Ba se mai poate scrie,
vai, poezie şi după Auschwitz.
Chiar şi după Gulag se mai poate scrie.
Se poate scrie
şi după khmerii roşii.
Necruţătoarea limbă mai e în stare
să evoce, vedeţi, şi un fel de Elveţie,
ba chiar şi un soi de Witz,
şi un Guleai, tra-la-la,
printre bălţi de sânge.
O, Doamne, până
şi-acel „Mehr Licht” din ţipătul ultim
al unui poet spre care
năvălea pe veci Întunericul.
– Dar, desigur, vă gândeaţi şi la nişte
meri roşii din care
nu pot cădea
decât mere roşii. Şi dacă
intuiesc bine…
– Aşa-i, multe se mai pot scrie,
cum scriu şi eu tocmai acum,
după şapte ani de la moartea mea,
când ar fi trebuit să fiu pietre
şi scris pe pietre.
Mă recitesc, sunt, iată, –
atât de deştept şi de inventiv, –
ce de ars combinatoria,
ce de subtilă hermeneutică,
ce de construcţie, deconstrucţie!
Când nu voiam, de fapt, să vă spun
decât
că sunt un biet om
care moare încet
printre atâtea chermeze şi dănţuiri.
Şi că uneori, chiar prea des,
îmi pare că
până şi tandreţea
a devenit doar o formă a oboselii.
…da cati ani numeri d-ta.la persoana’ntaia d-le.ion pop ca pana si tandretea a devenit doar o forma a oboselii ? DESTEAPTATE nene si raspunde la’ntrebare ca declaratia d-tale ,o implica neaparat .