În argumentele care se aduc în disputa israelo-palestiniană problema refugiaților palestinieni figurează întotdeauna la loc de frunte: peste 700000 de palestinieni au fost nevoiți să se refugieze după 1947, atunci când s-a decis partiționarea Palestinei sub mandat britanic și înființarea statului Israel.
Aproape niciodată nu este adus argumentul (invocat doar de Israel) că în aceeași perioadă 850000 de evrei au fost nevoiți să părăsească țările musulmane în care ei și strămoșii lor trăieseră de secole sau chiar milenii.
Istoricul britanic Sir Martin Gilbert face o remarcabilă istorie a acestor evrei în cartea sa “In Ishmael’s House – A History of Jews in Muslim Lands”, Yale University Press, 2010.
Titlul este o referire la fiul mai mare al patriarhului biblic Avraham, care-l preferase pe mezinul Ițhak, Ishmael fiind considerat strămoșul arabilor, neam înrudit cu evreii, potrivit Bibliei.
Chiar din vremea Profetului Mahomet, întemeietorul religiei musulmane în Peninsula Arabică în secolul al VII-lea după Isus, atitudinea islamului față de evrei a fost una ambiguă: pe de o parte protecție (“dhimmi”)– acordată și creștinilor, care ca și evreii erau considerați “popoare ale Cărții” – pe de altă parte persecuție, derivată din aplicarea abuzivă și arbitrară a statutului de “dhimmi”.
Încă din timpul vieții lui Mahomet – bătălia de la Haibar, 627, urmată de masacrul tribului Banu Qurayzah – evreii au simțit pe pielea lor intransigența musulmanilor în mijlocul cărora au trăit.
Odată cu cucerirea Ieruslamului în 637, statutul evreilor și creștinilor ca minorități a fost reglementat de pactul lui Omar, al doilea calif după Mahomet, și a fost aplicat fără întrerupere, practic până în ziua de azi.
Perioade de conviețuire pașnică au alternat cu perescuții crunte și pogromuri ca cel de la Granada, din sudul Spaniei din 1066, când 1500 de evrei au fost masacrați.
Evreii au preferat totuși pe musulmani creștinilor și pentru aceasta au avut de plătit cu expulzarea din Spania în 1492 și din Portugalia în 1497, după Reconquista creștină a Peninsulei Iberice.
Ei au rămas însă cetățeni de categoria a doua în toate statele musulmane, unde proprietatea lor era nesigură și unde umilințele în fața musulmanilor rămâneau adesea nepedepsite.
Perioada secolelor XVIII – XIX – caracterizată de emanciparea treptată a evreilor în Europa creștină a fost marcată de stagnare în lumea musulmană, deși în Imperiul Otoman evreii s-au bucurat de un tratament relativ favorabil.
Evreii plătesc prețul sionismului
Apariția sionsimului politic, în care evreii din țările musulmane au fost puțin implicați și izbucnirea primului război mondial și apariția în 1917 a declarației Balfour, prin care guvernul britanic promitea înființarea unui cămin național evreiesc în Palestina au determinat o schimbare de atitudine majoră din partea musulmanilor. Evreii au devenit un țap ispășitor pentru toate neîmplinirile lumii islamice.
Ascensiunea nazismului și începutul imigrării în masă a evreilor în Palestina au înrăutățit și mai mult soarta evreilor în țări ca Irak, Yemen, Maroc sau Libia, unde ființau comunități evreiești de milenii. Iar odată cu înființarea statului Israel în 1948, populația evreiască din țările musulmane din nordul Africii și Orientul Apropiat și Mijlociu, care număra a proape un milion de oameni, a devenit ținta unei persecuții din ce în ce mai accentuate și uneori legiferate: execuții în Irak, pogromuri în Libia, Yemen și Algeria, întemnițări arbitrare în Egipt și Siria, confiscări de proprietate în toate țările.
Confruntați cu opresiune și amenințări, după 1947 850000 de evrei (sau după unele surse aproape un milion) au părăsit țările musulmane, de cele mai multe ori după ce li se confiscaseră toate bunurile imobile și aproape toate cele mobile.
În Israel au emigrat circa 260000 de evrei marocani, 130000 de evrei irakieni, 56000 de evrei tunisieni, 50000 de evrei yemeniți, 35000 de evrei libieni, 31000 de evrei iranieni, 30000 de evrei egipteni, 14000 de evrei algerieni, 6000 de evrei libanezi, 4500 de evrei sirieni și alții din Afganistan, Bahrain și mai târziu la sfârșitul anilor ’80 evrei din republicile sovietice central-asiatice. Restul au emigrat în Franța, Italia, Marea Britanie, Statele Unite sau Canada.
Spre deosebire de palestinieni, deși erau refugiați, acești evrei au refuzat să se auto-victimizeze și, deși au lăsat proprietăți estimate la valoarea de azi la peste 100 de miliarde de dolari, și-au reclădit viața, deși nu le-a fost ușor.
Evreii din țările musulmane, numiți uneori sefarzi, alteori orientali sau Mizrahi, s-au confruntat cu atitudinea adeseori arogantă și lipsită de înțelegere a elitei politice și a unei părți a evreilor de origine europeană din Israel, Așkenazi. Moshe Sharett, al doilea premier al Israelului (1953 – 1955) îi considera pe evreii originari din Irak drept “primitivi”.
Azi doar circa 50000 de evrei mai trăiesc în țările musulmane, majoritatea în Turcia și Iran (câte 20 – 25000 în fiecare din cele două țări). Comunități vechi de 2500 de ani, ca cea de la Bagdad au dispărut, la Kabul trăiește Zvulun Simantov, singurul evreu din Afganistan, Libia este “Judenrein”, la Cairo la sinagoga Ben Ezra, fondată în 882, se apelează la turiști evrei pentru obținerea cvorumului de 10 bărbați (minian) necesar organizării unui serviciu religios, iar în Yemen câteva sute de evrei, descendenți, potrivit tradiției din evrei colonizați acolo pe vremea Regelui Solomon, își duc o existență mai mult ascunsă de teama persecuțiilor.
Autorul, cunoscut mai ales pentru cărțile sale despre Holocaust, estimează că plecarea în masă a acestor evrei a lăsat un gol pe care țările musulmane nu l-au putut acoperi niciodată. Dar ura față de Israel și prejudecățile vechi de 1500 de ani s-au dovedit mai puternice decât amintirea unei conviețuiri de multe ori pașnice între evrei și musulmani.
Articol condesat si clar;intr-adevar evreii au fost perzecutati in tarile musulmane,chiar si in” perioada de aur”din Andaluzia;una dintre dovezi fiind Rambam-Maimonide-care ar fi fost nevoit sa treaca la islam,s-a refugiat in Maroco stabilindu-se in cele din urma(adica dupa ce a vizitat Palestina)in Egipt,unde a si murit(mormantul lui se afla totusi la Tveria in Israel)
Ceace este dicutabil este afirmatia ca evreii sefarzi au fost tratatide catre coreligionarii lor askenazi cu aroganta si neintelegere.
Intr-adevar elita tarii este askenaza,insasi ideea reinfiintarii statului apartine unui evreu askenaz-Herzel-;majoritatea imigrantilor pana la reinfiintarea Israelului actual au provenit din Europa,politicienii si militarii deasemenea,lumea financiara,industriala,intelectuala au o origine europeana;miscarea de emancipare-haskala-a avut loc in Europa nu in Africa sau Asia.
Diferenta dintre sefarzi si askenazi provine din influenta(nefavorabila)a mediului socio-economic-cultural in care au trait; se stie ca decaderea lumii islamice inceputa in sec.12- 13 si din care n-a iesit cu totul nici pana astazi; evreii sefarzi evoluati au imigrat in Franta si alte tari occidentale,in Israel venind numai cei de conditie socio-economica joasa;in plus sfaradimii au o inclinatie religioasa pronuntata iar iudaismul nu incurajeaza-dimpotriva-nici stiintele nici artele;chiar si in zilele noastre ,desi exista o egalitate de conditii,sfaradimii sunt mai putin reprezentati atat in numar absolut cat si proportional in scoli,universitati,stiinte,literatura etc.Dar ,probabil,cu trecerea timpului aceste diferente vor dispare.
Desi Bernard Lewis vede in perzecutarea evreilor de catre musulmani(numai)o traditie de lunga durata,imi permit sa cred ca radacinile acesteia se afla in Coran si Hadit..
Cititorilor din Romania, interesati de acest subiect, le recomand cartea lui Mark.R. Cohen, Sub semiluna si sub cruce (Editura Hasefer,2010), care prezinta o paralela documentata intre statutul evreilor din tarile crestine si al celor din tarile musulmane
da,dar numai in evul mediu
Coranul nu a admis, si nu va admite nici o data drepturi altor celor de alta religie; nici evreii si nici crestinii nu vor fi recunoscuti ca victime ale „regimului”, ci ca CEI ce nu recunosc adevarata religie, deci isi merita soarta.
Geroge, Koranul e contradictoriu, ce scrie într-un loc e contrazis într-altul. Atât creștinii cât și evreii sunt considerați „Popoare ale cărții” și deci protejate, numai că în alte versete sunt delegitimați.
Un alt aspect de remarcat este ca dupa confiscarea averilor evreilor din tarile musulmane de origine si trimiterea lor cu directia Israel, marea majoritate a acestor tari au purces in mod deliberat la stergerea tuturor urmelor evreilor si vestigiilor seculare, religioase si istorice,a templelor, lacasurilor de cult, a scolilor, caminelor, institutiilor culturale, cimitirelor, etc. Acum, in modul cel mai ipocrit, tot aceste tari conduc corul organizatiilor internationale de delegitimizare a tarii in directia careia si-au trimis pe proprii lor cetateni.
Sa nu uitam ca statutul de „dhimmi” / „protejat” insemna de fapt „cetatean de categoria a doua”, acceptat in principal deoarece era obligat sa plateasca impozite pe care musulmanii (cetatenii de categoria I-a!) nu le plateau (in afara de impozitul religios). De aici asa mult laudata „toleranta” a musulmanilor.