Continuare din numarul trecut
In Ghasa ne intalnim si cu ceilalti 5. Am patruns deja in civilizatie, strabatem acum sosele sufocate de praf peste care hurducaiesc obosite masini si autobuze pline pana la refuz. Motociclete trec obraznice in tromba pe langa noi si ne invaluie si mai tare in colbul inecacios. M-am saturat de mers pe jos si pana sa ajungem in Pokhara, oras turistic la poalele muntilor, mai avem de petrecut pe drumuri trei zile si doua nopti.
In noaptea ce urmeaza si pe care o petrecem in Tatopani (1190 m) hotarasc brusc sa ma separ de grup, sa iau autobuzul si sa ma duc in Pokhara cu doua zile mai devreme decat prevazut. Sunt sleita, vlaguita si-mi e de ajuns.
Zis si facut. Dimineata, la micul dejun, ii anunt pe toti ca voi pleca spre Pokhara, aflat la 8 ore de mers cu autobuzul. Il vad pe Adi ca sta putin in cumpana, i-ar surade si lui ideea dar, mereu in cautare de cadre frumoase, se gandeste ca poate are ocazia sa mai prinda cateva fotografii bune pe drum. Violeta ar lasa totul balta si ar veni, caci e si ea satula de mers si pe de-asupra a facut si o reactie alergica la antibioticele pe care le-a luat pentru o infectie respiratorie. Insa Traian, prietenul ei, este de neclintit: daca au venit pana aici impreuna, vor face tot drumul impreuna. Deci voi parasi grupul doar eu, insotita de Kul, un ghid nou ce insotise grupul celor cinci noi veniti. Intre noi fie vorba, ma bucur mult ca voi pleca singura. Sunt o persoana sociabila si prietenoasa dar am ocazia de atat de putine ori sa petrec timp numai cu mine, incat am ajuns sa pretuiesc nespus aceste momente rare.
Impreuna cu Kul, care ma ajuta sa imi car geanta cea mare care pana acum fusese in grija carausilor, parasesc hotelul imediat dupa masa.
Ajungem in scurt timp in locul in care cateva autobuze obosite isi incalzesc salele ruginite la soare. In asteptarea plecarii, cativa localnici se inghesuiesc in singura incapere a unei casute darapanate fara geamuri, probabil oficiul autogarii cu o incercare timida de sala de asteptare. Kul dispare inauntru ca sa reapara curand fluturand victorios biletele noastre de drum. Intreb cand plecam si imi raspunde linistit, cu un zambet: “Oh, asta nu se stie. Autobuzul pleaca numai cand se ocupa toate locurile.” E aproape ora 9:00 dimineata si ma gandesc cu un soi de oboseala resemnata ca vom zabovi un timp pe aici. O recunosc la cativa pasi de mine pe Marie, o frantuzoaica intalnita in Thorong Phedi. Ma recunoaste si ea si vine la mine cu pasi repezi, bucuroasa de regasire. Imi spune ca se indreapta si ea spre Pokhara impreuna cu o alta tovarasa de drum intalnita de curand, frantuzoaica si ea. Autobuzul e gol dar intram sa ocupam din timp locuri. Curand isi mai fac aparitia Tom din Israel si Nicholas, din Marea Britanie, un adolescent desirat, entuziast si nelinistit.
Si asteptam. Pe masura ce trec minutele localnici incarcati cu bagaje voluminoase incep sa populeze spatiul stramt al autobuzului. Intr-un sfarsit, acesta se pune in miscare, greu si hodorogit. Soseaua serpuita, bolovanoasa si acoperita cu un praf gros si inecacios, e sapata intr-o latura a muntelui. De partea cealalta se casca haul. Nimic nu ne separa de el, nu exista parapet iar drumul este periculos de stramt si accidentat. Ma trec fiori cand imi arunc privirea in partea stanga si vad prapastia ce ne-ar inghiti intr-o clipita la cea mai mica neatentie a soferului. Ma uit in jur si vad ca nimeni nu pare sa observe pericolul care ne paste. Marie este absenta si priveste in gol, Kul sta cuminte si senin pe scaunul din dreapta mea, iar Tom si-a infundat urechile in niste casti uriase si asculta muzica. Pare iritat si pufneste din cand in cand, caci muzica lui interfera cu muzica pe care soferul a pus-o tare la difuzoare, pentru toata lumea din autobuz. Nepalezii au o singura melodie, repetata la nesfarsit in mai multe interpretari si variante. Pe drumul de la Kathmandu la Besisahar am ascultat-o in micobuz sapte ore. Am ajuns sa fiu obsedata de ea, iti intra perfid in piele, iti populeaza gandurile si tot ce faci devine acompaniat de acest caraghios fond muzical. E o lalaiala prelunga care, depinzand de interpretare, poate fi ori o tanguire, ori rock and roll. “Daca mai stau mult pe aici ma dilesc”, ma gandesc amuzata. Incerc sa ignor prapastiile si vaile adanci si printre hurducaieli, ma gandesc ca la capatul acestei calatorii voi fi in Pokhara, intr-o camera frumoasa de hotel si ca a doua zi dimineata ma pot lafai in pat atat cat voi dori, ca nu mai trebuie sa urc si sa cobor pereti muntosi, ca ma pot relaxa si pot face ce-mi pofteste inima.
Am calatorit asa, cu un batic la nas din cauza aerului prafos si irespirabil, patru ore incheiate. Din loc in loc, autobuzul se oprea si primea inauntru alti localnici din asezarile de pe drum. Ma uitam ingrijorata la multimea ce se pregatea sa dea buzna inauntru si ma intrebam unde o sa mai intre acei oameni, cu bagaje si copii in spatiul suprasaturat al autobuzului nostru. Dar intrau. Isi dadeau copiii pe sus, din maini in maini, spre capatul masinii, se inghesuiau intre ei si cumva isi faceau loc, tacuti si preocupati, cu priviri blajine si sterse. M-a impresionat altruismul firesc al acestor oameni truditi ai locurilor si m-am simtit rusinata de gandurile mele ingrijorate de comoditatea propriei persoane.
In localitatea Beni ar fi trebuit sa schimbam autobuzul, dar pentru ca in statie un barbat maruntel ne-a oferit un taxi, am profitat de ocazie si am negociat cu el pretul. “Taxiul” era o rabla de masina, mai in varsta decat mine cu cativa ani, dar ce lux nesperat! In afara de mine si Kul in masina s-a mai urcat o pasagera, o femeie intre doua varste, incarcata de papornite. La inceput a trancanit plina de verva cu soferul dupa care a adormit cu capul sprijinit de o bordura a masinii. Pe masura ce ne apropiam de Pokhara, drumul se largea si devenea mai putin accidentat, ba in unele locuri a aparut o incercare de astfalt. Mi-era foame si in afara de o ciocolata si doua portocale mici cat niste bilute, cumparate de la o fetita in statia de autobuz din Tatopani, nu aveam nimic de mancare. Mi-am impartit averea cu Kul si am savurat pe indelete partea mea, stiind ca o sa treaca ore lungi pana cand voi avea parte de o masa adevarata.
Drumul nu a fost lipsit de mici peripetii. La un moment dat, soferul opreste masina, scoate capul pe geam si lanseaza constatator o sudalma. Facusem pană la una dintre roti, nimic surprinzator pe astfel de drumuri. Linistit dar eficient, omul a scos din portbagaj roata de rezerva si a rezolvat problema, dupa care ne-am pus din nou in miscare. Peste cateva minute insa masina a fost inconjurata de o gloata de copii intre 10 si 14 ani, ce strigau in limba lor neinteleasa pentru mine. Erau voci furioase, agresive si m-am speriat sa-l vad pe unul dintre ei venind catre masina pe partea pe care ma gaseam, cu un bolovan mare in mana. Am crezut ca vrea sa arunce cu bolovanul in mine si m-am grabit sa inchid geamul, insa intentia lui era sa blocheze cu el una din rotile masinii. Cateva minute am fost in imposibilitate de a ne continua drumul. Soferul striga enervat sa fie lasat sa treaca, copiii se imbulzeau in jurul masinii din ce in ce mai galagiosi si obraznici. Kul mi-a explicat ca cer bani ca sa fim lasati in pace, si asta din cauza ca ma zarisera pe mine in masina, fara indoiala o turista instarita. N-a fost usor sa scapam de micii huligani. Intr-un sfarsit au fost fortati sa se dea la o parte caci soferul, iritat, a apasat pe acceleratie, hotarat sa treaca peste ei. Si am pornit-o din nou, şontâc, şontâc pe drumul plin de hartoape si praf, spre promisiunea de civilizatie ce ne astepta la capatul lui…
Cand am intrat in holul hotelului “Tulsi” din Pokhara mi s-a parut ca pasesc in alta lume. Receptionera, o fata foarte draguta si amabila mi-a oferit o cafea fierbinte cu lapte si un angajat al hotelului m-a condus pana la usa camerei mele. “Sunt in paradis!”, a fost primul gand in momentul in care am intrat in incaperea spatioasa, luminata pe doua laturi de geamuri ce se deschideau larg spre lacul Phewa…
Primul lucru pe care l-am facut, dupa o baie buna cu apa fierbinte, a fost sa intreb la receptie unde as putea sa fac un masaj. “Ooo, pai oferim noi masaj”, imi raspunde mandru Sagar, tanarul nepalez de la receptie. Si imi intinde o foaie laminata pe care sunt listate serviciile puse la dispozitie de hotel. Imi aleg unul cu nume pompos ce promitea uleiuri tibetane miraculoase. “Sigur, sigur”, zice Sagar, “o sa trimitem maseuza la tine in camera”. “In camera??”. Ridic un pic din sprancene, dupa denumirile rasunatoare din meniu ma asteptam sa existe in hotel un salon de spa. Jumatate de ora mai tarziu imi bate cineva in usa. E Amisha, maseuza mea, o femeie corpolenta in jur de 55 de ani, imbracata intr-un sari rosu. In mana are o sticluta in care, pare-se, se gasesc acele uleiuri fermecate. Amisha nu stie boaba engleza. Ma masoara din cap pana in picioare, asa cum o asteptasem imbracata in lenjerie intima. “We…women”, zice ea (m-am convins curand ca erau singurele doua cuvinte pe care le stia in aceasta limba) si imi indica prin semne, categorica, sa ma dezbrac de tot. M-am executat incurcata, nestiind eu prea bine cum e cu masajele. Primele doua, trei minute au fost mai stanjenitoare, dupa care nu mi-a mai pasat de nimic. Avea femeia asta niste maini minunate cu care, timp de o ora, mi-a scos toate durerile din muschii atat de chinuiti! M-am simtit inviorata, ca noua si acum, o data dezlantuita, nu ma mai pot opri. O intreb prin semne unde as putea sa imi aranjez parul. Aici nu ne-am inteles deloc, am avut nevoie sa coboram la receptie sa ne lamurim cu ajutorul lui Sagar. Aflu ca nepoata Amishei are un mic salon de cosmetica in zona turistica din Pokhara. Luam amandoua un taxi din multele care vajaiau pe strada principala si ajungem acolo in 5 minute. Salonul e o incapere micuta acoperita privirii strazii doar de o perdea subtire. Surprinzator, e foarte curat si dotat cu toate cele necesare. Nepoata Amishei este o femeie tanara si frumoasa, cu par lung si negru ca abanosul. Poarta un sari de culoarea ananasului si inele de argint pe degetele de la picioare. Imi spune ca o cheama Rajkumari si ca a invatat cosmetica in Kathmandu, unde a fost la un curs de cateva luni. Salonul ii apartine si in perioada turistica are mereu cliente. Mai greu e in perioada neturistica cand clientela e foarte subtire. Rajkumari imi aplica in par un tratament cu uleiuri. Inmoaie fiecare suvita in lichidul vascos si o preseaza intre degete cu incetineala. Nu se grabeste chiar deloc, ii place ca ma are acolo si e mandra de mestesugul ei. Simt ca imi cad pleoape grele peste ochi, ca m-as intinde pe jos si as dormi, dar nu pot sa ii spun acestei femei de treaba ca as prefera sa se grabeasca. Cand in sfarsit, la capatul a mai mult de doua ore ies din mainile ei, sunt fericita. Dar femeile, tot femei! O data parul facut, vreau sa imi rezolv manichiura si pedichiura (pe care le voi face singura la hotel) si sa-mi vopsesc unghiile. Acasa folosesc o oja intunecata la culoare (mai precis neagra) si Rajkumari, desi e mandra proprietara a vreo 30 de oje colorate pe care le pastreaza intr-o cutie mare, exact neagra nu are. Asa incat noua mea prietena ma ia cu ea si ma duce pe niste stradute laterale, dincolo de zona turistica, sa cotrobaim din magazin in magazin, pe la prietenele ei, pana gasesc ceea ce caut…
[..]
In dimineata zilei urmatoare, pe la ora 8:00 ma trezeste telefonul. Era Kul care ma anunta ca in aceasta zi va ajunge in Pokhara si restul grupului, cu o zi mai devreme decat prevazut. Se pare ca si ceilalti obosisera de a mai cutreiera prin munti. Mai tarziu voi afla ca pe Isabella o lasasera genunchii la coborare si ca a trebuit sa ia un “taxi”: un calut (aici parerile sunt impartite: unii zic ca ar fi fost un magarus vrednic) care a purtat-o in spinare pentru imensa suma de $180…
[..]
Mi-a placut mult sederea in Pokhara. M-au incantat lejeritatea zilelor fara un program anume, magazinele pe care le-am cutreierat in cautare de cadouri pentru cei de acasa, goana dupa pashmine, restaurantele bune, multimea pestrita de turisti, dar cel mai mult sucul de fructe de la un mic shop de peste drum de hotel. Ti-l serveau in gamele mari de metal, spumos si proaspat preparat din fructele, de toate felurile, pe care ti le alegeai. In prima seara in Pokhara am cumparat de aici un grepfruit cat capul meu de mare, care se balanganea alaturi de alte fructe intr-o plasa atarnata de zid. In viata mea nu am vazut un grepfruit asa imens si m-am grabit sa-l cumpar. “Ca sa il mananci?”, m-a intrebat mirat baiatul care le vindea.”Nu, ca sa joc fotbal cu el”, am raspuns amuzata. Intoarsa cu prada la hotel, am reusit cu mare greutate sa il cioplesc si cu si mai mare greutate sa il mananc, caci miezul fiecarei felii era intemnitat intr-o piele groasa si dura. Mai tarziu am inteles ca nimeni nu cumpara fucte de acolo, ci doar sucul lor minunat, nectar al zeilor. Dupa atatea zile prin munti, unde fructele, aproape inexistente, erau mici si pipernicite cand le gaseai de cumparat, shopul baiatului cu fructe a fost datator de viata.
Am nimerit aici in perioada sarbatorii anuale Deepavali (sau Tihar), festivalul luminii. Numele vine din sanscrita si intr-o traducere aproximativa inseamna “insiruire de lampi”. Mii de lampi micute de lut, umplute cu ulei, sunt aprinse pe strazi, in fiecare casa, in fiecare fereastra, timp de 5 zile incheiate. E un fel traditional de a celebra triumful binelui asupra raului si de a o invoca pe Laksmi, zeita prosperitatii. Copiii umbla pe strazi intr-un soi de colind si primesc de la oameni dulciuri si banuti, casele sunt curatate si primenite, surorile fac pujas (ritual de venerare) pentru fratii lor si toata lumea face pujas pentru vacile locale. Lampitele ard si ziua si noaptea iar focuri de artificii sunt trase in aer pentru a alunga spiritele rele. In timpul acestor zile oamenii imbraca haine noi si isi impart bucatele cu familiile si prietenii.
Alaap, un ospatar mai in varsta al restaurantului hotelului, mi-a povestit urmatoarele intr-o dimineata, cand ma aflam singura la micul dejun:
Festivalul Deepavali tine 5 zile. Prima zi e Ziua Ciorii (Kag, in limba nepaleza). In aceasta zi, dis de dimineata, familiile nepaleze pregatesc mancare buna si din belsug. Fiecare membru al familiei duce prima portie de mancare afara, pe o farfurie. Ciorile se coboara din zborul lor si vin la bucatele ce li se daruiesc. Cioara e considerata in aceasta tara a fi mesagerul lui Yama, Zeul Mortii. In Nepal exista o superstitie: “croncanitul ciorilor prevesteste tristete”. Dar daca ele sunt fericite si nu croncane nu va exista nici amaraciune in jur.
A doua zi e Ziua Cainelui (Kukur). In ziua aceasta cainele e regele. Fiece caine, oricat de amarat si fara stapan, este impodobit cu ghirlande de flori in jurul gatului (mala) si i se deseneaza un punct rosu pe frunte (tika). I se da mancare buna si este venerat si respectat. In religia hindusa se crede ca lumea de dincolo este strajuita de caini, exact asa cum casele noastre, in lumea aceasta, sunt aparate de acestia.
Ziua a treia este Ziua Vacii (Gai). In religia hindusa vaca e considerata a fi Mama Universului. La nastere, si apoi inca o vreme, pruncul este hranit cu lapte de mama. Pe perioada intregii noarte vieti insa, Vaca, animal sacru, ne hraneste cu laptele ei: in copilarie, in perioada adulta si apoi la batranete. In aceasta zi vaca este venerata, impodobita cu mala la gat si cu tika pe frunte. Tot in aceasta zi se aduc ofrande zeitei Laksmi. Intreaga natiune e iluminata de mii de lumanari micute ce palpaie pretutindeni.
Ziua a patra e ziua cantecelor Deusi. Toata lumea le canta pe strazi si pretutindeni, inclusiv la radio, auzi cantece in care toate versurile, fara exceptie, se termina in cuvintele “Deusi” sau “Deosuray”.
Ultima zi a festivalului, a cincea, se numeste Bhai Tika. E ziua in care surorile pun tikas pe fruntile fratilor lor si fac pujas pentru acestia. Le atarna malas de gat si le ureaza prosperitate si viata lunga.
[..]
In Pokhara am petrecut patru zile dupa care am zburat cu un avion mic, de numai 30 de locuri, la Kathmandu. Dumnezeule, cat praf si mizerie in orasul acesta! Gunoaiele sunt aruncate pe marginea drumului, cladirile sunt in paragina si stau sa cada, cablurile de electricitate sunt incolacite cu zecile si de-a valma pe stalpi, de nici nu stiu cum functioneaza, ornamente tipatoare de plastic si tot felul de nimicuri de doi bani se vand in fiecare pravalioara. O vaca dormea – sau poate murise – in mijlocul arterei principale a orasului si a masinilor si motocicletelor ce vajaiau pe langa ea. Tarabe cu halci de carne si peste imputit, pline de muste si praf ofera un display ce iti face greata. Zgomot, agitatie si ingrozitor de mult praf, acesta e Kathmandu. Mizeria este aici la ea acasa. Mi-e dor de lumea imaculata a muntilor si a oamenilor ei omenosi si ospitalieri. Acolo, undeva, la o incrucisare de drumuri, am vazut urmatoarea inscriptie: NEPAL = Never Ending Peace And Love. De aici inainte aceste cuvinte imi vor ramane tatuate pe un colt de suflet.
[..]
Am revenit asadar in lumea noastra civilizata si indestulata, cu puls accelerat si ritm grabit. O parte din mine a ramas insa in tara muntilor vecini cu cerul, alergand cu copiii pe ulitele satelor sau strabatand in galop nebun campii sfichiuite de vant. Alaturi si in mijlocul oamenilor care si-au deschis larg casele si inimile pentru a ne primi cu toata caldura inauntru.
Tuturor acestor prieteni de departe le voi spune asa: “Desi lumile noastre atat de diferite sunt aruncate peste mari si tari, in colturi opuse de Pamant, va simt aproape. Sunteti si veti ramane mereu in inima mea.”
Lor, si prietenilor mei din grup, le multumesc cu dragoste.