ACUM.TV

Preambul: De o vreme încoace am privilegiul de a traduce „Monografia Oraşului liber Regal Gherla”, scrisă la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, de Kristóf Szongott, profesor la gimnaziul armenesc din localitate – o lucrare de referinţă pentru istoria vestitului Armenopolis (Oraşul armenesc) întemeiat la sfârşitul veacului al XVII-lea de armenii ardeleni. Unul dintre volumele lucrării, întitulat Etnographia, prezintă datinile şi obiceiurile armenilor din Armenia, din Moldova şi Transilvania. Printre acestea figurează şi sărbătorirea Anului Nou, pe care v-o propun spre lectură.

Coş cu dalauzi, de Anul Nou

Toţi membrii familiei cu mic, cu mare se gândesc cu bucurie la darurile pe care le vor primi. Chiar şi cei mai zgârciţi soţi devin generoşi şi cumpără tot ceea ce le recomandă soţiile. În acest răstimp se caută bibelourile, giuvaericalele, fructele şi dulciurile.  În preajma Anului Nou copiii îşi pândesc părinţii, ciulesc urechile la ce şoptesc aceştia între ei, bănuind că nu poate fi vorba decât despre surprizele destinate copiilor. Dar cadourile sunt tăinuite cu străşnicie până în ziua Anului Nou. În seara de Revelion copiii sunt trimişi la culcare devreme, pentru că a doua zi se vor scula în zori. Micuţii se culcă de bunăvoie sperând că a doua zi i se vor împlini dorinţele privitoare la darul de Anul Nou.

Părinţii veghează toată noaptea. Pregătesc cadourile, aştern masa cu o mulţime de bucate şi băuturi. La loc de cinste printre puzderia de prăjituri se află kozinagh-dalauzi, cel mai îndrăgit desert armenesc, care, pentru nimic în lume, nu poate lipsi de pe masa de Anul Nou. Acest desert este preparat din nuci fierte în miere.

Potrivit credinţei armene Anul Nou începe odată cu răsăritul soarelui. În orele dimineţii fiecare tată de familie se duce cu fiul cel mai mare pe malul apei unde se închină către cele patru zări şi înalţă rugă fierbinte cerând binecuvântarea şi mila Domnului pentru noul an, apoi înmoaie în apă o bucată de pâine de casă şi continuă să se roage.

Înmuierea pâinii reprezintă urările de bine, iar apa curgătoare le duce mai departe. După ce fiecare tată de familie îşi înmoaie în apă pâinea casei sale, urările de bine se unesc cel târziu în apele mării, unde curg toate râurile.     Armenii cred că înmuierea pâinii este o modalitate de a strânge  mâna cu toţi compatrioţii.

La întoarcerea de la râu, toată familia este deja îmbrăcată. Mama şi copiii îi fug înainte cu bucurie. Atunci tatăl le întinde mâna să i-o sărute şi spune „Snorhavor nor dari!” (An Nou fericit!) şi le împarte pâinea înmuiată pe care familia o mănâncă deîndată.

Atunci începe împărţirea darurilor, care îi bucură nespus pe copii. Apoi sosesc şi feciorii însuraţi şi celelalte rude, ca să le ureze an nou fericit. Fiecare aduce daruri dar şi primeşte daruri, la rândul lui.

Apoi tatăl familiei pleacă să facă vizite, iar mama rămână să primească musafirii. Toată ziua se primesc oaspeţi. Fiecare dintre ei este servit cu kozi-nagh şi un pahar de vin, iar copiii primesc bomboane.

În zilele de 3 şi 4 ianuarie ( după calendarul armenesc) se ţine o sărbătoare specifică la fiecare casă armenească, fiind invitaţi toţi membri familiei, fără excepţie. La această sărbătoare se va dovedi cine este „copilul norocului” din acest an, adică cine va avea parte de noroc.

Mama pregăteşte un tort mare punând un bănuţ în aluat.  Spune o rugăciune şi face cruce asupra lui, după care îl coace. Mama şi tata ştiu în ce loc este moneda, dar nu e voie să-l dezvăluie.

Familia se aşează la masă şi tatăl taie tortul care poartă numele de  „dari” (dari –înseamnă an) în atâtea felii câţi meseni sunt şi fiecăruia îi dă o felie. Cel care găseşte bănuţul, este copilul norocului. E greu de imaginat bucuria copilului sau tânărului care muşcă din bănuţul tare; ştie că va fi răsfăţatul familiei pe tot parcursul anului. Dacă e fecior, se va însura negreşit în anul respectiv, dacă e fată de măritat se va căsători, ştiindu-se că va avea o căsătorie norocoasă.

Tatăl, în schimb, trebuie să aibă mare grijă să nu atingă banul cu cuţitul, pentru că asta poate aduce nenorocire asupra familiei.

De Anul nou armenii mănâncă un desert foarte îndrăgit: dalauzi, a cărui reţetă am găsit-o tot în filele Etnografiei şi v-o prezint în cele ce urmează:

Cel mai gustos dalauzi se prepară în felul următor: Se pune un litru de miere pe foc. Se amestecă în continuare până capătă o culoare brună, dar încă e moale. Se pune în ea un pumn de nuci curăţate de coajă dar nezdrobite şi două sute de grame de seminţe de mac, puţin prăjit înainte (mulţi nu pun mac în dalauzi şi tot gustos este). Le amestecăm bine, dar repede până nu se întăreşte. Udăm un platou de lemn pe care aşezăm grămăjoare de dalauzi pe care le presărăm cu bomboane colorate, iar în mijloc de înfige o migdală zaharisită ( care poate să şi lipsească). Grămăjoarele le apăsăm cu mâna udă, dându-le formă rotundă sau dreptunghiulară, după care le lăsăm să se răcească. Înainte de a-l consuma rupem din el cât dorim. Dat fiind că la răcire se întăreşte foarte tare, pentru tăiere se foloseşte cuţitul şi ciocanul. Cu ciocanul lovim vârful cuţitului.

Fragmente  preluate din:  Szongott Kristóf, A Magyarországi  Örmények Ethnographiája, Szamosújvár, 1902 (Kristóf Szngott, Etnografia Armenilor din Ungaria, Gherla 1902) – traducerea din limba maghiară, Andrea Ghiţă

Acest articol a fost publicat duminică, 1 ianuarie 2012 la rubrica Perspective spirituale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.