Cine îşi va îndrepta atenţia spre istoria noastră recentă, spre, să zicem, timpul scurs din 1989 şi până acum, va ajunge la aceeaşi concluzie la care ajunsese bătrânul Caragiale în secolul XIX: nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alţii, nici mai aşa, nici mai pe dincolo, suntem doar un aluat… nedospit. Suntem încă neterminaţi. Şi cum nimic nu e mai firesc decât aroganţa aluatului nedospit de a se considera pâine de cea mai bună calitate sau chiar cozonac, aşa şi noi avem adesea senzaţia că inventăm apa caldă şi mersul pe jos. Odată ce aluatul se va fi dospit, vom afla din scripte vechi că atât apa caldă, cât şi mersul pe jos erau acolo încă de dinainte ca noi să le fi inventat. Acum, întrebarea care se pune este: cât timp îi trebuie aluatului să dospească şi, mai ales, dacă procesul de dospire se poate produce fără ca aluatul să facă vreun cât de mic efort în direcţia asta?!
Istoria noastră postcomunistă e marcată de reforme şi contra-reforme. Nu există un singur politician de anvergură care, odată ajuns la putere, să nu-şi fi propus o reformă, cât de mică ar fi fost ea. Nu există nici măcar unul care să fi spus: stimaţi compatrioţi, eu nu reformez nimic, mă voi strădui doar să asigur funcţionarea unui mecanism care există deja, dar care trebuie îmbunătăţit. Sau: dragii mei alegători, eu nu sunt un reformator. Eu mă voi uita cu atenţie la modelele de succes şi le voi copia întocmai!
Apoi, mai e aici şi o lipsă de înţelegere a termenului. Pentru mulţi, reforma debutează cu o dinamitare a ceea ce este, cu o aruncare în aer a fundaţiei. Pe ruinele fumegânde, se va ridica noua construcţie, ca în cântecelul copilăriei noastre: podul de piatră s-a dărâmat/ A venit apa şi l-a luat/ Vom face altul, pe mal în jos/ Altul, mai trainic şi mai frumos. Problema este că, în democraţie, mandatele sunt limitate în timp (şi e atât de bine că e aşa!) şi, chiar să ai cele mai bune intenţii, nu poţi construi mai mult decât o fundaţie. Apoi, vine următorul, pune trotil la baza fundaţiei abia construite şi începe alta. În felul acesta, reformele româneşti nu sunt altceva decât o succesiune de fundaţii. Nimeni nu va ajunge vreodată la acoperiş în ritmul acesta.
Vocaţia lui Manole de a construi nu o mănăstire sau o biserică oarecare, ci un locaş de cult absolut original, cum nu s-a mai văzut în altă parte, este cea care ne îndeamnă la un asemenea efort inutil. Însă, în ceea ce priveşte treburile statului, lucrurile stau cu totul altfel. Dacă în artă valoarea ţine inevitabil de originalitate, în administrarea unui stat tocmai originalitatea este cea care trebuie să lipsească. Un pictor în faţa şevaletului, un poet în faţa foii de hârtie, un regizor în spatele camerei de filmat sau al scenei îşi pot permite să experimenteze, să ofere publicului propria lor viziune. Când, însă, acelaşi lucru îl face un om de stat, rezultatele sunt catastrofale. În ceea ce priveşte buna guvernare, nu originalitatea trebuie să fie calitatea de căpătâi, ci tocmai plagiatul. Plagiatul grosier, fără scrupule. Dacă un lucru funcţionează de ani buni într-o anume societate şi dacă el poate fi aplicat în context românesc, atunci el trebuie imitat fără întârziere. Cu alte cuvinte, în toate domeniile care ţin de buna guvernare ar trebui să privim numai peste gard, să vedem ce şi cum fac alţii şi să procedăm şi noi la fel.
O anume obiecţie se ridică aici. Ea ţine de teoria formelor fără fond, despre care vorbea Maiorescu. Adică, vor spune unii, dacă imităm e posibil ca forma imitată să nu se suprapună unui specific românesc. Disputa este, din nou, pur intelectuală, aplicabilă doar în artă. Căci, concret, dacă importăm formele unei societăţi democratice, fie în educaţie, justiţie sau oriunde aiurea, în cele din urmă aluatul va lua forma vasului în care este obligat să dospească. Cu o Constituţie modernă, Coduri de Procedură moderne, un sistem de educaţie modern, beneficiarii lui se vor adapta inevitabil. În momentul în care vom avea mecanisme democratice solide, importate din ţări în care ele funcţionează, atunci cetăţeanul asupra căruia ele se exercită le va accepta, într-un anume interval de timp, pentru simplul motiv că ele sunt confortabile şi eficiente. A elimina zecile de ghişee inutile, zecile de instituţii inutile, chiar când ele fac parte din tradiţia românească, nu e altceva decât a construi şi dincolo de fundaţii. Primul exemplu care îmi vine în minte ţine chiar de organizarea statului român: o republică semi-prezidenţială în care Preşedintele şi Prim-Ministrul se calcă permanent pe bombeurile pantofilor de frimă. Aici nici măcar nu e vorba de un specific, căci renunţarea la Monarhie s-a făcut prin forţă, tradiţia noastră republicană fiind o invenţie recentă, una dintre multele contribuţii dezastruoase ale comunismului.
Cea de-a doua obiecţie, aproape de neluat în seamă, dar din păcate, extrem de prezentă la noi, vine din partea naţionaliştilor. Dacă imităm forme instituţionale de afară, nu înseamnă cumva că ne pierdem specificul românesc? Categoric nu. În primul rând, în materie de bună guvernare, nu există un specific românesc. Statul român modern e atât de tânăr, încât nu se poate vorbi de tradiţie. Iar dacă ţinem neapărat să invocăm tradiţia, ea e mai degrabă monarhică decât republicană. A nu se uita că din şi aşa redusa noastră experienţă de stat naţional, mai bine de patruzeci de ani i-am petrecut contaminaţi de metastazele comunismului şi ale postcomunismului. Aşadar, teama că importul de instituţii, legi şi sisteme democratice ar putea cumva altera nu ştiu ce specific naţional, e în totalitate lipsită de sens. Apoi, specificul naţional, într-o ţară ca a noastră, nu e legat de instituţii. Bicameralismul sau monocameralismul, republica parlamentară, prezidenţială sau semiprezidenţială sunt, în cele din urmă, nu realităţi metafizice, ci pragmatice, birocratice. Or, în materie de birocraţie, mi se pare că orice lucru ce contribuie la simplificarea procedurilor şi la buna funcţionare a lor ar trebui implementat de îndată, fără niciun recurs la tradiţia sau specificul naţional. Unui plătitor de taxe puţin îi pasă că sistemele fiscale sau juridice sunt importate din Statele Unite sau Congo, atâta vreme cât ele dau rezultate.
Aşa, aluatului i s-ar da şansa de a dospi. Pentru aceasta, însă, ar trebui pusă în fundal vocaţia de reformatori a politicienilor români, punându-se accent pe vocaţia lor de imitatori şi continuatori. Putem fi, desigur, maeştri recunoscuţi în materie de construcţie a fundaţiilor, dar mă tem că, în felul acesta, nu vom avea niciodată o casă. Iar pentru a-ţi construi o casă, nu ai nevoie să proiectezi ferestre, uşi, ţiglă sau instalaţii electrice. E suficient să le foloseşti pe cele existente deja pe piaţă. E de preferat să locuieşti într-o casă care seamănă cu a vecinilor decât să îţi petreci iernile dormind pe o fundaţie originală.
Acest articol ar trebui sa fie material de curs pentru ideile promovate, curajul si limpezimea cu care sunt prezentate (acestea nu reprezinta nicio dificultate pentru autor).
As vrea sa mai adaug ceva. ,,În ceea ce priveşte buna guvernare, nu originalitatea trebuie să fie calitatea de căpătâi, ci tocmai plagiatul. Plagiatul grosier, fără scrupule.”
Pe vremea comunismului exista o paranoia hiperbolizata ca ar veni cineva sa ne fure ideile. De aici se poate trage si o concluzie pozitiva, anume cat de valoros e sa poti ,,fura” idei din alta parte.
M-am nimerit fara nici o vina sa traiesc de mai bine de doua decenii in Sufrageria Democratiei, Suedia (ca sa folosesc o expresie concentrata si bombastica, mai pe intelesul unora care se fac ca nu pricep). Fara sa am niciun merit sau sa fiu mai inteligent decat altii (important de asemenea sa repet asta intotdeauna ca pe o mantra pentru firile orgolioase sensibile) am fost expus la un bombardament de exemple al unei societati, chiar daca nu ideale, dar superoptimizate din punctul de vedere al infrastructuri ,,moi” (iaca asa!). De exemplu, nu exista legalizari si stampile – deci nu exista notari – dar infractionalitatea (in mod cert existanta si in crestere) e mentinuta la nivel acceptabil prin mijloace ,,chirurgicale” (mai bine-zis laparoscopice), nu cu barda si ciomagul.
Pasul imediat urmatorul a fost o reactie de de burghez gentilom: de ce nu si in Romania?? I-am dat si un nume – bombastic – Romania Fara Ghisee, desi cuprindea mai multe decat o reactie impotriva birocratiei. Societatea suedeza e suficient de deschisa incat s-ar fi putut organiza nenumarate schimburi de experienta; mai ca te roaga sa le furi secretele.
Interesant este ca reactiile au fost nule. Nimeni nu vrea sa ,,fure”, sa ,,spioneze”. Multi au fost ingretosati sau revoltati – bazaconii. Altii s-au facut ca privesc in alta parte ,,lucrurile astea le cunoastem. Exista deja…” sau ,,s-a mai venit cu propuneri din astea dar…”. Altii au dat vina ca asa e si in Franta sau in Belgia, pe unde fusesera ei. De ce nu ar fi Romania PRIMA in cumularea unor experiente care funtioneaza perfect in alte tari?
Prea bine, toate lucrurile la timpul lor.
Pentru ca tot m-am facut de pomina (in sens peiorativ) cu vaicareala mea, voi da totusi un exemplu concret pe care nu l-am facut public din ratiuni ,,cavaleresti”.
Datorita unui schimb de experienta pe care l-am initiat aproape cu forta si ,,prin surprindere” (fara sa ma roage nimeni) la VTI (Institutul National de cercetare a traficului) http://www.vti.se/en/ intr-un municipiu din Romania (nu-i spun numele) cam al 5-lea ca marime din tara, au aparut (simpla coincidenta) giratorii ca ciupercile dupa ploaie. Pentru cine nu stie, sensul giratoriu nu e numai o pacoste pentru soferul grabit, ci este si ,,intersectia semaforizata a saracului”.
Asta s-a intamplat dupa o discutie – schimb de experienta – intre patru pereti cu expertul in giratorii de la pomenitul institut. Pana atunci, giratoriile erau ,,blestemate” in Romania pentru ca un anume ,,inginer” de la ,,Institutul Judetean” hotarase de mult ca acestea nu pot fi folosite din cauza ca ,,nu au loc camioanele sa le traverseze”.
La intrebarea specialistului roman, ,,cat de mici pot fi facute?” omologul lui i-a raspuns ,,oricat de mici”. Apoi, totul a fost doar… istorie (dar mai mica…). Presa locala a salutat initiativa ,,primarului” care a ,,umplut orasul de giratorii”. Soferii au injurat. Nu stiu cati vor fi ,,dat vina” pe insusi specialistul care a venit acasa in cioc cu aceasta idee. Dar eu ma simt razbunat. Ceeace mi-a casunat odata s-a implinit.
P.S. Nimeni nu da vina pe mine.
Cred ca este inutil de adaugat prea mult la acast articol,vorbeste de la sine.
N-am decat sa subliniez si eu prima propozitie din comentariul lui dl.Petrineanu:”Acest articol ar trebui sa fie material de curs pentru ideile promovate.”
Mi-a placut cel mai mult urmatorul fragment din articol:
„Problema este că, în democraţie, mandatele sunt limitate în timp (şi e atât de bine că e aşa!) şi, chiar să ai cele mai bune intenţii, nu poţi construi mai mult decât o fundaţie. Apoi, vine următorul, pune trotil la baza fundaţiei abia construite şi începe alta. În felul acesta, reformele româneşti nu sunt altceva decât o succesiune de fundaţii. Nimeni nu va ajunge vreodată la acoperiş în ritmul acesta.”
Este valabil in general in toate domeniile si in mod special in domeniul invatamantului.
In legatura cu aluatul care sta prea mult la dospit….problema este ca se acreste.
Apropos de sensuri giratorii….au un aport foarte mare in inbunatatirea circulatiei in municipiul Sibiu.