Colţii crengilor
rănite de asfaltul negru al furtunii,
făclii sângerânde
pe mormintele cuvintelor.
Nori fără ploile adevărului,
sălcii care-şi încremenesc ramurile lacrimilor
pe oglinda spartă
de talazurile oceanului suferinţei nesfârşite.
Fiinţe în derivă,
stoluri de iluzii ale vieţii,
rătăcesc căutând ţărmurile calde,
neatinse vreodată de iarna vieţii.
draga domnule Sorin Cerin , cea ce scri d-ta., este mult mai mult decat interesant , este profund si da de gandit vreme indelungata dupa ce ai sfarsit o prima lectura .
impresia mea e ca am imediata nevoie de un echipament special
de scafandru intelectual , pentru a patrunde si deslusi cea ce intr’adevar intentionezi sa spui in poemul d-tale.
am de gand sa-l recitesc , si sa incerc a descifra codul pe care l-ai ales pentru a te exprima .
cu deosebite urari de bine ,itzhak bareket .