războiului care se apropia era îngrozitoare. ”Ora H atârna pe cerul întunecat ca un astru lugubru care urma să se sfărâme pe fiecare, barurile toate erau pline, nu știu cine definise acea noapte apocaliptică, tineretul dansa, nu era bucurie pe fața nimănui, erau momente de demență și abandon într-un infern, orchestra nu era orchestră, muzica nu era muzică, dansul nu era dans, mișcările noastre erau dezordonate, gesturile nervoase. Eram încordați, obosiți, hainele pe noi deveniseră murdare, transpirate, o transpirație rece. Nu era panică, nici spaimă, era o acceptare a capitulării. Fără să se țină seama de interdicțiile de altădată, majoritatea fumau, pub-ul semăna cu o tavernă îmbâcsită. Era ora 2 noaptea când am părăsit pub-ul și am urcat în  Jeep, acolo ne-am iubit. Era dragoste, patimă, disperare, sentimentele le trăiam la tensiunea momentului, a clipei de atunci, după care nu mai așteptam nici zilele următoare, nici viața…goneam spre unitate știind că în orice secundă se putea declanșa apocalipsa. Nici frica nu mai dăinuia în noi.”   Șocul primit de Zohara după moartea prietenului ei este enorm. Zohara (=Strălucita) nu mai este strălucită, ci deprimată, distrusă, nu mai poate învăța, nu poate lucra în condiții normale, afirmă că nu mai poate iubi. Practic, ea iese din societatea israeliană,  reprezentând acea parte a populației decepționate care își caută altă cale în viață, îndreptându-se spre trecut, pe care îl consideră mai bun decât prezentul, căutând trecutul poporului evreu în Europa cu ajutorul lecturilor. Visul ei este să viziteze Spania (oare nu cumva datorită faptului că în această țară au fost și fapte bune în istoria lui Israel?). În cele din urmă ea se îndrăgostește de un kibuțnic mai bătrân decât tatăl ei, fost avocat în România (oare nu este tot o parte a încercării ei de a se îndrepta spre trecut?), care după ce se pensionase de la munca manuală (pe care continuă să o facă numai în caz de nevoie a kibuțului), devenise bibliotecar la o biblioteca nevizitată de nimeni,  cu excepția Zoharei: cărțile nu reprezentau o necesitate pentru tinerii israelieni moderni și practici, care se autoconsiderau ”oameni noi” și nu acordau atenție culturii, mai ales că respectivele cărți erau în limbi străine și aparțineau altei generații. Acest om, Uriel, reușește să o convingă să urmeze studii de istorie la universitate  (deci, Zohara se îndreaptă tot spre trecut, gândindu-se să devină ghid la Muzeul Yad Vashem)  și – în cele din urmă – cedează avansurilor și presiunilor ei romantice.

Cea de a treia fiică, Miriam,are un caracter simbolic de asemenea. Ea reprezintă segmentul  populației israeliene laice, care revine la credință și la rădăcinile iudaismului, căutând legătura cu Ereț Israel pe această cale. Revoluție psihosocială individuală urmată de ”revoluție națională”. Inițial, Miriam decide să revină la credință (expresia ebraică folosită în Israel este ”lahzor bitșuvah”) pentru a răscumpăra păcatele părinților, în special ale tatălui ei. Elevă de liceu, ea decide să părăsească liceul laic, să se înscrie la un liceu religios și să respecte comandamentele Torei. Miriam alege curentul religios național modern și rămâne în legătură cu familia. În cele din urmă, ea urmează un seminar pedagogic religios și devine profesoară. Miriam cunoaște un tânăr de asemenea revenit la credință, Tedi Ben-Ami, invalid de război, fost parașutist, care își pierduse vederea în timpul unui atentat terorist. Deși orb, el reușise să învețe la universitate și să devină profesor. Numele lui este simbolic, de la numele lui Herzl (”Theodor”), ”fiul poporului meu”. Tedi Ben-Ami este un personaj interesesant prin sine însuși. El este fiul unui ofițer superior de marină, Heskiel, originar din România, sionist laic, venit în Israel din adolescență. Tedi Ben-Ami devine un religios național, ca și Miriam. Ei se căsătoresc, cu toată opoziția lui David Bar (care se opusese și revenirii fiicei lui la credință) și se stabilesc într-un kibuț religios din aceeași regiune. În cele din urmă, lui Tedi Ben-Ami îi este redată vederea, printr-un dublu transplant de cornee, datorită lui David. Tragedia este însă asupra condițiilor în care îi este făcut transplantul de cornee: erau corneele unei femei tinere, vecină și prietenă a cuplului, ucisă într-un atentat terorist. Atât ea și familia ei, cât și Miriam și Tedi, luptaseră împotriva retragerii israeliene totale din Gaza și împotriva renunțării la așezările evreiești de acolo. Deci, autoarea prezintă raportul: revenire la credință înseamnă revenire la sursele iudaismului; revenirea la sursele iudaismului înseamnă revenirea la atașamentul față de Ereț Israel, la legătura cu țara, la patriotism, precum și înțelegerea realității imposibile din Orientul Mijlociu: pacea dorită de toți, dar nerealizabilă din cauza respingerii din partea lumii arabe. Interesant este și faptul că, atunci când se oferă arabilor beduini posibilitatea de a-și trimite copiii la aceeași școală (israeliană) la care învățau copii evrei, acest lucru este imposibil: ei sunt amenințați de teroriștii de același neam cu ei, iar o învățătoare arăboaică este asasinată de aceeași teroriști. În schimb, rachete Grad sunt aruncate asupra orașului Șderot, din Gaza…Alt aspect interesant este faptul că David Bar și Heskiel Ben-Ami, oameni care nu mai vorbiseră românește din adolescență, încep să vorbească românește între ei atunci când se cunosc. Este oare o formă de intimitate, sau eventual de revenire la trecut, la rădăcini? Să nu trecem cu vederea nici reîntâlnirea dintre Heskiel și Uriel, foști colegi de școală, după aproape 60 de ani. Cei doi vârstnici redevin prieteni, dar  sunt depășiți de evenimente, iar în convorbirile dintre ei se simte o notă de nostalgie, ei judecând atât propriile lor drame cât și societatea israeliană contemporană prin prisma unor foști sioniști din România din altă generație.

Ultima fiică a Arielei, Vered (=Trandafirul) este un simbol al noii generații laice,individualiste. Această fiică seamănă cu tatăl ei, într-atât încât se amestecă în conflictul dintre părinți, amenințându-și mama (desigur sub influența tatălui) că dacă nu-i va face pe voie acestuia, se va găsi altă femeie care să-l ia pentru că este ”bărbat bine”. Ulterior, Vered învață medicina, devine doctoriță, dar este dominată de egoism și de lipsă de înțelegere: ea naște un copil fără căsătorie, nevoind nici măcar să se intereseze de persoana tatălui copilului. Vered nu este un caz unic: fenomenul este relativ răspândit în societatea israeliană contemporană, tinere carieriste  feministe afirmând că nu pot fi soții bune, dar vor să fie mame…Vered reprezintă frustrarea, dublată de obrăznicia unei părți a tineretului israelian, însoțită de disprețul față de alți oameni.

Romanul prezintă și alte aspecte ale societății israeliene: machoismul, rasismul, corupția, incorectitudinea, militarismul. Romanul este bine construit,  ca baladele vesele și triste ale lui Topârceanu și trebuie citit pentru înțelegerea acestei societăți.

Acest articol a fost publicat duminică, 18 martie 2012 la rubrica Libris.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.