ACUM.TV

Talmeș-balmeș de amintiri

Ar fi naiv să credem că necazurile noastre au apărut direct odată cu dictatura comunistă. În perioada interbelică, considerată a fi un mic paradis pierdut, nu lipseau anomaliile în felul de a ne purta unii cu alții. Liviu Rebreanu, provenit dintr-un alt tip de civilizație romanească, ironizează în romanele lui (Jar, și Amândoi de exemplu) cruzimea, lăcomia, lipsa de empatie, a celor care se credeau mai bine plasați în societate fața de cei pe care se bucurau sa îi considere inferiori.

Iată de exemplu reacția (în romanul Amândoi) a stăpânei, d-na Dăniloiu, la rugămințile disperate ale servitoarei sa-i dea liber ca să ajungă la căpătâiul soțului muribund (,,Nu mai pot sta, cucoană, d-ta nu vrei să mă înțelegi?… fie-ți milă de sufletul meu, ca-s om, nu-s vita!”):

– Ia ascultă…ce spune fata asta și ce poftește.. ca pe mine nu mă crezi când iți spun că nu e în toate mințile!” … ,,Parcă nu știu eu necazurile ei!… numai eu sunt de vină ca am răbdat-o ani de zile cu prăpăditul ăla…” …,,du-te nenorocito, ca mi-ai amărât sufletul de nu ești vrednică!”

Sunt convins ca aceste tipare s-au păstrat neschimbate la trecerea la noua orânduire, ele formând un fundament pe care comuniștii și-au așezat propriile contribuții și inovații de inginerie socială.

Acum vreau să trec – după încă câteva propoziții – la un registru mai relaxat consemnând fără pretenții câteva amintiri, nostalgii și dureri. Experientele mele personale nu înseamnă mare lucru pentru altcineva. Lumea debordează de experiente valoroase niciodată refolosite. Cu ce ar fi mai bune ale mele?

As vrea să ma fac, pana la un punct, și avocatul celor care își permit să fie cinici pentru ca ,,le-a mers bine în perioada comunista” fără ca ei înșiși să facă parte din aparatul de represiune. Nu știu cat de mult au conștientizat și analizat aspectele personale ale nostalgiilor lor. Fac o analogie cu un cancer care a lovit-o fără mila pe o ruda apropiata, draga mie. Tumoarea s-a furișat un timp lung și a cuprins în tentaculele ei intestinele. Toată cavitate abdominala a devenit un amestec de bine și rău E simplu de intuit dramatismul situației. Nu simți nicio durere (încă), doctorii deschid abdomenul asa, într-o doară pentru ca din câteva trăsături de bisturiu să înlăture partea nedorita – ,,răul”. Constata în schimb ca țesuturile aparținând organismului s-au ,,înfrățit”- Sindromul Stockholm e valabil și în biologie – cu țesuturi răzvrătite, greșit programate, a căror ,,îmbrățișare” îl va distruge. Chirurgii se retrag neputincioși lăsând natura să-și joace rolul asa cum poate ea. Ca să extirpeze tumoarea ar trebui să facă același lucru cu organele vitale – nu mai e cale de întoarcere

Deci! Pentru ca adevăratele dureri din acea perioada nu par a mai face impresie, ma voi mulțumi să relatez doar un Talmeș-balmeș de amintiri.

***

Leacuri pentru originea nesănătoasă

Bunicii, pe care i-am prins în viata, erau cu origine nesănătoasă: un bunic ofițer cu o soție casnică, cu proprietăți în Basarabia.

Tata a reușit să se fofileze. A terminat facultatea și a inginer pe un șantier de construcții. Comuniștii nu aveau supercomputere și internet asa ca posibilitățile lor de a-ți lua urma – fără a fi denunțat – erau necontrolate. Asta i-a permis tatei să facă o ,,cariera” de inginer la electricitate ajungând în posturi destul de înalte de conducere. Spiritul lui onest și nesofisticat convenea tuturor.

În casă nu se vorbea împotriva orânduirii. Se tăcea doar împotriva ei – nu s-au arătat niciodată exaltați și eu am prins de mic ideea fără să cer prea multe explicații. Îmi amintesc cum treceam cu bunica (o femeie distinsa și sobra, care niciodată nu și-a permis un exces), mic fiind (cam 9 ani) pe trotuarul din fata ,,Securității” din Pitești iar ea cobora glasul și îmi spunea cam ce e acolo.

Printre primele amintiri de ,,socializare” este una – și bună – de la doi ani. Ne mutasem de numai o zi într-un mic bloc la Schitu-Golești (Argeș). Pe hol apar doi țânci doi băieți cam cu un an mai mari. Se reped la mine ca înțeleși, ma trântesc la pământ și mă țin cu forța culcat pe spate. Unul mă sugrumă iar celalalt îmi trage pumni peste fată, atât de tare cât pot ei. Este primirea de nou-venit iar mie îmi lipsește tocmai ,,gena cea bună” ca din poziția în care mă țineau sa-mi folosesc membrele superioare ca le umplu nasurile de sânge – ce simplu! Dar eu stau liniștit și aștept să se termine, deși sunt prada unei angoase și groaze imense. Prin felul lor de a fi, acești doi probabil nu mai sunt demult printre noi.

Stăm într-o mica localitate, Schitu-Golești, într-un bloc construit special pentru angajați de fosta companie privată de electricitate, Concordia. Încălzire centrală, apă caldă, cotețe din zid pentru găini și porci pentru fiecare apartament! Telefon. Televizorul apare și el, deocamdată numai cu purici. Anul e 1957 în plin comunism sălbatic dar în gura lumii locul se numește tot La Concordia. Aveam să aflu mai târziu ca salariații micii termocentrale erau muncitori, maiștri, tehnicieni aleși pe sprânceană aduși de la Brașov. Odată, prin anii ’30, când a fost o avarie de a trebuit să rămână toată noaptea, au găsit a doua zi la vestiare cate un plic cu bani în dreptul dulapului fiecăruia A fost odată și nu va mai fi… acum se face munca voluntara și entuziasmul e pana în slavi.

Salariații de la uzină, foști țărani industrializați, își duc tot traiul intre schimburi, cârciumă și clubul cu biliard, popice de pe unde ii aduna nevestele la căderea nopții. Bunica, din cauza originii ei nesănătoase, este singurul muritor care odată atinge clapele pianului din club, spre uimirea mea.

Deși am doar 3-4 ani, îmi sare în ochi ignoranta și sălbăticia populației. Bârfa (în 30 de minute orice întâmplare face ocolul satului, un adevărat Facebook), ignoranta (se tem de niște amarat de salamandre, crezându-le veninoase). Nu e săptămână să nu sară un copil în sosea în fata mașinii La cinci ani mergem 5 kilometri frumos pe sosea la grădiniță. Odată trece un căruțaș și o șfichiuiește cu biciul pe una din fetitele din grup – ce fel de om poți fi care dai cu biciul într-un copil de 6 ani? Cu orice adult ma întâlnesc îmi pune aceleași întrebări tâmpite: ,,Câți ani ai și a lu’ cine ești?”. Apoi invariabilul ,,pe cine iubești mai mult, pe tata sau pe mama?” care probabil tine loc de compliment.

Totuși, fără ca eu să știu, Securitatea nu doarme. Odată o amărâtă de barză provoacă o avarie în tot sistemul (termocentrala electrica). La vreme de seara se nimerește un ofițer plin de el care ii cere tatei, șef de secție, să aducă toți oamenii la interogatoriu – pentru sabotaj. Tata, care nu are mai mult de 28 de ani, îl trimite la plimbare cu scuza ca trebuie întâi să repună sistemul pe picioare. Organul insista, se burzuluiește, la care tata contrează amenințându-l cu răspunderea pentru nerezolvarea avariei. Acesta cedează, și peste câțiva ani, întâlniți întâmplator, îi dă dreptate tatii.

Bunicul, cu doua războaie făcute, copil de podgoreni vrânceni trăit prin internate și cazarme, pune imediat la punct o parcela măricică de gradina de zarzavaturi in plin maidan. Vecinii, bărbați în toată firea, asista mustăcind la bazaconiile ,,moșului”. Bunicul cultiva zarzavaturile și creste găini după carte, la fel ca orășeanul visător ,,nebun” al lui Marcel Pagnol (Gérard Depardieu) nimerit la tara într-o Franță a sălbăticiei și durității (va recomand cu căldura filmul, ,,Jean de Florette – Manon des Sources”) vrând sa facă afacere din agricultura științifică.

Revenind la bunicul, vecinii arunca vina pe pământ ca e ,,prost” (plin de pietre) iar bunicul ii amăgește cu slogane ,,apa și sapa” sau ,,hai să dezgropam comoara lui Tutankamon”. După doi ani, țăranii convertiți în clasă muncitoare cedează și ei nervos și încep să-și cultive fiecare lotul. Mi-am permis sa descriu cateva cusururi ale omenilor din partea locului nu din dispret ci doar pentru a putea spune cat de mult acestia s-au schimbat acum. Sunt cosmopoliti, ambitiosi (in felul lor) dar probabil inca la fel de nepragmatici, sceptici fata de criteriul practic si, mai ales, sfiosi in fata celor care nu pierd ocazia sa îi umileasca – asa-zisa ,,frica a lui Dumnezeu”, acesta din urma fiind insa nu divinitatea, ci acela de pe pamant de care depinzi.

Avem 30 de găini Rhode Island frumoase foc și la 5 ani sunt calificat pentru toate operațiunile de îngrijire ca la carte. Le prepar mâncarea în care adaug praf de oua (pentru calciu) preparat tot de mine. Le administrez cu pipeta picături contra paraziților din gat, dau cotețul cu creolina contra păduchilor. Știu să și ,,desclocesc”. Cocoșii noștri sunt atât de vârtoși ca fugăresc pana și uliii.

Mai apuc, la numai cinci ani, să fiu îmbătat cu țuică (semn de recunoștință??) de un subaltern al tatei după care ne mutam la Pitești.

Nostalgii urbane

Ajung în Pitești într-o perioada care în ochii mei arata a normalitate și înflorire. Clădirile, străzile, sunt îngrijite. Există (încă) un bun simt de a păstra totul curat. Când un ziarist scrie despre mine că am bătut mingea în spațiul verde al blocului (am vreo 8 ani) sunt distrus și vreau să dam toate dezmințirile posibile. Se merge în concediu în fiecare vara pe litoral, se merge cu cortul. Lumea are Fiaturi 850 drăgălașe. Emisiunile TV, cu varietăți, Teleenciclopedia, muzica ușoară imitând stilul italian și francez, sunt la fel de ,,alb-negre” ca acelea ale Televiziunii Suedeze de pe atunci. Viitorul pare a fi luminos.

Mama e casnica și nu e fericita. Visează să picteze, să cânte opera. Probabil că suferă de un ușor sindrom mano-depresiv. Reacțiile ei sunt în concordanta cu spiritul epocii. Sunt la mare moda barbituricele carbaxim, diazepam (care încă se mai folosea după ’89 era declarat drog în Suedia). Omul de rand e fascinat de spleenul unor monștri sacri ca Dalida, Monroe, Bardot. Isteria de mase face ravagii. La oraș, romanii iau medicamente cu pumnul doar pentru ca… își permit. Obiceiul s-a perpetuat. Ma gândesc la reacția obsesivă – mai deunăzi – a părinților la prima chițăiala a copilașului lor de nici doi ani: ,,Ai auzit?! Asta nu e bine… ce-i dăm?”.

Gura lumii

Mama ar vrea să se separe dar nu are sprijinul nostru, al familiei La cei 9-10 ani ai mei, nu îmi pasă că ne-ar părăsi ci îmi este doar groază de ,,ce va spune lumea”- asta e tot ce contează pentru mine… Nu suntem niște monștri, dar cuvântul empatie încă nu s-a inventat. Nici măcar o încercare de tăierea venelor nu îi reușește, deși în curând soarta va ,,da o mână de ajutor”. Am crescut (tocmai termin școala primară) și mă întorc plin de satisfacție într-o seara de vară de la primul concert pe care îl dau ca membru al unei trupe ,,pop”. Cantăm Beatles, Cream, Primăvara lui Mondial etc. O masa de oameni în toată firea holul Palatului Culturii dansează după cum le cântă patru puștani. În drum spre casa îmi umplu plămânii de mirosul amețitor al florilor de tei savurând succesul.

Acasă, o găsesc pe mama întinsă pe jos fără viata și pe tata făcut mic de tot de spaimă. Apuc să mai aud ultima (și probabil singura) replica dezgustata a ,,Doamnei de la Salvare” care iese în graba: ,,A decedat!”. Avea numai 39 de ani și o manevra simpla (pentru salvarea de la asfixie cu corpi străini) i-ar fi salvat viata dacă vreunul dintre noi ar fi știut-o. Dar nu o știam – noi romanii am fi prea sensibili să punem mana pe un ciob de sticla și să ajungem la trahee asa cum am citit mai târziu – traheotomie. După multi ani aflu că exista manevre chiar și mai simple, Heimlich. La ce mi-au folosit premiile I pe linie?

Proverbiala blândețe

Apropo de sensibilitate, prin 75-80 ma întorc cu autostopul de la București pe Autostrada unica. Suntem opriți cu gesturi disperate la un accident. Pe jos zace un flăcău de vreo 14 ani, tăvălit într-o baie de sânge. Un bărbat îl implora pe șoferul Daciei în care ma aflu, un om oarecare, să îl ia în mașină pana le cel mai apropiat spital. Acesta refuza. După ce pleacă îl aud comentând ceva în genul că își murdărește bancheta. Nu-mi voi ierta niciodată că am asistat pasiv la aceasta scena – eram student și nu am fost în stare să scot o vorba. Mult mai târziu aflu că exista ceva care se cheamă ,,competenta sociala”. Dar în capul meu pe vremea aceea era acea idee vaga că ,,trebuie să te realizezi”. Asta însemnă printre altele să nu fi surprins cu nici un chip de cunoștințe prestând muncile de jos. Multi au rămas asa în continuare. Li se pare o înjosire să ridice de pe jos excrementul propriului câine. Alții se fălesc că au șofer personal care le deschide și portiera și le tine umbrela.

Ma mai întorc la anii clasei a 4-a a 5-a. Lumea sta la deocamdată la coada la lucruri care nu sunt de prima necesitate: bilete la filmele cu indieni – Comoara din Lacul de Argint, sau cele cu Jean Marais, sau Louis de Funes, la guma de mestecat. Exista deja o cultura a cozii. Se sta la coada dar se și trișează. De multe ori cate un individ mai agresiv din coada ,,ia conducerea” și începe să facă ordine. Îmi aducă minte cum pusti fiind aștept liniștit cam preț de vreo jumate de ora la alimentara pentru niște fleacuri. Mai am doar doi oameni pana în fata. Atunci intra în convulsii șeful cozii răcnind că ,,nu m-a văzut pe acolo”. Îmi e clar că minte cu nerușinare – e imposibil să nu ma fi văzut. După proteste timide plec cu coada intre picioare – sunt doar un tanc iar ei sunt oameni în toată firea (asa cred eu, cel puțin).

Fac carieră politică

Spre norocul meu reușesc să am zece pe linie toată școala primara. Îmi e ușor să învăț. În ultimii trei ani aproape că nici nu îmi mai fac temele acasă – scriu la repezeala în pauze, ca să bravez. Este clar că sunt bun pentru cariera politica – vremea analfabeților pare să se fi dus.

În clasa a 2-a (?) sunt făcut pionier. Instructoarea de pionieri, doamna Ștefania, este atât de frumoasa încât as suporta vicisitudinile celei mai nenorocite organizații numai să pot fi în preajma ei sa-i ating un deget.

Următorul pas, mai târziu, tot la ,,Generală” ajung Secretar UTC pe școală.

Sunt ,,bun” (pe vremea aceea) la limba și literatura romana, drept care nu am probleme să bat câmpii în ședințe și să scriu referate. Mobilul prezentei mele în politică este tot oportunismul. Vreau să impresionez cu orice chip pe o colegă, o frumusețe gingașă de tip iberic, Carmen (!). Deși intangibilă ca o adevărată stea ce era, cine credeți că îi smulge cu forța prima îmbrățișare sub ochii mei îngroziți? Nimeni altul decât Derbedeul Scolii care știe instinctiv cum se ,,rezolvă” orice ,,Nod Gordian”.

Este ultimul meu contact cu politica. În liceu aveam sa-mi păstrez postul de casier UTC, care mi-a folosit să merg cu colegii la popularul restaurant din pădure, Cornul Vânătorului unde mâncăm și bem banii de cotizație.

Dar să nu fiu ipocrit, probabil că și în lipsa unor motivații mai lumești ca cele pe care le-am povestit, m-as fi lăsat probabil dus de val în ,,mica politică”. Condiția mea sociala nu mi-ar fi permis accesul la poziții înalte de politruc. Cândva, după terminarea liceului, am ,,deschis ochii” – with a little help from other friends – , la fel ca și cățelușii din bancul cu Bula. Dorința fierbinte, obsesiva, de a ,,o șterge” spre alte zări m-a ferit și ea de tentația de a ma face frate cu Dracul.

Sfarsitul inceputului. Începutul sfarsitului

În vara lui 71, când aștept să trec într-a zecea. Deja am făcut o cariera cu trupa pop de liceeni (câștigam chiar și bani buni și suntem vedete pe bune) și suntem nelispsiti la ora de noutăți din lumea rock-ului ,,Metronomul” lui Cornel Chiriac la Radio Europa Libera. Menirea noastră pare a fi să urmărim cu pasiune evoluția trupelor rock Black Sabbath, Moody Blues, Je t’aime moi non plus, Shocking Blues, Sfinx, Phoenix, Mondial, Rosu și Negru, și încă alte 1000 sunt singurele noastre griji.

Tocmai atunci izbucnesc, mai întâi Revoluția Culturală și imediat după aceea ,,Legea Străinilor”.

Asta înseamnă în practica să renunțăm să mai cantam în englezește (sau să ascultam), să nu mai citim reviste străine (sa nu fim cosmopoliți) să nu mai corespondam cu străini. Diriginta face și ea ce poate să ne prelucreze, ca nu e nimic bun în a te pleca în fata străinilor; noi avem tot ce ne trebuie în tară. Când plecam însă într-o excursie cu clasa la București, nu uită, săraca de ea, să ne roage sa-i cumpărăm ,,șervetele de masa cehoslovace”. Atunci am disprețuit-o (nu eram chiar atât de prosti să nu realizam ridicolul situației) dar acum gândindu-mă la ea îmi e mila. Era și ea unul din sufletele în bătaia valurilor.

Suntem tare nemulțumiți și revoltați pentru că ni s-a interzis sa cantam engleza și sa corespondam cu tineri din afara granițelor (chiar dacă întâmplator nici nu îmi pasase înainte). De aceea nici nu am învățat-o niciodată cum trebuia pentru că perspectiva, la 15 ani, de a avea vreodată un contact cu un străin o resimțeam la fel cu aceea de a întâlni un marțian.

Apar tot felul de zvonuri care ne otrăvesc sufletul relativ nevinovat de adolescent. ,,Cutare” filat de Securitate pentru că ,,asculta posturi interzise”. ,,Cutare” e Turnătorul Securității (,,-Ce, voi nu știați, s-a dat de gol?!”). Intru în panică că as putea ajunge ,,deținut politic” cu toate ca de fapt nu mișcam niciun deget – ,,politica mea subversiva” era zdrăngănitul la chitară, privitul cu jind după fete, pletele. La fel ca alți câțiva colegi sau amici, ne simțim niște adevărate ,,elemente”, niște amărâți de ,,dizidenți de operetă”.

De fapt sunt nu prea știm ce vrem. Suntem la un loc și naționaliști, fără să ne dam seama, și ,,revoltați” când nu ne convine că suntem alergați pe strada să ne taie blugii, mini-jupele și pletele. Cam la asta se reduce spiritul nostru radical. Ceaușescu a avut o inspirație cum nu se poate mai proastă. Ne putea cumpăra pe nimic – de exemplu lăsându-ne în pace și hrănindu-ne în continuare cu nostalgiile național-romantismului – dar el s-a lăcomit să obțină totul pe gratis.

Decretul suferințelor ,,ascunse” – stiute de toata lumea

Am uitat să spun. În mijlocul distracției apare o umbra apare pe conștiința relativ senina a romanului: ,,Decretul”. Interzicerea avorturilor în scopul declarat oficial de a creste natalitatea. Scopul scuză mijloacele. Nu am avut frați, dar îmi aduc aminte conversațiile neliniștite, în surdina, ale mamei. Avort, chiuretaj, raclaj, cuvinte care răzbat din când în când. Deși știu ce înseamnă, puțin îmi pasa. Cum am spus, atunci nu ne băteam capul cu lucruri atât de puțin eroice. Cat trebuie să fi suferit acele biete femei, în toate felurile?? Erau tinere, ce viata trebuie să mai fi fost pentru ele și pentru derutații lor bărbați? Dar pentru cele care tinere fiind,,călcau pe alături”? Oprobriul public, prigoana, tăcerea, spaima și uneori chiar prețul vieții. Ei și?, totul e doar o statistica.

Încep să apară și alte victime, mai ales că a apărut și un complement, legea care reglementa controlul ,,averilor ilicite”. Țin minte doar că mai toți căzusem victime propagandei. În ,,Județul Cinstei și Onoarei Socialiste” cum fusese proclamat – cu nerușinare – județul Argeș (din totdeauna unul dintre cele mai corupte, după părerea mea) ne bucuram când scria la ziar despre cineva care fusese băgat la apa. ,,Ei” știau cum să scrie ,,convingător” iar noi ne complăcea cu naivitate. Norma pe care o cunoșteam, acceptam și uneori chiar agream era că Societatea e întotdeauna îndreptățită întotdeauna să strivească individul ,,spre binele nostru” al celorlalți. Nu ne dădea prin cap, nici în registrul afectiv nici în cel rațional, că ar putea să ne vina rândul.

Tatăl unei prietene de copilărie, ginecolog, e ,,demascat” pentru practicarea ilegala de avorturi și expus unui proces public la Casa Sindicatelor. Pe lângă faptul rușinos, noi cercul de cunoștințe, am fost destul de indiferenți la aceasta tragedie (eram la liceu) ma gândesc ce trebuie să fi fost în sufletul prietenei noastre – prin ce trebuie să fi trecut. Din nou, cuvântul ,,empatie” nu era nici pe atunci pomenit.

***

Anii erau 1975 și încă nu știam ce ne așteaptă. În timp ce ne urzeam himerele, Epoca de Aur tocmai se pregătea să bată la ușă.

Sper câțiva cititori sa fie alături de mine și data viitoare, la ,,proba mea de maturitate” – o trecere prin Epoca căreia preț de două articole i-am deja dat târcoale.

P.S. Cer scuze cititorilor pentru omisiunile prea dese, de care sunt conștient, a unor diacritice și inconsecvența folosirii acestora. Mă declar în mod rușinos învins în lupta cu ele și recunosc, precum Ceaușescu într-un banc de epocă, dificultatea limbii române.

Acest articol a fost publicat duminică, 4 martie 2012 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.