caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

NOTE DESPRE FILOZOFIA LUI MIHAI ŞORA: DIALOGUL CU SINE ŞI CU CELĂLALT

de (5-12-2011)

(Articol publicat în revista Orizont, nr.11/2011, cu ocazia aniversării a 95 de ani de viaţă ai filozofului)

Crizele economico-financiare şi de conştiinţă ale omului contemporan sînt îndatorate neajunsurilor generate de ineficienta gestionare a treburilor publice de către guverne şi instituţii diriguitoare, dar mai ales ignorării valorilor intelectuale şi morale. Absenţa transparenţei şi a onestităţii în deciziile elitelor, dispariţia ideologiilor şi creşterea discrepanţelor dintre diferitele structuri sociale, revoltele spontane, terorismul şi războaiele civile care au loc sub ochii noştri, bulversează valorile pe care s-au întemeiat organismele administrativ-politice ale lumii moderne.  În condiţiile în care dorinţa de schimbare se face resimţită peste tot în lume, este firesc ca intelectualitatea umanistă să-şi asume rolul de căutător al soluţiilor. Uneori, în momentele dramatice ale istoriei, revenirea la starea de echilibru a depins de resemantizarea noţiunilor şi a conceptelor fundamentale, de identificarea gîndului profund, de înţelepciune şi inovaţie.

Opera filozofică a lui Mihai Şora este o continuă şi provocatoare reflecţie asupra problemelor care ne frămîntă. Dedicată cunoaşterii omului din multiple perspective, ea se lasă citită în diversitatea întrebărilor şi răspunsurilor formulate, în unitatea lor ca produs al uneia şi aceleiaşi reflexivităţi. Experienţele filozofului au stimulat atît descoperirea existenţialului, cît şi a operaţionalului. Decodarea sensurilor lui „a fi”, „a face”, „a avea” a favorizat translarea condiţiei ontologice a omului, explorarea gîndului neexprimat, precum şi “mersul cu picioarele pe pământ”(Mihai Şora, A fi, a face, a avea, Bucureşti, 2006. Vezi şi Cuvînt după jumătate de secol, în Mihai Şora, Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică, Traducere din franceză de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, 1995, p.214).

Refuzul ideologiilor şi al comportamentelor generate de ele, dominînd trecutul imediat sau acela mai îndepărtat au făcut posibilă o reflecţie de substanţă, una ce nu zboară pe deasupra lucrurilor, onestă, credibilă. Cît priveşte atenţia duală, aceasta a contribuit la înţelegerea sinelui şi la aplecarea spre cunoaşterea celuilalt. În genere, putem spune că în cazul lui Mihai Şora avem de-a face cu o perpetuă căutare a normalităţii, cu încercarea de aflare a locului şi rostului individului şi comunităţii în context universal, cu aspiraţia de a defini concreteţea actului uman.

Filozoful are interes pentru actul simplu de viaţă şi pentru conceptualizarea lui. Deoarece structura de gîndire a fost influenţată de-a lungul timpului de comportamente sociale, faptele istoriei devin un prilej de a problematiza moştenirile şi de a sugera posibilele lor înţelesuri. În asemenea împrejurări, intenţia este aceea de a afla o mai bună orientare spre viitor şi, de ce nu, găsirea soluţiilor alternative la crizele actuale ale omenirii. Atunci cînd discută cazul concret al României, Mihai Şora nu ezită să explice un atare demers intelectual, preferînd, în interviuri ori dialoguri, să analizeze reflexele straturilor sociale şi ale clasei politice aşa cum s-au construit şi autoconstruit şi cum rezultă din „durata lungă” a istoriei:

Nu mai există o memorie comportamentală, un automatism al reflexelor corecte care să stabilească o continuitate între un trecut ce era, într-adevăr, pragmatic orientat spre viitor – orientat adică la modul pedestru şi laborios, cotidian, de treabă bine făcută – şi un prezent croit după criterii similare de corectitudine relaţională. (….la cele două capete care interesează societatea românească din punctul de vedere al amenajării condiţiilor de intrare corectă în viitor, adică: 1. la nivelul populaţiei şi 2. la acela al reprezentanţilor politici ai acestei populaţii, nu există o memorie corectă a trecutului ca vector spre viitor“ (Mihai Şora în dialog cu Sorin Antohi, Mai avem un viitor?România la început de mileniu. Iaşi, 2001, p. 79).

E aici o aplecare firească, raţională şi sentimentală deopotrivă spre realităţile universului uman din care filozoful face parte. Observaţia este fundamentală, căci ea are în vedere rostul emancipării de sub servituţile ideologico-politice, importanţa libertăţii de gîndire în diagnosticarea corectă a trecutului nu doar de istorici, dar mai ales de oamenii politici şi de societate. În absenţa unei cunoaşteri obiective a istoriei, riscul este nu doar al prelungirii şi acutizării contradicţiilor, al supraestimării ori fasificării prezentului, dar şi al imposibilităţii construcţiei viitorului. Prin recursul la memorie, Mihai Şora readuce în actualitate oameni şi idei, locuri şi fapte, bogate stări de spirit creionînd străfundul fiinţei. Nicicînd nu uită însă tragediile născute din pervertirea minţii şi sufletului sau din ignoranţă. El are în vedere nu numai un cumul de informaţii despre predecesori, dar, îndeosebi, înţelegerea pluralităţii manifestărilor lor. Rememorează şi problematizează originile intelectuale, socotindu-le totodată mijloc de recunoaştere a moştenirilor şi posibilitate de decodare a canoanelor identitare.

Dialogul este un dar natural al filozofului, unul ce conferă autenticitate interogaţiilor, mişcarea de idei avînd de cîştigat din profesionalizarea dezbaterii publice. În contextul creaţiei filozofice româneşti, scrierile lui Mihai Şora au accente particulare, situîndu-se la o apreciabilă distanţă de predecesori (Virgil Nemoianu, Mihai Şora şi tradiţiile filozofiei româneşti, în Mihai Şora, Despre dialogul interior. Fragment dintr-o antropologie metafizică, Traducere din franceză de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, 1995, p. 219-237).

Cred că două sunt cauzele acestei situări: pe de-o parte atracţia faţă de discursul şi valorile universale, faţă de acelea occidentale cu precădere; pe de alta, privirea senină îndreptată spre reuşitele ori nereuşitele semenilor, respectiv ale propriei comunităţi, recunoscînd în acestea trăsăturile bizantino-orientale ale lumii ce populează jumătatea de răsărit a Europei. Filozoful scrie altfel decât congenerii săi ori decît profesorii ce i-au îndrumat studiile ori stimulat curiozitatea în anii studenţiei. Cu toate că este vorba de mentori adesea invocaţi cu ocazia rememorării biografiei intelectuale, de exemple oferite de atmosfera universitară interbelică din România sau din Franţa, în cazul lui Mihai Şora nu e vorba doar de o continuitate a preocupărilor, ci şi de o discontinuitate în raport cu acelea ale generaţiilor anterioare. E o adaptare la timpul trăit şi o reluare din alte unghiuri a discursului filozofic existenţialist, o aducere în faţă a unor reflecţii marginalizate şi o îndrăzneală de a considera viitorul deschis, susceptibil a fi reproiectat prin luminile şi umbrele trecutului.  De la identificarea sensurilor celor două verbe, “a fi” şi „a avea”, prin care se exprimă „acţiunea şi pasiunea” „fiinţelor şi lucrurilor lumii”, la bucuria întîlnirii şi descoperirii celuilalt, Mihai Şora atrage atenţia asupra normelor care contribuie la adevărata integrare a omului într-o “linie de univers” (Mihai Şora, A fi, a face, a avea, p. 141).

* * *

Mă opresc la unul dintre aspectele ce şi-au pus amprenta asupra gîndirii lui Mihai Şora: deschiderea spre celălalt. Cred că aceasta e îndatorată nu numai bagajului intelectual, ci şi unei experienţe de viaţă, particularităţilor unui oraş al României situat într-o regiune transfrontalieră, distingîndu-se îndeosebi prin multi- şi transculturalitate. În ceea ce gîndeşte şi spune, în felul în care se raportează la un altul, la o limbă, cultură şi religie diferite de a sa proprie, filozoful pribează un mod de a gîndi şi de a fi care trimite la reflexele dobîndite în vremea copilăriei şi a studiilor urmate la Timişoara.

Spiritul oraşului din vestul ţării, invocat adesea în timpul revoltelor din 1989 şi după, fusese de-a dreptul remarcabil în deceniile trei şi patru ale secolului trecut, atunci cînd Mihai Şora urma cursurile liceului C.D. Loga. Banatul ca identitate regională şi Timişoara ca urbe reprezentativă a regiunii se născuseră dintr-o istorie abia încheiată în 1919; din interferenţele petrecute în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea la graniţa a două mari imperii, cel austriac şi cel otoman; din convergenţele a două mari religii creştine, ortodoxă şi romano-catolică; din întîlnirea mai multor grupuri lingvistice, social-culturale şi confesionale. S-a construit şi autodefinit astfel o societate purtînd un cod cultural multiplu, o populaţie ale cărei însuşiri comportamentale rezultaseră în primul rînd din normele coabitării şi din libera alegere a practicării lor

Acest fenomen de civilizaţie şi cultură, singular nu doar la scara României, dar şi a întregii Europe Centrale şi de Sud-Est, l-a marcat profund pe Mihai Şora atît ca cetăţean, cît şi ca filozof:

“Ne înţelegeam foarte bine, toţi. Şi, cum se vorbeau toate limbile, nu era o problemă să treci de la o limbă la alta sau eventual să vorbeşti în propria ta limbă, dacă o înţelegeai pe a celuilalt, dar nu o puteai vorbi, şi să intri astfel în comunicare. Spus cu alte cuvinte, momentul timişorean a fost un moment de deschidere, care mergea mai departe decît această strictă prietenie de la distanţă, pentru că zona Timişoarei a fost şi una cu foarte multe căsătorii mixte“ (Mai avem un viitor? România la început de mileniu. Mihai Şora în dialog cu Sorin Antohi, p.122).

Comparativ cu alte regiuni cucerite, integrate şi administrate de imperiali, Banatul avusese un statut aparte. Din pricina dominaţiei otomane, nu conservase vechile forme medievale de organizare socială şi profesională (a nobililor, a breslelor, a congregaţiilor religioase), instituţii administrative şi legislaţii princiare – aşa cum s-a întîmplat în cazul Transilvaniei –, de unde şi oportunitatea experimentelor concretizate în formarea reflexelor mentale deschise dialogului, favorizînd coabitarea mai multor grupuri umane, cu limbi şi culturi diverse, împrumuturile de tot felul, competiţia şi pragmatica dezvoltare economico-financiară. După cucerirea de la turci în anul 1718 şi intrarea sub directă administraţie a Vienei, Banatul a fost influenţat de reorganizarea administrativă, de experimentele social-culturale ale Habsburgilor, respectiv de colonizările cu diverse populaţii, şvabi, bulgari, spanioli, italieni, francezi, cehi, slovaci, ţigani, coabitînd cu populaţia majoritară românească şi cu sîrbii. Acestui conglomerat, li s-au alăturat, admise fiind de autorităţi, populaţiile evreieşti de rit sepharadim şi ashkenazim.

În locul unor comunităţi trăind cu spatele una la cealaltă, regiunea din vestul României se remarcase printr-un proces de amalgamare a valorilor social-culturale, corect identificat de Mihai Şora în plurilingvismul protejat şi stimulat de relaţiile interumane, în construirea familiilor mixte.

“Trebuie să spun că în Timişoara exista o revistă, Banatul, pe care, la un moment dat, o conducea Camil Petrescu, care era o revistă trilingvă. Nu cu anexe în limba maghiară, cu traduceri din articolele româneşti publicate în prima parte, ci alternînd cu aceste trei limbi, pur şi simplu: română, maghiară, germană… creşterea Timişoarei s-a făcut printr-un aflux masiv de rurali. Ruralii maghiarofoni deveniţi timişoreni rămîneau maghiarofoni şi aici, dar în general erau poligloţi. Spun mai mult decît bilingvi, pentru că unii dintre ei ştiau şi maghiara, şi germana. Era şi o populaţie sîrbă, indistinctă în masa populaţiei româneşti, pentru că era românofonă în întregime şi avea aceeaşi credinţă…” (Mihai Şora în dialog cu Sorin Antohi, Mai avem un viitor?România la început de mileniu, p.124).

În fapt, asemenea elemente de viaţă culturală favorizaseră multiplele translări şi adaptări de noţiuni şi concepte formatoare ale limbajelor şi ale structurii de gîndire la care trimite filozoful atunci cînd discută reperele însuşite în Banatul natal.  Din istoria a două secole a rezultat o orientare cosmopolită, ignorînd tribalismele, naţionalismele şi totalitarismele, una ce şi-a probat foarte bine roadele în deceniile postimperiale, atunci cînd Mihai Şora frecventa renumitul liceu din Timişoara. Modelul cultural şi social al Banatului ar fi fost potrivit entităţilor naţionale şi statale născute după primul război, mai ales că acestea fuseseră înclinate spre negarea şi mai puţin spre integrarea celuilalt. Semnificaţiile adînci şi deschiderile de orizonturi ale societăţii multi-şi transculturale, multi- şi transconfesionale i-au dat lui Mihai Şora o admirabilă zestre care, adesea, i-a stimulat întrebările-cercetările.

“Voiam să spun că am venit dintr-o lume extrem de complexă, care era o lume a deschiderii, iar dovada că această mentalitate a perdurat nu doar de-a lungul întregii perioade bolşevico-dejiste, ci chiar şi de-a lungul celei naţional-comuniste a lui Ceauşescu, este ziua de 16 decembrie 1989 la Timişoara şi mulţimea de români care au făcut atunci zid în jurul locuinţei lui Tőkés László” [1] (Mihai Şora în dialog cu Sorin Antohi,  Mai avem un viitor? România la început de mileniu, p. 125).

Format în mediul social al unei urbe cosmopolite, nu e surprinzător că fusese şocat atunci cînd, la sfîrşitul anilor 1930, descoperea în capitala României obsesia identităţii (Mai avem un viitor? România la început de mileniu. Mihai Şora în dialog cu Sorin Antohi, p. 122-123).

Sînt puţini intelectuali ai României care să fi vorbit atît de elegant şi de nonpartizan despre locul de origine, dezvăluind astfel argumentele ce stau la baza unui fel de a fi şi de a se raporta la lume. În dialogurile lui Mihai Şora cu celălalt se ascunde un crez intim ce dă seamă asupra bogăţiei de valori. O dată prelucrate, rafinate, acestea devin principii călăuzitoare ale gîndirii şi ale vieţii. În ceea ce scrie filozoful nu sunt doar exigenţe culturale autoimpuse. Există o dorinţă de clarificări conceptuale, de analiză a unor locuri şi fapte comune, un îndemn la atenţia faţă de limbaj, faţă de controlul ideilor şi mesajelor pe care intelectualul le produce şi le aşează în public.

* *  *

Dialogul cu sine şi cu celălalt izvorăşte dintr-o disponibilitate mentală de a descifra inconfundabilele trăsături ale fiecărei fiinţe umane, respectiv ceea ce le apropie graţie urmăririi unui sensus communis şi a unui modus vivendi. Autorul Dialogului interior şi al Sării pâmântului se revendică de la înţelesul filozofic al iluminismului occidental, aşa încît nu e de mirare ştiinţa argumentării raţionale. Înţelesul conferit relaţiei dintre eu, tu, el, ea, verbelor “a fi”, „a face”, „a avea”, importanţa acordată „dialogului generalizat”, punerea în balanţă a atenţiei „pur existenţiale”, profunde, de “fin discernămînt”, cu „atenţia operaţională” generînd „reguli de conduită”, sînt rezultatul marii curiozităţi intelectuale şi sufleteşti, al jocului deschis şi permanent al comunicării, al opoziţiei bine fundamentate faţă de cultura monologală şi faţă de perspectivele ei totalitare. Prin novatoarele înţelesuri ideatice şi comportamentale dezvăluite, Mihai Şora este şi va rămîne un model de gîndire, o personalitate construind autentica punte de legătură între creaţia intelectuală est şi vest europeană.

La Mulţi Mulţi Ani, Domnule Şora!

Timişoara/Nicosia, 24 august 2011

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.150.24