Dupa o noapte de zbor si o escala la Amsterdam, ma intalnesc cu Sebastian, sosit din Montreal , iar eu din Washington DC.
As numi intalnirea in aeroport dintre tata si fiu ca pe un dar nepretuit. Intre avioane si sute de calatori ne imbratisam si lunile de cand nu ne-am vazut s-au rispit precum norii.
Este revoltat ca serviciile de control l-au obligat sa renunte la o bricheta. Ii e greu sa accepte ideea ca toate scanarile, masurile de prevenire a actelor teroriste, excesul de zel, sunt necesare.
Imi bombane suparat ca doar nu avea sa incendieze avionul cu o biata bricheta. Il ascult in tacere. Canadienii l-au lasat sa treaca, nefiind speriati de o bricheta in buzunar.
De cand cu 9/11 lumea nu mai e aceeasi si in sinea mea retrospectiva revad timpurile de toleranta, de incredere cand nimic din tragismul turnurilor gemene mistuite in flacari nu parea previzibil.
In plus, starea sa de enervare creste ca nu se poate conecta WI FI, aeroportul bavarez neoferind pasagerilor servicii gratuite de logare, si promite sa nu mai aleaga niciodata acest aeroport.
Ne cinstim conform traditiei noastre, ne bucuram ca suntem impreuna din nou.
Se asterne linistea intre doua persoane despartite de timp, de distanta, o liniste odihnitoare ca dupa o cursa lunga, cand nu cuvintele vorbesc…
– Merry Christmas, Dad, imi ureaza Sebastian.
Ma bucura si totodata ma inspaimanta cuvantul tata.