ACUM.TV

Într-un articol de dată realtiv recentă, mă ocupam de proliferarea îngrijorătoare a curentului antisemit-neofascist în România, bazându-mă pe o întereagă „literatură”, Doamne iartă-mă, apărută în numeroase locații ale internetului (pagini web, blog-uri, forum-uri,  rețele de socializare), desigur în limba română. Am intuit doar, continuînd să reflectez la toate acestea, asupra „toxicității” acestor produse pseudo-istorico-spirituale, punându-mi o seamă de întrebări cărora mă străduiesc să la aflu răspunsurile, toate fiind reunite, cred, sub un soi de „întrebare cupolă” pe care și-au pus-o și continuă să și-o pună până astăzi supravițuitorii Holocaustului: cum a fost posibil?

De curând, cred că am găsit, sau mai precis mi-am cristalizat multe din aceste răspunsuri, la lectura unui articol al filosofului specialist în implicațiile filosofice ale iudaismului, francezul-evreu Hervé Elie Bokobza. Cu același prilej, mi-am clarificat și acea mult-discutată „aducere la zi” a antisemitismului, în forma sa cea mai actuală, pe care aș numi-o, cam forțat poate, „antiisraelism”, tema centrală (sau, în limba vorbită, „calul de bătaie”) al promotorilor acestuia.

Eseistul francez, (autor, printre altele, al lucrării „Israel-Palestina, pacea în lumina Torei”), avansează noțiunea de „antisemitism al dezinformării”, pentru a defini una din ipostazele acestui curent-atitudine-strategie actuală, căreia, oricât te-ai stădui, este imposibil să-i prevezi „apusul”, într-un viitor relativ apropiat. La lectura respectivului articol, am constatat – n-aș putea spune cu surprindere – că această formă „actualizată” a antisemitismului-anti-Israel a reușit să „seducă” și să convingă o mare parte a publicului mondial în general, și occidental în particular. Cu același prilej, sunt decelați și cei doi „piloni” pe care se sprijină antisemitismul actual, anume „prostia și ignoranța, cele mai agresive dintre violențe”.

Premisa de la care pornește – și se nutrește – această veche-nouă tactică a dezinformării, este de a desemna iudaismul și sionismul ca pe cele mai nocive „flageluri ale secolului”, contra cărora alege să lupte în numele „drepturilor omului” și al nobilelor valori umaniste, ajungând la fabricarea unei arme care nu ar trebui, cred, minimalizată, anume compararea brutală și forțată a a sionismului cu nazismul! În acest scop, aș risca afirmația că „focosul” armei ar fi tocmai negaționismul Holocaustului, fiindcă aceasta permite să li se refuze evreilor (isralienilor) orice legitimitate a luptei lor pentru supraviețuire. Pe firul aceleiași logici, dacă evreul se comportă ca un nazist, demonstrează H.E. Bokobza, atunci teroristul devine un… rezistent! Așadar, cele mai înalte valori umaniste ajung în slujba celui mai virulent și mai periculos antisemitism, mai ales că acesta nu se mai întemeiază pe ura față de evrei, ci pe cauzele cele mai nobile pentru care luptă orice… om de bine.

Astfel, se pare că cel mai grav lucru este că opinia comună universală se poate situa fie la nivelul opiniilor și ideilor fabricate din dezinformarea intenționată, fie în planul prostiei și-al ignoranței care le propagă și care devin astfel unul din mijloacele cele mai eficiente pentru a justifica reaua-credință.

Această formă de antisemitism acționează în egală măsură în cazul militanților, cît și al pseudo-intelectualilor „la modă”, care au izbutit să seducă și intelectuali evrei, în criză de identitate!

După cum susține, pe bună dreptate, H.E. Bokobza, „acest antisemitism al dezinformării este cel mai periculos, propagându-se ca un cancer într-un corp omenesc, fiindcă orice afirmații de natură să-l contrazică plasează evreul-israelian în tabăra dictatorilor care nu au nici o compasiune pentru suferința oprimaților (…), mai ales că un minimum de exigență față de un pretins „partizan al păcii” ar fi ca acesta să vadă în sionism cel mai rău flagel al omenirii”. Eseistul își ilustrează aceste constatări cu argumente din cele mai aberante cu care i-au fost combătute scrierile, unele bazate pe „frânturi de adevăr” drapate în cele mai flagrante denaturări ale realității, în cea mai josnică mistificare a faptelor.

Astfel, unul din așa-pretinșii adversari de idei, care-și clamează cele mai bune intenții și toată buna-credință din lume, ajunge în fapt la „performanța” de a ilustra violența la cel mai înalt nivel de gravitate pe care o pot genera ignoranța și imbecilitatea, anume că „Ghilad Shalit nu a avut decât ceea ce merita, fiindcă a fost răpit în Gaza, unde se afla pentru a ucide femei și copii, căci sigur că nu plecase acolo pentru… a-și face cumpărăturile”!

Inutil să-i vii unui asemenea specimen cu dovezi strict-faptice, anume că Ghilad Shalit a fost răpit în 2006, deci după dezangajarea din Gaza, și nu în interiorul acestei regiuni, ci în perimetrul israelian; la fel de inutil să-i citezi prezența armatei și în zona de frontieră a unor state care trăiesc în bună-vecinătate, invocând și vecinătatea departe de-a fi… normală între Israel și palestinieni; inutil să-i invoci unui asemenea grup de indivizi cu creierul nu numai spălat, dar și lustruit la polizorul relei-credințe, că atacurile Zahalului (armata Israelului) au fost o replică la unul din repetatele „valuri de atentate teroriste”; tot pe-atât de inutil să-i „amintești” ceea ce știe o lume întreagă, anume că în scopuri propagandistice, palestinienii nu ezită să facă ascunzători pentru cei mai sângeroși teroriști urmăriți de Zahal tocmai în casele cu familii numeroase de cetățeni pașnici, făcând imposibil ca o asemenea acțiune armată în replică să fie complet „sterilă” în termeni militari. Acele „capete lustruite” vor continua să numească blocada asupra Gazei o „metodă gestapovistă”, iar atacul asupra „flotilei păcii” (mai adăugați, vă rog, vreo zece rânduri de ghilimele), drept… piraterie în apele teritoriale internaționale. Nu-ți rămâne, în toate aceste cazuri, decât să admiți (de parcă n-ai fi făcut-o și pînă acum), durerosul adevăr „gazetăresc” cum că în percepția colectivă, o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, exemplificând cu cazul recent ajuns la deznodământ, al episodului „regizat” al morții copilului palestinian Mohamed A-Dura. Nu cred că avem cum să convingem că de fapt, acesta nu a fost o victimă al forțelor Zahal-ului, ci al combatanților din Fatah, în schimbul de focuri în care s-a „nimerit” cu tatăl său, adevărat maestru al dezinformării, sau poate numai unealta altor „maeștri”, la vremea în care s-au petrecut faptele.

Această situație, în care, după cum arată H.E. Bokobza, „opiniile, ca și sondajele și statisticile  vin să substituie cu aroganță faptele reale, se ajunge la situația în care oricine are opinii „fondate” despre orice, cu un sac în care se compară orice cu orice, creând în acest fel o confuzie generală care, cu cât este mai flagrantă, cu atât mai repede își recrutează adepți”.

Faptul mi se pare cu atât mai grav, cu cât tocmai inteligențele situate la un nivel coborît pe scara Binet (încă în vigoare la testarea de capacități intelectuale), tocmai publicul neinstruit (voit sau din condiții obiective), are tendința să devină un adevărat „burete” care absoarbe cu rapiditate opiniile cele mai pernicioase, concepțiile cele mai aberante, cu cele mai multe șanse de aplicare întru provocarea cutremurelor sociale și a catastrofelor universal-istorice. În acest context, aș spune, noțiunea de „om al zilelor noastre” nu mai este o noțiune abstractă (dacă a fost vreodată!), ci include printre elementele sale atît bruta ignorantă, cât și inteligența cea mai rafinată. ßi mi se pare hazardată, sau dificilă până la extrem, încercarea de a compara gradul de periculozitate al uneia sau al alteia dintre aceste două categorii.

Acest articol a fost publicat duminică, 11 martie 2012 la rubrica SPUNE.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.