Mult timp am ezitat daca are rost sa ma inham la aceasta poveste. La urma urmei, pe cine intereseaza ce s-a intimplat in 1984, sau de ce am inceput sa scriu versuri, sau care e motivul pentru care am hotarit ca acel unic volum va fi si ultimul. Pe undeva, insa, am simtit ca vreau sa impartasesc cite ceva din culisele editoriale, aspecte pe care unii cititori nu le stiu si, totodata, pentru ca istoria cartii se incruciseaza, paradoxal, cu inceputurile colaborarii mele la Jurnalul Saptaminii din Israel, apoi cu revista ACUM, printr-un paienjenis ciudat, imprevizibil. Imi vine in minte proverbul “unde dai si unde crapa”. Cam asa si cu scrisul meu in limba romana…
Nu-mi fac iluzii ca aceasta povestire va trezi mare interes, sau va fi citita de multa lume, sau ca va da nastere la o polemica furtunoasa. Dar, dupa articolele pe teme incendiare, care au scos la iveala patimi si ostilitati, nationalisme si inregimentari, simt nevoia sa impartasesc ceva banal, dar care dezvaluie vanitati si rautati, imposturi si manipulari… Si, poate, o mica doza de prospetime, vibratii si rezonante.
Lipsit de orizont
La 22 de ani, razboiul de Yom Kipour
Am scris prima oara versuri inca in scoala primara, la Bucuresti, erau poezioare standard, pentru gazeta de perete a scolii, bineinteles, legate de pionieri si partid, o tema pe care nu o intelegeam, dar auzeam lozinci si, deoarece deja consumasem o mare cantitate de literatura pentru copii mici si mari, versuri angajate care slaveau marii nostri conducatori, nu mi-a fost greu sa adun rime de genul soare-rasare, pace-place, carte-parte… Eram foarte mindru sa-mi vad patriotica mea creatie la gazeta de perete a scolii, o citeam si reciteam si reusisem sa gasesc si ceva romantic, printre puerilele inchegari de fraze. Dupa doua saptamini ‘poezia’ mea a fost schimbata cu alta, conceputa de o colega de clasa, semana uluitor cu ceea ce scrisesem eu, nu schimbase aproape nimic din text, pina si rimele erau identice, doar titlul si numele autorului erau diferite. Fiind elev de elementara, inca nu cunosteam cuvintul “plagiat”, dar mi se parea ca nu era chiar in regula aceasta bizara coincidenta. Am povestit parintilor, dar ei nu pareau scandalizati, cel putin asa imi amintesc acum.
Am aflat, cu acea ocazie, ca , in tinerete, tatal meu scrisese poezii de dragoste, dedicate mamei mele. Mult mai tirziu am descoperit ca ii trimetea, din lagarul de munca din nordul Moldovei, de la cariera de piatra, plicuri cu poezii, spre Transnistria, unde fusese deportata mama mea, cu intreaga familie a bunicii , dar abia dupa intoarcerea supravietuitorilor, la Dorohoi, a fost instiintat ca versurile ajunsesera la destinatie, printr-o acrobatie, expeditorul fiind “soldatul B. Solomon”. Desigur, cei din lagarul de la Moghilev nu puteau raspunde la misive…
Dupa experienta bizara a gazetei de perete nu am mai compus rime. Citeam cu sete orice carte de versuri imi cadea in mina, uneori recitam la serbarile scolare de sfirsit de an, participam la concursuri si, pe la 13-14 ani, devenisem ‘actor’ la radio, in emisiunile pentru copii. Tin minte si azi mirosul ‘de studio’ din camerele de pe strada Nuferilor, regizorii, colegii pionieri si utecisti, Radio Prichindel, Salut Voios … In aceleasi camere am ajuns, dupa multi ani, sa recit propriile mele versuri si proza, sau sa fiu intervievat. Din aceleasi studiouri, presupun, sint azi contactat telefonic de redactoarele de la Radio Romania International, pe diferite subiecte, de actualitate sau cultura, uneori cu context politic, relativ la evenimente, expozitii, relatii dintre oameni si tari…
Eram elev de liceu, la Bucuresti, indragostit pina peste cap de Jeni, aveam doar 18 ani, ea la fel, ochii migdale si cel mai scurt mini imaginabil, amindoi pasionati de formatiile din acea vreme, Mondial, Coral, Sideral si altele, pe care le urmaream la Casa Studentilor, vestita Grigore Preoteasa de pe Plevnei, unde intram in mod fraudulos, ca si la 303 si alte sali de dans. Dar naiva mea fericire a fost tulburata de intrarea in scena a unui print mai matur, Mihai Diaconescu, care scria versuri cu melci, inspirindu-se din Ion Barbu, se invirtea in anturajul Sinzianei Pop, nume la moda pe atunci, adulata de tineri imberbi si studenti visatori. In scurt timp preferintele zeitei mele s-au indreptat catre Mihai; la prima confruntare mi-a aruncat in fata o usturatoare fraza, care m-a coborit din Olimp pe Terra: “Cine esti tu, un biet elev de liceu, fara nici o realizare sau talent, uite-te la Mihai, e poet, va publica in curind, frecventeaza oameni stilati, societate de intelectuali, literati, artisti…”
Biciuit de aceste cuvinte, naucit de lipsa mea de orizont, parasit de idealul feminin, m-am retras intr-o lume a mea, indepartindu-ma pentru citeva saptamini de prieteni si de cluburile de dans. Inchis in casa, mi-am descoperit un nebanuit spirit de concurenta, trebuia sa dovedesc ca sint in stare sa am succes intr-un domeniu cu impact public; primisem deja premii la concursuri de recitari, la Olimpiade de matematica si chimie, dar aveam nevoie de ceva literar, artistic, filozofic, spiritual, iesit din comun… Voce nu aveam, fusesem alungat din corul scolii, eram sportiv, dar fara sanse de a deveni o celebritate, nu semanam cu Alain Delon, talentul la desen il pierdusem in perioada pubertatii si nici nu puteam fi urmasul lui Iuri Gagarin. In plus se zvonea ca incepuse aprobarea emigrarii evreilor spre Israel, iar familia mea, care se izbise de refuzuri repetate, inca din 1958, spera sa plece cit mai repede, ceea ce imi limita simtitor perspectiva de a ma afirma in timp, pentru a-i dovedi lui Jeni ca am aptitudini pentru ceva deosebit. Nu imi imaginam ca voi parasi Romania, ca ma voi desparti de prieteni, ca nu voi mai vedea piesele de la Teatrul Mic, sau nu voi mai privi, de la etajul 5 al blocului Spicul, Cismigiul copilariei mele, dar acesta posibilitate exista, in ciuda sanselor minime.
Pe tarim poetic si sionist
Vlad Solomon, prospat sosit in Israel – la 18 ani si jumatate, in 1970
Am hotarit ca tocmai poezia va deveni arena competitiei. I-am telefonat lui Jeni si i-am propus un pariu, de fapt o provocare cu mine insumi, ca voi publica versuri inaintea idolului Mihai. Nu scrisesem macar un rind, dar hohotul ei dispretuitor m-a incarcat cu o ambitie de alergator de maraton, care se angajeaza sa doboare recordul mondial la 100 de metri. M-am inchis in camera mea si in 7 zile am scris 10 poezii. Nu eram foarte incintat de rezultat, dar citeam saptaminal Romania Literara si speram ca fructul incapatinarii mele de adolescent isi poate gasi locul in paginile publicatiei. Am copiat pe curat creatiile nemuritoare , le-am pus intr-un plic si le-am depus la intrarea cladirii care adapostea redactia, pentru Nina Cassian, care raspundea noilor aspiranti la eterna celebritate.
Curind, paradoxal, a sosit aprobarea emigrarii spre Israel, familia se pregatea sa paraseasca plaiurile mioritice, cu destinatie asiatica, spre desertul biblic, atit de indepartat de pasiunile si de drama mea sentimentala. La Posta Redactiei, Nina Cassian mi-a raspuns ca sint prea indragostit de prima descoperire ( ea se referea la versuri, nu stia ce tragedie antica se petrecea in cordul meu haituit), dar crede ca poezia “TU” merita sa fie publicata . Incurajat de raspuns, nu imi faceam iluzii, dar am continuat sa cochetez cu versul alb si am simtit ca, totusi, am ceva de transmis, fie si un mesaj déjà vu, dar intr-o forma apropiata de suprarealism, mai ales ca eram fermecat de Prevert.
In 21.1.1970, data istorica, Vlad Solomon aterizeaza in Israel, impreuna cu parintii, bunica si motanul Gri-Gri, adus si el, fara drept de apel, in Tara Fagaduintei. Despre acomodarea mea pe meleaguri israeliene am povestit in articolele din ciclul “Cum am devenit jidan” – 4 episoade, asa ca nu voi mai insista pe acest subiect, curiosii pot gasi cu usurinta, in arhiva publicatiei “Acum”, etapele metamorfozei mele identitare. Dar putin timp dupa sosirea mea, in perioada de insusire a limbii ebraice, aflu, de la o colega, ca poezia mea, “TU”, a fost publicata in Romania Literara, o primise de la o prietena, intr-o scrisoare, decupata din revista, insotita de o relatare entuziasta, cum ca “TU” face ravagii intre liceeni, ca a devenit un mesaj de dragoste in corespondenta elevilor, ca vor sa o recite la serbari… Bineinteles, nu se stia ca autorul Vlad Solomon parasise Romania, sint sigur ca, daca s-ar fi aflat, nu ar fi fost incadrata in paginile onorabilei publicatii. Nu va mai povestesc ce scrisori de cainta am primit de la aceeasi Jeni, care isi facea un mea culpa plin de patos, pentru ca “nu a stiut sa aprecieze complexa mea personalitate”, de parca devenisem Walt Whitman peste noapte.
Intre alfabet si “alef-beit”
In Tel Aviv, la 20 de ani
In Israel, in acea perioada, erau inca multi vorbitori de limba romana, ba chiar exista o presa destul de bogata pe limba lui Minulescu. “Viata Noastra” era un cotidian destul de citit, mai erau 2 saptaminale editate de acelasi trust editorial, “Facla” si “Revista Mea”, sustinute de Partidul Muncii de astazi (pe atunci avea alt nume), “Adevarul”, sprijinit de Partidul Liberal Independent, “Glasul Poporului’ al minusculului Partid Comunist Israelian (Maki – exista asa ceva in Israelul anilor 70, avea un parlamentar din 120), “Mishmar” al Partidului Socialist, mai ieseau pe ici –pe colo si alte reviste cu viata scurta. Se jucau spectacole (de gust indoielnic) pe romaneste, erau o multime de artisti, fosti la teatrul evreiesc Barasheum, sau de pe alte scene, bucurestene sau provinciale, care isi croiau cu greu un drum spre afirmarea in limba ebraica.
“Viata Noastra” publica si poezii, m-am crezut, la inceput, intr-un univers de limba romana, am trimis la redactia din Tel Aviv versuri, am fost publicat de citeva ori, eram citit, continuam sa scriu, primeam incurajari de la prieteni de departe, ca trebuie sa continui sa gindesc in romana, pentru a nu pierde capacitatea de exprimare, sa vorbesc si sa “simt romaneste” (ce-o fi insemnind asta nu stiu nici azi).
In timp, m-am distantat de limba romana, am invatat ebraica, cautam sa-mi traduc versurile, dar am inteles ca ele apartineau unei lumi asociative diferita de universul literar ebraic, care contine multe elemente si expresii de inspiratie biblica. Literatura de sorginte israeliana avea dese referiri la traditia iudaica, sau la epopeea poporului evreu si la razboaiele din zona. Desigur, si realitatea de zi cu zi era cu totul alta decit cea din Romania. Ciudat, presa de limba ebraica nu fredona prea mult nationalism, cu toate ca, in 1967, cu doar trei ani inaintea emigrarii mele, Israelul invinsese, in numai 6 zile, trei armate arabe. Dar articolele nu contineau expresii precum “eroicul nostru popor”, iar la televiziune nu prea se bateau in piept cu patos si nu se striga nici un ‘traiasca’. Sa fi fost viata o notiune evidenta, sau am nimerit intr-o societate democratica? Nimeni nu se inchina la “poetul national” Bialik, ba chiar il criticau pentru o fraza rasista, cu privire la evreii de origine sefarda (nord africani sau orientali). Scurt timp de la venirea mea in Israel, dupa doar trei ani, am trait primul meu razboi, cel din 1973, cunoscut sub numele de ‘Razboiul de Yom Kipour’.
— va urma —
Frumos, astept continuarea. Imi e evident ca literatura este despre a transmite, in forme mereu noi, „un mesaj déjà vu”. Esenta mesajelor e mereu aceeasi, ochii si sufletele care transmit/descifreaza mesajele sint diferite – tocmai asta determina unicitatea mesajului.
Fiecare viață este o sagă, cu atît mai mult cînd îți schimbi țara. Fiecare avem saga noastră, și ne place să o comparăm cu a acelora ce ne-o dezvăluie pe a lor. Chiar dacă avem puncte comune,fiecare le-am trăim și memorat altfel. Încă n-am ajuns la faza de a-mi scrie saga, așa că mă mulțumesc ca chibiții să stau și să privesc de pe margine, bucurîndu-mă.
Nu stiu daca articolul a starnit mare interes. Dar ma intreb daca autorul s-a gandit la rezonantele pe care le va starni sau acestea sunt doar un efect secundar.
Pe langa a fi o poveste frumoasa, mai sunt si aceste rezonante ca niste contacte electrice neintentionate. Sa ma explic, sperand ca nu deturnez prea mult de la subiectul articolului.
Nu l-am intalnit in viata mea pe Vlad. Eram cu cativa ani mai mic si eram si provincial. Dar prin vara lui 1969 m-am nimerit intr-un apartament tocmai din Blocul Spicul, undeva pe la etajul 4-5. Il urmam pe un prieten care avea de aranjat ceva acolo cu un domn pe care il vedeam batran (probabil avea vreo 50 de ani). Fiind vara bucuresteana, statea cu niste hartii albastre in geam. Dar apartamentul insufla admiratie, era altfel, era ,,boieresc”, cosmopolit. Ne-a lasat sa ne uitam pe fereastra si privelistea asupra Cismigiului mi-a dat niste fiori. Altfel, era scump la vorba cu niste pustani de a 7-a 8-a ca noi. Nu pot sa uit acele cateva minute.
Bucurestii nu erau pentru mine atunci prilej de admiratie pentru arhitectura (clasica, neoclasica, modernista, postmodernista). Ma atragea si imi dadea fiori misteriosi aerul cosmopolit al orasului (vorbim de anii 70). Parca de asteptai sa dai la orice colt de Simon Templar, Jean Marais, sau macar Dichiseanu insotit de Sarita Montiel. Aici aveai iluzia ca vei putea cumpara intr-o pravalie blue jeans ca sa arati ca Alain Delon si sa faci cuceriri in capitala, unde chiar o fata de 14 ani era o ,,doamna”, la un nivel ce depasea inchipuirea. Unele locuri din Bucuresti – Cismigiul, locurile dimprejurul Bisericii Armenesti si multe altele putau fi la fel de incantatoare pe cat era Jeni pentru autor.
Acei fiori misteriosi nu cred ca mai exista. Inhibitia de protectie m-a impiedicat sa mai dau pe acolo in ultimii 15 ani.
Dupa cum bine stii, Vlad, imediat dupa plecarea ta din Romania, in vara lui 1971 a inceput revolutia culturala. Nu a prins chiar de la inceput, sau mai bine zis, a fost o minune propulsata in forta dar care a palit destul de repede – oamenii voiau sa se distreze, sa asculte muzica la moda. Trupelor Mondial, Coral, Sideral le-a fost greu pentru ca a trebuit sa taie de pe lista textele in engleza.
La liceu, diriginta ne prelucra, spre exasperarea noastra, sa nu mai fim ,,cosmopoliti” (era de rau, nu de bine) sa nu mai corespondam cu ,,straini”. Inca era moda, ca, in loc de internet, sa tii legatura cu cineva, un nume descoperit prin Salut Les Copains (daca nu Pif Le Chien). Colegii, putini, care paraseau tara cu familiile lor erau si ei inconjurati de o aura misterioasa; la figurat ca la propriu. Una din frumoasele blocului, la numai 16 ani, a fost ,,furata” de un italian, ba inca si-a mai parasit si religia – asta ne durea pe noi.
Povestirea ta Vlad deschide acum acele culise ultra secrete aratandu-ne ce se petrecea cand ,,nu mai erati”. Era pasa-mi-te o viata si ,,dupa” dupa cum aflam din articolul tau. Si gandeste-te ca s-ar putea sa fi fost chiar in apartamentul tau, cand mai erai pe acolo sau dupa, fara sa am habar de o intalnire in viitor.
P.S. Ce ati avut cu Dana de i-ati dati ,,negative”, dragi colegi cititori?
George,
mersi pentru lectura si observatii. Nu era apartamentul alor mei, cind ai fost tu acolo, in 1969. De altfel mobilierul nostru era destul de modest. Presupun ca ai vizitat o alta familie, de pe scara din dreapta- eu locuiam in stinga si, probabil, ai fost la etajul 4. Dupa muuuuuuuuulti ani ( acum vreo 5 sau 7, cred) am ajuns linga blocul Spicul si m-a impins curiozitatea sa intru. Intrarea avea deja un cod. Am intrat totusi in holul blocului si m-am uitat la cutia postala nr 54, era neschimbata. Nu aveam posta… Eram acompaniat de consoarta mea, care nu stia o boaba in limba romana. Nea Marin, mecanicul blocului nu mai era acolo. Dar in spatele meu, in timp ce ma holbam la cifrele de pe cutia postala, o doamna m-a intrebat – Solomon? M-a recunoscut dupa 35 de ani! Fusese o tipa superba, sexy, mergea cu mini si ma uitam, in copilarie, cu jind, la studenta apetisanta, cu sini de vis. Ne-a invitat sus, la ea, pe cealalta scara, la etajul 6. Am privit din nou Cismigiul de sus, dar din alt unghi. Nici o nostalgie… Am afalt de la ea ca era 1/2 evreica si o chemase Berger, sau cam asa ceva. Vizitase si Israelul. Traia din pensie si din inchirierea de camere turistilor… Ochii ei pastrasera aceeasi sclipire jucausa. Am urcat apoi pe scara mea, la 5, usa de la intrare era neschimbata, parca nu trecusera 35 de ani. Alaturi locuise un neurolog, Cretzean. Dedesupt, la 3, cred, Boris Stegarescu, de la TV. Si pe aceasi scara si criticul de film Suchianu, cu cele doua fete cu privirea melancolica. La 6 sau 7 un academician, cred ca Moisil. Pe aceeasi scara actrita Maria Botta. Am aflat ulterior ca si Gh. Ursu, cu familia sa…dar dupa plecarea mea.
Acum mi-am adus aminte si de formatia Sfinx…
Familia Solomon locuia ultracentral, intr-un imobil nationalizat – tipic pentru niste nomenclaturisti. Iar acum vrea despagubiri pentru banii platiti ca sa poata deveni transfug in Izdrael. Ce spuneti de asta, toa’su Solomon?
Nu numai, vreau si banii pe care i-au dat ai mei in combinatia schimb de locuinta din Selari. Sau daca nu mi-i dau mie, sa-i doneze unui partid de viitor. Crezi ca noua dreapta sau patriotul Coja ar accepta acest complot sionist intru ocuparea Daciei? Blocul Spicul de azi are doua lipsuri, care ar putea fi remediate:1 – sa se inalte la intrarea in Cismigiu o statuie a lui Antonescu, iar monumentul Holocaustului autohton fiind prea apropiat, sa fie dus la Odessa, iar pe locul viran, in fata Securitatii de odinioara sa se proiecteze non-stop capodopera cinematografiei daco-romana – Odessa in flacari, care sa ne umple de mindrie nationala.
Trasfugul
Un articol foarte interesant si-l voi recomanda la toti prietenii si cunoscutii mei.
Draga Vlad, eu am cunoscut familia ta inainte de tine si acest articol imi rascoleste amintirile. Aici in Israel am primit dela Beni(ז”ל) versuri scrise de EL, foarte, foarte frumoase. Cred ca le-am dat lui Marcel. Astept continuarea articolului.
Ma intreb ce te-a determinat pana la urma sa scrii aceasta poveste. Nostalgia trecutului sau a presentului ? Cu simpatie.
Anca,
vei afla raspunsul in urmatoarele episoade. Poate nu exista un „ce” ci o dorinta inexplicabila de a ma masura cu mine insumi, azi si ieri. Ramii pe receptie…In rest, carpe diem.
Citindu-ti articolul m-am trezit cu 40 de ani in urma.Simplitatea cuvintelor tale, unda de tristete dulce-amara m-au facut sa ma simt adolescenta acelor ani nebuni.
Realizez ca scriind acest articol ai incercat sa retraiesti clipe pe care le-ai pastrat ascunse intr-un ungher al sufletului. De ce le-ai scos acum la lumina…? Ce anume te framanta…?
Sau….poate prezentul nu-ti mai ofera acele trairi intense…..nu mai exita acea paleta de culori
plina de energii pozitive care sa-ti dea exuberanta si dorinta de a muta muntii din loc.
(Raspunsul dat D-nei Anca A.Novac este unul voluntarist…de ce?)
Mi-a placut foarte mult, si trec la partea a doua!! Talentul tau este de ne descris!!