Cucerirea sau schimbarea Puterii devine posibilă atunci cand popoarele n-o mai pot suporta pe cea existentă, iar aceasta nu mai poate stăpâni cu aceleaşi metode cu care se credea în siguranţă. Aşa s-a intâmplat în decembrie 1989 şi nu se ştie când se va mai întâmpla în România, deşi acum, în România doresc o asemenea schimbare peste 80 % dintre cetăţeni, profund nemulţumiţi de actuala guvernare Băsescu-Boc. Imediat după schimbarea puterii in 1989, urmând concluziile unui sondaj de opinie din Franţa, am publicat articolul Politica cu sau fără partide (Contemporanul din 19 ian. 1990) în care sesizam tendinţa europeană de scădere continuă a încrederii în partide şi în conducatorii politici, preferându-se sprijinul crescând al populaţiei pentru forme de reprezentare mai apropiate de nevoile comunitare, supuse unui control permanent al celor ce le susţin. După douăzeci de ani (previzionaţi de dl. Brucan) de aşa zisă tranziţie spre democraţie, suntem treziţi la realitatea unui nou tip de autoritarism caracterizat de incompetenţă şi iresponsabilitate civică, minciună şi manipulare, lăcomie incomensurabilă şi polarizare socială insuportabilă. Cei care încă mai cred în superioritatea absolută şi imuabilă a unui model de democraţie bazat în principal (aproape exclusiv) pe alegeri şi partide refuză să discute despre deprecierea în timp a acestor piloni ai unei reale dependenţe a Puterii de voinţa populară şi, în ciuda consecinţelor nefaste evidente, le susţin orbeşte. Oare mai este azi acelaşi capitalism pentru care Tocqueville a elaborat conceptul de democraţie ? Nu mai este un secret pentru nimeni cum se falsifică sau se deturnează rezultatul oricăror alegeri, fie ele oricât de supravegheate şi certificate. Nu mai crede nimeni în puritatea şi consecvenţa vreunui partid, în majoritatea cazurilor devenind clară doar unitatea de interese, susţinerea financiară subterană (deci coruptibilă), folosirea unor lideri carismatici etc. Acceptând argumentul lui Churchil că oricât ar fi de defectuoasă, democraţia, aceasta continuă sa fie cea mai bună formă de guvernare, rămâne de văzut cum va fi ea în vitor. Conceptul de democraţie pare să se susţină mai curând prin forţa unor constituţii capabile să apere drepturile cetăţeneşti şi să împiedice abuzul de putere. Din păcate şi aceste garanţii devin prea susceptibile la abilităţi manipulatorii. Exemple au apărut atât în Europa cât şi în orient. Cel mai recent exemplu îl constituie Constituţia lui Orban, acceptata de majoritatea care-l susţine dar (în sfârşit, contestată de Uniunea Europeană). Mai credibil şi frecvent este raportul dintre democraţie şi economie, în sensul că democraţia oferă valenţe stimulative pentru dezvoltare economică, chiar dacă aceasta le poate utiliza selectiv.
Pentru a fi limpede, vă sugerez să pornim de la aşteptările populaţiei eliberate din dictatura ceauşistă în 1989. Nu cred că şi-ar fi închipuit cineva atunci că ne va fi suficientă eliberarea de iluziile comuniste, obţinerea dreptului de a vizita bunăstarea altora şi scoaterea la mezat a avuţiei naţionale. Speranţa unanimă era ca noua putere să înscrie România în coordonatele democraţiei şi economiei europene. Cum se putea realiza acest proiect era destul de neclar şi predominantă a fost multă vreme lupta politică pentru legitimarea noii puteri, pentru acceptarea alternanţei la putere şi pentru un control constituţional corect. Dacă azi lupta pentru putere s-a finalizat printr-o dihotomie parlamentară majoritară şi o joacă constituţională acceptată scrâşnit de forurile internaţionale, în ce priveşte economia evoluţia a fost mult mai contorsionată şi păguboasă. Pentru un nou context economic, corespunzător cerinţelor europene ni s-a spus că trebuie să făurim o economie de piaţă şi cu chiu şi vai am făcut-o; apoi ni s-a spus că trebuie să restaurăm dreptul de propietate şi să facem privatizarea mormanului de fiare vechi din care doar manageri externi se vor pricepe să facă o sursă de bunăstare şi ne-am lămurit târziu despre a cui bunăstare era vorba. Între timp diferite grupări şi categorii sociale au căutat să-şi valorifice căile propri de participare la diriguirea şi redistribuirea avuţiei naţionale. Mai întâi, profitând de slăbiciunea noilor autorităţi, clamând forţa numerică şi importanţa comunitară a grupării respective, unele sindicate, cu acces mai mult sau mai puţin direct la noua birocraţie statală, au reuşit să-şi instituie drepturi speciale (salarii mai mari, prime, angajări preferenţiale, spaţii comerciale interioare etc.), apoi fiecare partid şi-a ataşat grupări de susţinători promiţându-le diferite avantaje materiale (de la mici cadouri până la funcţii în administraţie sau chiar în aparatul de stat). Aşa se face că participarea la economie nu a mai fost înţeleasă, în spirit european, ca o angajare responsabilă, competentă şi eficientă la revigorarea şi sporirea avuţiei naţionale, ci ca obţinere preferenţială a unor părţi sau firimituri din ea, că doar e de unde şi de ce să profite numai alţii. În locul spiritului concurenţial capitalist, care selectează factorii de decizie şi management după eficienţa aportului calificat şi permite accesul la beneficii după rezultatele productive, conceptul dâmboviţean de participare a fost promovat cu sârg drept concurs consumist de prăduire a ceea ce au produs alţii. Începând cu desfiinţarea brutală şi păguboasă a propietăţii socialiste, continuănd cu cuponiada şi privatizarea, însoţite de restituţio in integrum, ameţită de fondul Propietatea, redistribuirea avuţiei naţionale a ajuns la forma cea mai neruşinată a jafului pe bază de apartenenţă la un partid guvernamental.
Dar asta nu e totul. Ajunşi la fundul sacului, cohorta de privilegiaţi se vede constrânsă să caute resurse pentru acoperirea deficitului şi încearcă să le obţină tot pe seama altora, fără să accepte vreo responsabilitate. Numai că cei înşelaţi, după douăzeci de ani, încep să protesteze şi invocă garanţiile democratice. Care garanţii ? se disculpă partidele, arătând-se unii pe alţii drept vinovaţi de risipă şi nepricepere. Care solidaritate ? se întreabă cei rămaşi între cei îmbogăţiţi şi cei sărăciţi încercând să-şi salveze privilegile cucerite mai de dinainte. Cum nimeni nu îndrăzneşte să aibă pretenţia de a se reconstitui istoricul îmbogăţirilor, de ce să admită ei reconsiderarea statutului lor apărat de sindicate. În plus, noua democraţie dâmboviţeană nu poate suferi apelul la egalitarism nici în solidaritate, nici în perspective şi se fofilează în dosul unei vorbării televizate care nu clarifică nimic. Proclamând participarea la refacerea economică doar ca o contribuţie procentuală, evitând analiza suportabilităţii diferenţiate şi mai ales a responsabilităţii, deţinătorii puterii se văd constrânşi să apeleze la cele mai incredibile motivaţii, fie ele chiar contrare democraţiei, ceea ce ne deosebeşte şi mai mult de starea şi practicile economiei mondiale. În timp ce aceasta face apel la democraţie pentru a redresa economia, ieşind din criză prin măsuri active, noi ignorăm cerinţele fundamentale ale democraţiei pentru a proteja pe cei care îşi stabilizează privilegiile pe seama celor care nu mai pot participa decât la greve. Ceea ce devine tot mai grav în România nu este atat corupţia guvernamentală, mereu reanalizată la Uniunea Europeana (şi netolerată doar de Olanda) ci coruperea masivă a electoratului care a devenit un participant pasiv la consolidarea unei puteri abuzive. Şirul ilegalitaţilor (amânarea şi contopirea alegerilor, reducerea la un singur tur, refuzul oricăror propuneri constructive etc.) este notoriu.
Vorbim de fărămiţarea şi învrăjbirea diferitelor componente ale structurilor sociale ca rezultat al abilităţilor politice şi pierdem din vedere noianul de complicităţi infinitezimale dar hotărâtoare, prin care fiecare dintre noi am participat la prăbuşirea ţării. Degeaba mai se restituie găleţile şi sacoşele colorate cu care s-au racolat voturi, degeaba invectivăm acum trădătorii uninominalului, degeaba se bucură cei exceptaţi de la aşa zisele măsuri anticriză, adoptate ilegal de cei cocoţaţi la putere, degeaba mai aşteaptă unii clemenţă căci solidaritatea parveniţilor are sens unic, urmărit cu discreţie, şiretenie, la nevoie chiar prin forţă. Dacă în 1989 ne-am scuturat de iluziile comunismului, azi trebuie să ne recunoaştem complicităţile mai mult sau mai puţin vinovate, pentru a ne regăsi in solidaritatea adevărată a eforturilor constructive, în responsabilitatea deciziilor eficiente, în refuzul noului politicianism fariseic. Poate că este o nouă iluzie atâta timp cât fuga de responsabilitate şi practica egocentric arogantă a unor personalităţi marcante se împleteşte cu supunerea mulţimilor mute şi cu elitismul profitor dar ce ne mai rămâne altceva de aşteptat într-o lume a viitorului european ? Când şi cum se va trezi populaţia atât de uşor manipulată ? Este evident că nu se mai poate aştepta reducerea la absurd, insuportabilitatea sărăcirii exponenţiale în raport evident cu aroganţa îmbogăţiţilor şi nici intervenţia forurilor europene. Simpla invocare a democraţiei după placul celor care deţin puterea nu va mai fi un drog capabil să amorţească revolta. Pe termen scurt doar eşecul clar al actualei puteri la viitoarele alegeri este decisiv. Pe termen mediu singura speranţă este constituirea unei guvernări competente, responsabile, hotărâtă să pună în valoare resursele ţarii, materiale şi umane, racordarea efectivă la legislaţia europeană. Pe termen lung…doar Dumnezeu şi bunul simţ al poporului vor decide.