Scriam in editia trecuta a revistei noastre despre semnificatiile sarbatoririi lui Mos Nicolae, despre impactul vietii sfintilor asupra crestinilor.
Am intrat in careul celor patru saptamani de dinaintea nasterii lui Iisus, perioada in care apogeul sarbatoririi exista mai mult in imperiul comercial concretizat in reclame luminoase, in oferte, in vacarmul supermarketurilor.
Cadourile ne apasa intr-o rutina de dependenta maladiva si uitam de lumina adevarata a celebrarii in sine. In urma unui sondaj pertinent pe tema a ceea ce sarbatorim si de ce oferim cadouri nu stiu daca multi ar sti sa ne dea un raspuns legat de grandoarea Craciunului.
Ma aflu in plin centru comercial ca parte a unui departament modest de servicii promotionale, gatesc mici prajituri, le ofer clientilor si totodata trebuie sa promovez reteta si ingredientul de baza-un extract de vanilie al firmei producatoare, cea care ma plateste.
Nimic nu e pentru nimic, imi spun, Troia a cazut in urma darului grecesc.
Nu am strans averi, traiesc singuratatea poetului nomad incercand sa spuna celor din jur, din poarta in poarta ca lumina mult asteptata porneste din noi insine, nu din biserici, sau institutii artificiale.
In rastimpul celor patru saptamani de dinaintea Craciunului ce putem intocmi pentru a ne apropia sufletele de perfectiunea careului ?
Daca primavara e timpul propice pentru a sadi un pom, o floare, luna decembrie devine un bilant al binelui ori al raului vis-à-vis de aproapele nostru, nu neaparat de Cel de sus.
Ma simt dator sa cinstesc memoria unui prieten trecut in nefiinta in urma cu un an. Mi-a fost ca un frate si nu pot uita un episod ce m-a magulit mai mult decat mii de cadouri.
Un asa–zis prieten din Florida bine situat, m-a rugat sa ii gasesc pe cineva de incredere in Bucuresti sa il ia de la aeroport cu masina, sa-i fie calauza.
Zis si facut . Ninel, prietenul meu din tara l-a asteptat si l-a primit pe cel din Florida cat se poate de bine. I-a fost rusine sa-i ceara bani si l-a intrebat de soarta mea.
– Pai ce sa faca ?! Pierde timpul scriind poezii stupide, in loc sa faca bani…
Negru de suparare Ninel a refuzat sa-i mai fie sofer arogantului vizitator, aproape sa-l si altoiasca.
Ma simt dator sa ma opresc la poarta mereu deschisa a unui alt prieten nepretuit si vecin –chiar daca vocea mea bate in falsetto:
Vine o vreme cand lacul nu uita ochii cu privirile adanci,
copacul nu uita povara de astri revarsati pe umerii dezveliti de vesminte,
Vine o vreme cand nomadul far’ de casa, trubadur si cu fruntea ninsa
in decembrie sa-si colinde prietenul – redundanta mai veche cu fratii dioscuri, cu fratii de arme
se inchide intr-o fresca de iarna, cu zapezi in loc de garduri,
in loc de munti.
(Colind pentru prieteni)