ACUM.TV

– continuare –

Ramasesem la anul de gratie 1973, la Razboiul de Yom Kipour. Inrolat in aviatie, intr-un rol lipsit de stralucire, dar util, ma simteam deja israelian; facusem in trecut o  vizita in Romania si am realizat ca, intr-un timp foarte scurt, se crease intre mine si cei pe care cu doar doi ani inainte ii consideram asemanatori mie, o prapastie de neexplicat. Am intilnit un prieten de care fusesem foarte apropiat si am ramas uluit cind mi-a tinut discursuri pro-comuniste infocate. Puteam intelege entuziasmul lui pentru iluzoria “egalitate”, dar o fraza mi-a ramas in memorie. Desi in Romania se presupunea ca exista “dictatura proletara” si, simultan, “democratie”, amicul meu mi-a sustinut necesitatea ca o clasa de elita sa decida totul pentru “prostime”, stiind ea mai bine de ce anume are nevoie poporul si e necesar doar  un partid, sa nu fie anarhie. Dar pe principiul “egalitatii”…

Eram, deja, un “strain” si, ca strain, am aflat de la altii multe noutati despre noua mea patrie, ca armata israeliana este instruita de mercenari din fostele trupe naziste, ca Pastele evreiesc se sarbatoreste cu o azima preparata din singe de copil crestin, sacrificat in secret, fiind un omor ritual, ca Romania face sustinute eforturi pentru ajutorarea agriculturii din Palestina, trimitind tractoare ‘Universal’ si ca multi nu inteleg de ce evreii si palestinienii se bat intre ei, fiind de aceeasi natie, doar ‘jidanii’ au plecat in Palestina… Pe scurt, excursia mi-a fost cit se poate de instructiva.

In Israel am continuat sa scriu poezii in romaneste, pe care le publicam, uneori, la Viata Noastra. Doua piese de teatru, concepute in limba ebraica, “Serpi si mere” si “ Orologiul din piata mare” au ramas nejucate, aveau mari carente dramatice si personaje prea schematizate. La redactie l-am cunoscut pe Meir Rudich, poet si jurnalist cu vechime, care fusese arestat pentru sionism in Romania. El m-a incurajat sa continui, desi  imi era clar ca limba romana, in Israel, va avea din ce in ce mai putini cititori. Dar, inrolat in armata, desi tatal meu lasase bani in Romania, sa i se trimita cartile deosebite, lecturile mele in romaneste erau tot mai rare si incepeam sa pierd abilitatea exprimarii in  limba natala.

In acei ani am avut o prietena balerina la ansamblul Bat-Sheva, Irina, o bruneta foarte atragatoare, geloasa, dramatica si capricioasa, emigrata si ea de curind, cu care ma distram sa scriu versuri dupa un cuvint aruncat, tin minte ca m-a imbiat- scrie despre un  scaun – si am compus poezia “Poveste cu scaune”. Alteori concepeam impreuna coreografii pe temele poeziilor mele, care, insa, deveneau tot mai rare. Pina in 1975 am scris, uneori, versuri in romaneste, apoi, dupa “Confuzie de dragoste”, am considerat ca am ajuns la limita inspiratiei mele poetice si orice as crea ar deveni repetitiv.

Asadar toate poeziile mele in limba romana au fost rezultatul a cca 5-6 ani de ambitii si incercari, adunate intr-un caiet, depus in biblioteca tatalui meu. Acea camera a luat foc si multe dintre carti au devenit scrum, dar caietul meu a ars doar pe margini, nu s-a pierdut nici macar un rind.

O ultima dorinta

Prin 1972 l-am cunoscut, la Tel Aviv, pe Eugen Ionescu si mi-am permis sa-l abordez, rugindu-l sa citeasca versurile mele, sau sa accepte sa-i traduc, liber, piesele de teatru din ebraica. In naivitatea mea imi imaginam ca dramaturgul va sta citeva ore numai ochi si urechi sa asculte genialele mele dialoguri. Desigur, s-a scuzat politicos, mi-a dat adresa lui din Paris si mi-a promis ca va citi tot ce-i trimit, dar sa am rabdare. Am profitat de un voiaj al amicei mele Cora Benador, balerina si fiica scriitorului Uri Benador, care a lasat un manuscris,  continind cca 20 de poezii, la poarta resedintei lui Ionescu. Nu am primit nici un raspuns si eram convins ca modestele mele rinduri au ajuns la cos, sau nici macar nu au fost privite in treacat. Dar, dupa peste doi ani, mi-a ajuns o scrisoare  imbucuratoare de la dramaturg, pe care am pus-o bine intr-un dosar, in locuinta tatalui meu, care tinea mult la poeziile mele.

Dupa 1975 am incetat sa scriu in limba romana, rareori trimiteam vechituri la Viata Noastra, dar inspiratia imi secase aproape cu desavirsire. Aveam alte prioritati, desi fusesem “convocat” intr-o Asociatie a Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, nu eram membru activ. In acea perioada emigrasera din Romania citiva scriitori buni, parte dintre ei isi gasisera un loc de munca si, in paralel, continuau sa scrie, unii au fost angajati in redactiile presei de limba romana; rareori se organiza cite un spectacol, in care se citeau versuri, sau fragmente de proza, in sali mici, dar veneau  spectatori. Aparea o revista “Izvoare”, a asociatiei, destul de reusita, dar fara multi cititori. Din acea generatie au ramas foarte putini in viata, erau deja la o anumita virsta cind emigrasera , unii dintre ei isi editau carti, din propriile economii, si incercau, prin reclame in ziar sau prieteni, sa le distribuie. Bineinteles, nu era posibila publicarea acelor volume in Romania.

In aprilie 1984 a incetat din viata mama mea, Ernestina (Rozica), in urma unui cancer recidivat, care, in scurt timp, a pus capat suferintelor ei. Despre mama mi-e si astazi greu sa scriu. Car in spate un sac de mustrari de constiinta, am ramas cu senzatia ca nu am stiut sa-mi exprim sentimentele de dragoste fata de ea,  ca a murit fara sa stie cit de mult am iubit-o. In ultimele ei clipe i-a soptit tatalui meu ca ar vrea sa public versurile mele intr-o carte. Dupa perioada de doliu, aceasta dorinta a ei ma apasa cumplit. Mi se parea o misiune imposibila, chiar fara rost, trebuia sa ma angajez la aducerea la lumina a unor versuri demult uitate in caietul

cu marginile carbonizate, sa ma ocup de tipografie, de partea grafica, pentru cine sa public, cine le va citi, cite exemplare, ce voi face dupa aia, ma voi ruga de altii sa le cumpere, sau voi darui acel volumas, in amintirea mamei?

Ajutat de prietena mea de atunci, Pazit, care era foarte talentata in grafica, am conceput impreuna ilustratiile si coperta. Erau, in total, doar 32 de poezii care, in ochii mei, aveau, poate,  valoare literara. Restul se pierduse, poate ar fi fost bine sa introduc si doua proze, dar nu se obisnuia pe atunci acest amestec de genuri literare. Am insirat versurile dupa tematica, desi initial ma gindisem la o ordine cronologica, dar am observat ca, in mare masura, cele doua criterii se suprapuneau. Am impartit cartea in patru cicluri – Uneori omul iubeste, Viziuni, Fug dupa mine si Singuri. Bineinteles, m-am framintat cu gasirea titlului, pina la urma m-am hotarit sa-i dau numele uneia dintre poezii, “In noi e un cer mai adevarat”. Poetul Meir Rudich, care, intre timp, devenise prieten de familie s-a oferit sa scrie un Cuvint Inainte. Fiecare ciclu avea un motto – citat din Andre Gide, pe atunci scriitorul meu preferat, iar pe prima pagina am scris o dedicatie : “In amintirea mamei mele, Dr. Ernestina (Rozica) Solomon, careia atit de mult ii datorez”. Volumul era doar o placheta, 88 de pagini, dar am realizat ca se rotunjise, capatase parca o viata a lui. Dupa multe framintari am scos de la naftalina citeva rinduri din scrisoarea lui Eugen Ionescu, le-am plasat pe coperta posterioara, impreuna cu o fotografie a mea, pe care o consideram semnificativa acelei perioade.  Am luat foile batute la masina, desenele si coperta, m-am prezentat cu ele la tipografia “Dalia” din Tel Aviv si, in scurt timp, am capatat 500 de carti bine realizate si inca 100 cu greseli. La insistentele unui etern activist din Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, am acceptat ca, in mod formal, volumul sa faca parte din “Colectia Izvoare”, a acelei asociatii, desi cartea fusese tiparita in intregime pe banii mei.

Stingher intr-o redactie

Mi-am dat seama, deodata, ca sint mindru de acesta  modesta placheta, ca ea trebuia sa apara, fie numai ca un omagiu dedicat mamei mele. Depozitate in fosta mea camera, in apartamentul familiei din Holon, cele 500 de exemplare se cereau distribuite. Dar… cum? In primul rind, trebuia sa reapar in presa de limba romana, probabil ca numele meu fusese demult uitat de cititori… Sfatuit de Meir Rudich, m-am prezentat cu citeva carti la redactia cotidianului Viata Noastra, care edita si saptaminalele “Facla” si “Revista mea”. Am daruit celor care se ocupau de critica literara cite o carte, exprimindu-mi speranta ca acest volum va fi recenzat cit de curind. Secretarul general al redactiei a fost destul de acru si mi-a spus clar ca, desi eram fost colaborator, va trebui sa astept. Si va dura… daca se va publica vreo cronica. Am ramas uimit, foarte putine carti ieseau in romaneste pe vremea aia, doar nu dadeau navala scriitorii la redactie. Nemultumit, am coborit la etajul care se ocupa de Facla, unde am lasat un volum Rodicai Grindea, apoi am intrat in camera lui Iosif Petran, prozator, care era responsabil pe Revista Mea. I-am spus ca as dori sa public o proza, sa revin in atentia cititorilor, el s-a declarat indata de acord si i-am lasat “Orologiul din Piata Mare”, un text apocaliptic, dupa care scrisesem si o piesa in ebraica.

Am plecat nemultumit acasa, cam toti imi vorbisera cu aere de superioritate, parca venisem sa depun o cerere de imprumut la banca. Desi ii cunosteam demult si cu mai toti colaborasem, chiar daca erau ‘colegi’ de asociatie, ma tratasera ca pe ultimul venit, isi dadeau importanta de parca lucrau la New York Times… Vanitati, m-am gindit, dar trec si astea, important e ca am scos volumul, chiar daca nu-l va recenza nimeni. Sfatuit de Rudich, am trimis si la Adevarul o carte, apoi am expediat altele la radio Kol Israel si unor scriitori pe care ii cunosteam personal. Doua nume imi erau straine, dar Rudich a insistat ca trebuie sa le trimit poeziile – Sesto Pals din Bney Brak si Paul Paun din Haifa. Era prima oara cind auzeam de ei, am aflat ca in anii 30 colaborasera la revista de avangarda “Alge”, ba chiar ca Paul Paun a fost unul din intemeietorii suprarealismului in Romania. Amindoi traiau incognito in Israel, unul era inginer, altul medic urolog, dar nu se afisau in cadrul evenimentelor “romanesti”, se tineau departe de micile bisericute si intrigi care, deja, dominau peisajul presei si literaturii de limba romana din Israel.

Bineinteles, nu am dat nici o reclama la ziar, nici nu am trimis cartea unor necunoscuti, solicitind contravaloarea, asa cum procedau alti scriitori, fortind mina unor oameni nevinovati… Proza la Revista Mea a fost lasata in asteptare trei luni, ca “erau foarte multe materiale urgente”. Cronici in ziare… nici gind,  intr-un tirziu a aparut ceva nesemnificativ in  Facla, am aflat ulterior ca s-a taiat aproape orice fraza laudativa, de catre unul dintre redactori, inclusiv poza mea si coperta volumului. Practic, cartea mea nu a fost amintita deloc si, in naivitatea mea, credeam in ce mi se spunea la telefon, ca nu a fost inca citita, ca sint alte prioritati, eram trimis la plimbare in mod politicos, alteori scurt si taios, dar sesizam si o nota de invidie in vocea celor de la ziar, sau doar mi se parea? Nedumerit, l-am intrebat pe Rudich care ar fi motivul tacerii, oare poezia mea e chiar nesemnificativa, sau nu merita consemnata? A ris cu tilc si nu s-a pronuntat… Deja ma consolasem ca “In noi e un cer mai adevarat” va trece neobservata, cind, dintr-o data, pe adresa tatalui meu au venit scrisori, de la oameni necunoscuti, care imi solicitau cartea. La inceput am crezut ca e ceva regizat de tatal meu, sa ma incurajeze, dar scrisorile erau tot mai dese, unii telefonau, imi spuneau ca au vazut cartea la un prieten, sau au aflat de ea intimplator, sau ma citisera in anii 70 in Viata Noastra. In mai putin de doua luni, deja vindusem peste 300 de carti, fara reclama si fara sa ma milogesc de nimeni sa ma citeasca.

– va urma –

Acest articol a fost publicat duminică, 29 ianuarie 2012 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.