ACUM.TV

Actuala opoziţie românească, jurnalişti, analişti şi alţi cetăţeni (pe care simpla apariţie pe ecranele televizoarelor pare a-i transforma în formatori de opinie) vorbesc despre pasivitatea românilor (sau românlor, aşa cum articulează actualul preşedinte al ţării) în vreme de criză. Adică, spun ei, de ce nu ieşim în stradă, domnule, de ce nu ne revoltăm, de ce nu organizăm ample mitinguri de protest? Mai nou, şi sindicaliştii, a căror treabă, printre altele, ar fi tocmai să organizeze proteste stradale (paşnice şi democratice, desigur) deplâng aceeaşi, zic ei, apatie generală. Nu am nicio îndoială că, în cazul în care actuala opoziţie ar fi la putere, discursul ar rămâne acelaşi. Ni se oferă exemplele bravilor greci (atât de bravi încât contribuie masiv la paralizarea unei ţări şi aşa în faliment), ni se vorbeşte de spanioli, de britanici, de italieni, de francezi…

Parlamentarul român Mădălin Voicu, de exemplu, mare om de cultură cu ceva probleme de sintaxă şi exprimare, nu pierde nicio ocazie (şi are destule!) în a-şi exprima dezamăgirea profundă faţă de un popor care, zice domnia-sa, în întreaga sa istorie a răbdat cu capul plecat diferite juguri (e aşa de frecventă la noi metafora jugului!). Asta e fibra noastră… suspină din când în când parlamentarul cu aerul că, pogorât de undeva din sferele înalte, e condamnat să trăiască în mijlocul unei naţiuni care nu îl merită. Alţi jurnalişti, cu acelaşi aer de netă superioritate jignită, exclamă când isterico-nevrotic, când ironico-cinic: aşa ne trebuie, domnule. Dacă neamul acesta nu se revoltă, atunci are conducătorii pe care îi merită… Cu atâta obsesivă frecvenţă tema ieşitului în stradă ne agasează astăzi pe diferite canale media, încât aproape nimeni nu se mai oboseşte să înţeleagă că însuşi non-protestul stradal e o atitudine în sine sau că există explicaţii culturale, istorice, sociale pentru care românii nu se pot comporta nici ca spaniolii, nici ca francezii, nici ca nemţii şi nici măcar ca grecii. Trebuie să amintesc aici că marile momente de transformare a societăţii româneşti moderne, cu excepţia Revoluţiei din 1989, nu au fost urmarea unei voinţe exprimate plenar în stradă, ci au fost consecinţe ale unei voinţe a elitelor (româneşti prin naştere sau doar prin adopţie). Îşi imaginează cineva că ideile paşoptiste, orientarea societăţii româneşti dinspre Orient spre Occident, înfăptuirea României Mari, opţiunea pentru regalitate, relativul progres cultural interbelic, aderarea la  NATO şi UE s-au făcut prin adeziunea masivă a poporului la anumite valori, norme şi conduite? Multe dintre aceste opţiuni au aparţinut în exclusivitate unei elite.

Nu cred să fie vorba, aşadar, aşa cum se sugerează, de un soi de plictis balcanic şi nici de cine ştie ce fibră românească. Lejeritatea cu care unii şi alţii se auto-proclamă experţi în românism, când în realitate nu pot emite nici măcar o singură sentinţă care să fie aplicabilă in corpore propriilor lor vecini de bloc, darămite unei ţări cu 20 de milioane de locuitori, lipsa de simţ al ridicolului şi patetismul de telenovelă latino-americană cu care se proslăveşte ieşitul în stradă, toate acestea sunt dovada unui cras provincialism românesc. Prin ce se manifestă el? Prin decontextualizare, prin incapacitatea de a vedea lucrurile în ansamblul şi evoluţia lor, prin aşezarea la baza oricărui raţionament a premisei că lumea s-a născut astăzi şi că România e un fel de axis mundi la care totul e raportat şi cu care orice poate fi comparat. Apare un cutremur în Japonia, a doua zi ne întrebăm ce va face Bucureştiul în cazul unui cutremur similar?! Specialiştii explică de ce nu se pot compara cele două situaţii, cu toate astea, jurnalista insistă: totuşi, ce ar mai rămâne din Bucureşti după un cutremur de peste 8 grade? Ce ar rămâne din România în cazul unui nou potop ca cel din vremea lui Noe? Sindicatele protestează în Franţa şi colega jurnalistei se întreabă pe un ton de reproş: Dacă francezii au ieşit în stradă pentru atâta lucru, oare de ce românii nu fac la fel? Aproape că nu mai există ştiri externe; tot ce se petrece în această lume trebuie raportat la biata noastră ţărişoară, se fac cele mai bizare şi neverosimile conexiuni şi nu m-aş mira ca într-o bună zi să li se reproşeze românlor că nu sunt samurai şi româncelor că nu sunt gheişe.

Ieşitul în stradă nu e doar simplu exerciţiu civic, el trebuie motivat de existenţa unor opţiuni reale şi, mai ales, trebuie să existe înrădăcinat undeva într-o memorie colectivă, să fie parte a unei tradiţii democratice. Altfel, aflatul în treabă cu trei pancarte în faţa Guvernului şi cu grătare sau manele la terminarea mitingului, nu e altceva decât o sublimă formă fără fond.  Dacă mâine la primele ore ale dimineţii milioane de români ar mărşălui în faţa Guvernului şi a Preşedinţiei, dacă tot mâine către amiază Guvernul României ar demisiona în bloc, îşi imaginează cineva că spre seară vom fi ieşit din criză, vom fi rezolvat problema corupţiei şi se vor fi creat locuri de muncă? În definitiv, nu există, fie că ne place sau nu s-o admitem, soluţii spectaculoase la ceea ce trăim astăzi. Nu ne aflăm în situaţia celorlalţi europeni pentru simplul motiv că viaţa politică românească e, în integralitatea ei, cu multe clase sub ceea ce are de oferit Occidentul la ora actuală. Se cere, aşadar, de la popor să reacţioneze într-un anumit fel, făcându-se abstracţie de faptul că mecanismele statului român nu sunt ele însele pregătite să facă faţă timpurilor pe care le parcurgem. Există undeva vreun cavaler în armură care, pe un cal alb, e gata să ofere vreun panaceu miraculos? Chiar şi dacă ar exista, specimenul acesta e cel mai periculos dintre toate. La vremea lor, Hitler şi Stalin  au deţinut statutul de cavaleri singuratici ai dreptăţii. Astăzi nu de eroi solitari e vorba, ci de sisteme şi de felul cum ele funcţionează. Există vreun lucru care, în urma protestelor masive în stradă, ar schimba fundamental această ţară sud-est europeană? E, desigur, o întrebare retorică.

Se mai uită, iarăşi, că tradiţia marşurilor stradale s-a compromis ca idee în România. După ce, în mult prea lungii ani ai comunismului, marşul era travestit în defilări şi parade, după ce, în primii ani ai post-comunismului, marile manifestaţii de stradă s-au soldat cu eşecuri răsunătoare, după ce mulţi lideri sindicali au devenit peste noapte acţionari, politicieni, magnaţi sau inculpaţi, numai un mare naiv ar mai putea spera că în anul de graţie 2011 mari mase populare se vor avânta pe bulevarde cerând… CE? Jos Guvernul, nu ne vindem ţara, la puşcărie cu mafioţii… Faptul că a trecut vremea unor asemenea lozinci ar trebui să fie privit ca un semn de maturitate. Reacţia civică la abuzurile diferitelor guverne trebuie, desigur, exercitată din plin, dar nu neapărat prin marşuri şi proteste violente. În asemenea chestiuni, nu doar numărul protestatarilor e relevant, ci, mai ales, calitatea lor, capacitatea lor de a avea idei mai bune decât cele pe care le critică şi, desigur, opţiunea. În cazul instaurării unei dictaturi precum cea comunistă de dinainte de 1989, revolta stradală ar fi justificată de existenţa unei alternative, a unei opţiuni categoric mai bune. În cazul unei ţări care, însă, în peste douăzeci de ani, a permis alternanţa la putere a tuturor partidelor importante, ce justificare ar avea mişcările stradale? Înainte de a ieşi în stradă asemenea celorlalţi europeni cu care suntem comparaţi, mai avem atâtea lucruri de făcut la nivel individual, mai avem atâtea de reglat în bucătăria noastră internă, aşa că o vreme toate eforturile ar trebui să fie îndreptate în această direcţie.

Iar cei care ne îndeamnă la proteste în masă ar trebui să devină în primul rând conştienţi că întreaga Europă, dacă nu cumva lumea întreagă, trece prin transformări cărora România nu li se poate sustrage. Închişi în balonul nostru de săpun, antifonat şi schizoid, ne agităm patetic de parcă în jurul nostru nu ar mai exista nimic. Dar, dacă bătăile din aripi ale unui fluture pot declanşa un tsunami în celălalt colţ al planetei, atunci cum îşi poate cineva închipui că Bucureştiul poate rămâne buricul Pământului, centrul de comandă al întregii planete, punctul de referinţă? În locul unei perpetue comparaţii inconsistente între noi şi diverşi alţi locuitori ai planetei, poate că ar fi cazul să realizăm că suntem un angrenaj minor al unei maşinării cu mult mai complicate. Iar pentru asta, nu e nevoie să ieşim în stradă. Trebuie doar să privim cu atenţie peste gard şi dincolo de uliţă.

Acest articol a fost publicat duminică, 11 decembrie 2011 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.