A doua zi dupã ce francezii au respins, prin referendum Constitutia europeanã, postul public de radio l-a invitat pe primul-ministru Tãriceanu la o „discutie despre impactul votului din Franta asupra procesului de integrare al României”.
Vizibil deranjat de întrebarea abruptã a realizatorului emisiunii, d-l Tãriceanu a rãspuns: „Eu sunt neplãcut surprins de tam-tam-ul care se face în jurul acestui subiect. Sigur cã referendumul din Franta poate sã fie un subiect de presã, dar dacã el este prezentat într-o manierã care sã creeze îngrijorãri românilor, cred cã atunci ar trebui ceva mai multã responsabilitate. Rãspunsul la întrebarea pe care mi-ati pus-o e foarte clar: referendumul din Franta nu are nici o consecintã asupra procesului de integrare a României”.
Nu mai stiu dacã domnii de la radio l-au mai intervievat pe premier si dupã ce olandezii, aproape douã treimi dintre cei care au mers la vot, au respins si ei Constitutia europeanã. La fel nu stiu dacã cineva l-a mai întrebat ceva pe d-l Tãriceanu dupã esecul din urmã cu douã zile a summit-ului UE de la Bruxelles. În tot cazul, la Bucuresti oamenii politici par foarte optimisti. Iar întrebarea este cât de justificat sã fie optimismul lor. În ce mã priveste, eu cred cã de aceastã datã situatia chiar ar trebui privitã cu toatã seriozitatea.
Oamenii politici, dar din pãcate nu doar ei, s-au obisnuit sã judece lucrurile exclusiv dupã criteriile cu care o fac oficialii de la Bruxelles. Desigur cã, principial vorbind, asa si trebuie procedat. Criteriile respective sunt nu doar obligatorii pentru intrarea în UE, dar si destul de adecvate în evaluarea unei societãti „democratice”. Si totusi, cred cã cel putin „paznicii autohtoni ai democratiei” noastre ar face bine dacã ar privi mai atent decât oricine la ceea ce se întâmplã.
O democratie mai mult formalã
De mai multi ani la rând, este un cliseu în Rapoartele Comisiei Europene cã „România îndeplineste criteriile politice de la Copenhaga”. Sã stea, oare, lucrurile chiar asa?
Mai cu seamã în ultimii ani nu a existat „proces electoral” fãrã sã se fi acuzat fraude majore. Douã exemple sunt ultimele alegeri generale din noiembrie-decembrie 2004, respectiv referendumul de revizuire a Constitutiei, din toamna anului 2003. În primul caz, 15 dintre cele mai importante organizatii neguvernamentale au reclamat încãlcãri serioase ale procesului electoral, solicitând suspendarea acestuia pânã la clarificarea împrejurãrilor în care ele s-au produs (cerinta a fost complet ignoratã, de parcã nu se întâmplase nimic). „Incorectitudinea alegerilor” – se arãta, între altele, în Comunicatul din data de 2 decembrie 2004 al celor 15 ONG-uri[1] – „nu se referã numai la ziua alegerilor, ci priveste o legislatie electoralã fundamental eronatã, a aplicare a ei cu rea credintã si refuzul institutiilor abilitate ale statului de la misiunea lor de a asigura corectitudinea procesului electoral”. În privinta referendumului din octombrie 2003, voi reproduce numai un pasaj dintr-o analizã publicatã de presedinta Fundatiei pentru o Societate Deschisã: „Referendumul a demonstrat în egalã mãsurã dispretul autoritãtilor române fatã de lege ca si fragilitatea pânã la inexistentã a statului de drept. Nu numai cã au existat un numãr inexplicabil de grave neregularitãti, dar a existat o încãlcare a legii de mari proportii, mai mari decât cu ocazia oricãror alegeri/referendum organizate dupã decembrie 1989”.[2] În România existã o perceptie destul de largã cã nu sunt doar o butadã cuvintele cu care liderii comunisti obisnuiau sã vorbeascã despre democratie si alegeri: „Nu conteazã cine si cum voteazã, conteazã cine numãrã voturile”. Existã chiar impresia cã partidele provenite din FSN (esalonul secund al fostului Partid Comunist) sunt întelese între ele în privinta alternantei la putere. Aceastã impresie este întãritã de faptul cã douã dintre cele trei partide istorice au fost deja desfiintate, dupã mai multi ani în care au fost constant subminate si marginalizate de sistemul controlat de partidele provenind din PCR.
Dar procesul democratic din România este viciat în mod semnificativ si de lipsa de independentã a institutelor de sondare a opiniei publice, precum si de faptul cã presa este departe de a fi liberã. Corectitudinea sondajelor de opinie a fost pusã în permanentã sub un mare semn de întrebare, existând suspiciuni serioase – si chiar mai mult decât atât – cã destule dintre ele au fost „otrãvite”, manipulând optiunile electorale ale populatiei. În prima perioadã de dupã decembrie 1989, politicienii care au preluat puterea (linia a doua a Partidului Comunist, sustinutã de Securitate) au folosit masiv si foarte eficient Televiziunea publicã si institutul specializat al statului – IRSOP. Atunci când IRSOP s-a compromis iremediabil, locul sãu a fost luat de institute „private”. Activitatea si studiile celor mai importante dintre acestea – IMAS, CURS si Metro Media Transilvania – au ridicat în mod constant si ele mari probleme de credibilitate.[3] A existat practic în permanentã suspiciunea cã la conducerea acestor institutii se aflau oameni al cãror statut nu le asigura independenta si obiectivitatea care le erau necesare. Ceea ce de multe ori se bãnuia doar, în ultimii doi sau trei ani a devenit o certitudine.
Dupã „mandate” de mai multi ani la conducerea IMAS, respectiv a MMT, Alin Teodorescu si Vasile Dâncu au fost recompensati de cãtre PSD cu posturi de ministri si parlamentari. Indiscutabil cã tot o recompensã pentru serviciile fãcute oamenilor politici a fost si scutirea IMAS (al actualului deputat PSD Alin Teodorescu) de plata unor mari datorii la bugetul de stat, în valoare de 24 de miliarde de lei – aproape 1 milion de dolari.[4] Existã de asemenea destule indicii cã sefii institutiilor sociologice în discutie au fost fãcuti dependenti de oamenii politici si interesele lor inclusiv din cauza trecutului lor – mai ales din cauza colaborãrii, ascunse, cu politia politicã comunistã. În urmã cu mai bine de doi ani, s-a aflat cã doi dintre cei mai cunoscuti sociologi, foarte implicati în realizarea de sondaje de opinie publicã, au fost informatori ai Securitãtii: Dorel Abraham si Dumitru Sandu (primul, fost director general al CURS iar al doilea a lucrat la CURS si a colaborat cu MMT).[5] Suspiciuni privind colaborarea cu regimul Ceausescu existã însã si în cazul fostului director general al IMAS, Alin Teodorescu.
Banii tot mai multi si tot mai negri care ajung în politicã sunt si ei o explicatie a situatiei de azi din România. Un numãr mare de studii ale organizatiilor neguvernamentale interne – Institutul pentru Politici Publice sau Asociatia Pro Democratia, de exemplu – a evidentiat folosirea ilegalã a resurselor publice în finantarea activitãtii partidelor si campaniilor electorale. La fel, e deja o practicã generalizatã ca partidele si politicienii sã fie finantati de oameni de afaceri având probleme mari cu legalitatea. „Succesul” economic al acestora se datoreazã cel putin în mare mãsurã faptului cã au fost „împroprietãriti” generos prin procesul de privatizare si fac afaceri privilegiate cu sectorul de stat. Numai în ultimele câteva luni s-a descoperit cã trei dintre partidele aflate în prezent la guvernare, dar si principalul partid din opozitie, au fost finantate, la alegerile din toamna trecutã, de firme având mari datorii la bugetul de stat.[6] De altfel, despre aceastã stare de lucruri nu ezitã sã vorbeascã chiar oamenii politici si unii înalti responsabili guvernamentali. Un asemenea exemplu este cel al fostului ministru al Justitiei si presedinte al Partidului National Liberal, Valeriu Stoica, care a declarat cã „în jur de 80% din fondurile partidelor sunt obtinute ilegal”.[7]
Lipsa libertãtii presei afecteazã si ea tot mai mult evolutiile democratice. Posturile publice de radio si televiziune sunt politizate în cel mai înalt grad. Practic toate schimbãrile de Guvern au adus, în mod automat, schimbarea conducerilor acestor institutii – înainte ca ele sã-si încheie mandatul pentru care, prin lege, fuseserã alese de Parlament. Principalele „trusturi” de presã au avut si au mari datorii la buget. Dependenta economicã fatã de Guvern se transformã în mod automat într-o dependentã politicã. În plus, mai ales în absenta unor reglementãri legale corespunzãtoare, oamenii politici, Guvernul si destui dintre responsabilii administratiei publice locale plãtesc sume foarte mari din banii publici, ca „publicitate”, pentru a „capta bunãvointa” institutiilor de presã. Recent s-a aflat cã numai în perioada 2001-2004, de exemplu, Guvernul PSD a mituit cu aproape 60 de milioane de euro cele mai importante institutii de presã.
Printre ele s-au aflat si cele mai importante cotidiane, astãzi dovedindu-se cã unele dintre ele n-au fãcut altceva decât sã simuleze atitudinea criticã la adresa Guvernului si a coruptiei pe care acesta a patronat-o.[8] Practic toate cele 4 posturi mai importante de televiziune privatã[9] (dar si destule dintre publicatiile importante) se aflã în cel putin una dintre urmãtoarele situatii: apartin unor fosti agenti ai Securitãtii, au datorii foarte mari la bugetul public ori existã indicii cã sunt finantate de „oameni de afaceri” cercetati penal pentru ilegalitãti grave (sau de asociatii lor).[10] Distorsiunile pe care aceste stãri de lucruri le produc în informarea publicului, ca si manipularea în scopuri politice a acestuia, sunt deosebit de grave.
Ca sã mã rezum doar la atât în privinta „criteriilor politice” ale integrãrii României în Uniunea Europeanã, este evident cã de ele ar fi trebuit sã tinã si restituirea proprietãtilor confiscate abuziv de statul român. Situatia este extrem de proastã si aici. În ultimul Raport de tarã al Comisiei Europene, pe anul 2004, este consemnat faptul dupã decembrie 1989 au fost solutionate numai 15.000 din cele 210.000 de cereri de retrocedare a imobilelor confiscate abuziv (ceea ce reprezintã doar 7% din total). Din pãcate, însã, Comisia Europeanã a ales ca dupã acest enunt de o gravitate aparte sã punã pur si simplu punct. Si sã expedieze în acest mod o problemã, aceea a dreptului de proprietate, fãrã de care pânã si civilizatia occidentalã ar fi fost de neconceput. Actualul Guvern, condus de un prim-ministru liberal, a fãcut mare caz de amendarea legislatiei specifice si de „rezolvarea, în sfârsit, într-un mod foarte echitabil, a problemei restituirii proprietãtilor”. Însã legea, trecutã recent prin Parlament, la initiativa Guvernului, s-a dovedit a fi o nouã amãgire, în special prin aceea cã proprietarilor de drept le-a fost refuzatã încã o datã restituirea în naturã a bunurilor confiscate abuziv. Prin noua lege – „liberalã”! – este validat raptul atât de dinainte de 1989, cât si cel de dupã, atunci când casele acestor oameni au fost „vândute” abuziv si pe nimic profitorilor „tranzitiei”: ofiteri de Securitate, magistrati, demnitari si oamenii politici – cei din urmã din practic toate partidele politice. Semnificativ este cã inclusiv actualul presedinte al tãrii si primul ministru s-au folosit de pozitiile lor publice si „au cumpãrat” case nationalizate.
——————————————————————————–
[1] Societatea civilã cere suspendarea procesului electoral pânã la rezolvarea tuturor contestatiilor, la http://www.apd.ro/files/2dec2004.pdf
[2] Renate Weber, Revizuirea Constitutiei: un proces cu consecinte negative, Revista românã de drepturile omului nr. 27/2003
[3] Trei exemple: Metro Media anuntã productii mari… la procente, cotidianul Curentul, 14 octombrie 2003; IMAS-ul “Cancelarului” Teodorescu, de râsul curcilor, cotidianul Ziua, 1 martie 2004; Gabriel Andreescu, Cazul IMAS: existã sau nu sondaje de opinie otrãvite?, cotidianul Ziua, 6 martie 2004
[4] 19 parlamentari PSD datoreazã statului 238 de miliarde de lei, cotidianul Realitatea româneascã, 13 iunie 2005
[5] Radu Ioanid, Anatomia delatiunii, Observator Cultural, nr. 139, 22-28 octombrie 2002
[6] Cotidianul Curentul: Donatii ilegale si in curtea sãgetii liberale, 7 aprilie 2005; Donatii cu parfum de datorii bugetare la UDMR si Forumul German, 8 aprilie 2005; Monitorizat de SRI si politie,Omar Hayssam a lãsat în urmã datorii uriase la bugetul de stat, 16 aprilie 2005;
Institutul pentru Politici Publice (www.ipp.ro), 50% din valoarea donatiilor încasate de PUR în anul 2004 – suspecte de a fi ilegale, 15 martie 2005
[7] Valeriu Stoica: 80% din fondurile partidelor sunt obtinute ilegal, cotidianul Ziua, 28 octombrie 2000
[8] Imaginea ministrilor lui Nãstase ne-a costat un Mercedes pe zi, ziarul Cotidianul, 10 martie 2005; Asa a cumpãrat Mitrea ziarele, cotidianul Evenimentul zilei, 24 iunie 2005
[9] Antena 1, Realitatea TV, Pro TV si B1 TV
[10] Patru dintre numele asociate frecvent cu ultima categorie sunt Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, Liviu Luca si Sorin Marin (primul este artizanul FNI, „fondul de investitii” care a prejudiciat câteva sute de mii de persoane cu circa 3 miliarde de dolari iar Dinu Patriciu si Sorin Marin sunt cercetati în dosarul Petromidia/Rompetrol, în care prejudiciul este evaluat la câteva sute de milioane de dolari.
Coruptia si justitia: o pace vesnicã
Sunt mai bine de zece ani de când problematica coruptiei se aflã în „topul” grijilor românilor. Si cam de tot atât timp marea majoritate a populatiei este nemultumitã de mãsurile luate de Guvern pentru combaterea coruptiei. Unul din ultimele „barometre de opinie publicã”[1], care s-a interesat de acest aspect, evalua proportia persoanelor având aceastã nemultumire la 77%. Cifra este cu atât mai semnificativã cu cât ea este, aproape constant, cea mai mare nemultumire a românilor.
Mai mare chiar si decât cea fatã de „nivelul de trai” – iar aceasta într-o tarã având si la acest capitol probleme dintre cele mai serioase (la sfârsitul anului 2003, un studiu al Bãncii Mondiale[2] arãta cã în România 29% din populatie trãieste sub nivelul de sãrãcie – circa 6,5 milioane de persoane).
O perceptie practic identicã asupra acestei stãri de lucruri au, însã, si diferite institutii internationale. Voi da doar douã sau trei exemple. Aprecierile Comisiei Europene, sunt, de mai multi ani, aceleasi: coruptia este foarte rãspânditã si submineazã legitimitatea si eficienta institutiilor statului. În termenii cifrelor, analizele Transparency International spun si ele cam acelasi lucru. Media multianualã a Indicelui de Perceptie a Coruptiei din România se situeazã sub 3 puncte din 10 posibile. În anul 2003, de exemplu, România s-a situat pe locul 83 din 133 de state, cu un punctaj de 2,8 – în compania unor tãri precum Malawi, Mozambic, Madagascar, Nicaragua, Yemen sau Albania.
Amintesc cã, în aceleasi evaluãri multianuale, media tãrilor membre ale Uniunii Europene – cãrora România ar urma sã li se alãture începând cu 1 ianuarie 2007 – a fost de aproape 8 puncte. În ultimii ani, Guvernele si politicienii de la Bucuresti au avut parte de critici deschise inclusiv din partea unor oficiali strãini, care uneori s-au vãzut nevoiti sã treacã chiar si peste regulile de limbaj proprii statutului lor. „Stiu ce se întâmplã în România, si este o rusine pentru aceastã tarã”, declara la Bucuresti ambasadorul american, Michael Guest, în urmã cu doi ani[3]. „Coruptia vlãguieste România”, a fost una din repetatele aprecieri ale ambasadorului Marii Britanii la Bucuresti, Quinton Quayle[4] , pentru ca în urmã cu un an, raportorul de atunci pentru România în Parlamentul European, Emma Nicholson, sã afirme, la Bucuresti, cã „România a fost distrusã din interior de coruptie”.[5]
Devalizarea bãncilor, privatizãrile frauduloase, atribuirea netransparentã si incorectã a miliarde de euro credite PHARE, afacerile privilegiate implicând banul public ori evaziunea fiscalã au fost si continuã sã fie formele principale ale coruptiei „la nivel înalt” din România. Desi au existat sute de cazuri în care presa sau organizatiile neguvernamentale au sesizat încãlcãri grave ale legii, în nici unul dintre ele vreun oficial de rang înalt nu a fost tras la rãpundere. Iar faptul acesta conduce inevitabil la una din explicatiile cele mai importante ale gravitãtii fenomenului coruptiei din România – lipsa de independentã a justitiei si coruptia din interiorul sãu.
În lunile din urmã, la nivelul Parlamentului, a Guvernului, dar si în ziare si la televizor, a avut loc o controversã foarte aprinsã cu privire la noua formã a declaratiilor de avere. Când, într-un sfârsit, totul a fost stabilit, legea votatã iar noile declaratii publicate, s-a constatat cã primul ministru Tãriceanu devenise mai bogat, în numai patru luni, cu peste 400.000 de euro.[6] Cu toate acestea, absolut nimeni – nici autoritãtile competente, nici presa sau „societatea civilã” – nu au fost câtusi de putin interesate sã clarifice cum de a fost posibil ca în numai patru luni primul-ministru sã agoniseascã o avere pentru care celor mai multi dintre români le-ar trebui în jur de o sutã de ani (iar asta presupunând cã economisesc în întregime veniturile lunare pe care le au azi).
Mai cu seamã în ultimii ani, mai ales analistii economici si ziaristii, au încercat sã evalueze prejudiciile cauzate, într-o formã sau alta, de fenomenul coruptiei, de administrarea lipsitã de integritate si responsabilitate a treburilor publice. Au fost avute în vedere, între mai multe altele, „devalizarea bãncilor”, „contrabanda cu petrol, cu tigãri si alcool”, „parazitarea marilor întreprinderi de stat”, „marile escrocherii financiare”, „aportul economiei subterane” etc. La un interval de opt luni între ele, evaluãrile fãcute de douã dintre cele mai importante cotidiane centrale[7] au ajuns la cifre destul de diferite (25 de miliarde de euro una, respectiv 92 de miliarde de dolari cealaltã) dar la o concluzie cu care practic toatã lumea este de acord: în România, coruptia a fãcut si continuã sã facã ravagii. Diferentele în cifre absolute, la care mã refer, se explicã inclusiv prin aceea cã autoritãtile s-au dovedit si se dovedesc complet refractare atunci când este vorba despre asemenea informatii. Iar lucrul acesta este încurajat de lacunele grave – deloc întâmplãtoare – ale Legii privind accesul la informatiile publice (nr. 544/2001). Potrivit acestei Legi, publicul nu are acces la nici un fel de informatii privind activitatea bãncilor de stat, societãtilor si companiilor nationale. Aceastã deficientã atât de serioasã a Legii, dar si destule altele, a fost posibilã si din cauza superficialitãtii si lipsei de profesionalism ale reprezentantilor organizatiilor neguvernamentale cu care Guvernul s-a „consultat” în adoptarea Legii.
Dupã cele trei alternate la guvernare de pânã acum, diminuarea coruptiei a rãmas în continuare un simplu deziderat. Practic toate analizele spun cã populatia are o încredere tot mai scãzutã în vointa si capacitatea Guvernului si oamenilor politici de a îndrepta lucrurile. În ultimii ani, existã chiar perceptia, destul de rãspânditã, cã partidele politice si liderii lor sunt de coniventã inclusiv (sau mai ales) în privinta atitudinii fatã actele de coruptie „la nivel înalt”. Aceastã perceptie existã chiar si în legãturã cu actuala administratie (trei din cele patru partide apartinând majoritãtii parlamentare s-au aflat la guvernare si în perioada 1997-2000). Cu toate cã declaratiile actualului presedinte, Traian Bãsescu, reprezintã tot atâtea angajamente de luptã contra coruptiei, misiunea sefului statului nu pare sã fie deloc usoarã de vreme ce el însusi are calitatea de inculpat într-un dosar foarte voluminos – „Flota” – aflat pe rolul instantei supreme. Decizia de ultimã orã, complet neasteptatã, prin care Înalta Curte a restituit dosarul Parchetului (pentru „refacerea anchetei”) nu are cum sã nu ridice si ea semne de întrebare. Dar acuzatii grave de implicare în acte de coruptie au fost aduse în repetate rânduri si actualului prim-ministru, d-l Tãriceanu, precum si unui numãr important de alti responsabili ai actualei guvernãri.[8] Iar toate acestea fãrã ca mãcar într-un singur caz sã se fi luat mãsurile care se impuneau.
Securitatea – peste tot si peste toate
Una dintre explicatiile cele mai veridice ale situatiei de astãzi constã în faptul cã Securitatea, politia politicã a sistemului comunist, a reusit sã detinã, si dupã 1989, o pozitie foarte puternicã în România. Desi a constituit secretul cel mai bine pãzit în anii de dupã 1989, au existat cazuri în care identitatea multora dintre agentii si colaboratorii Securitãtii a fost deconspiratã. Dacã cineva ar încerca sã punã cap la cap toate aceste cazuri, ar obtine, ca într-un joc de puzzle, o hartã înfãtisându-i pe oamenii Securitãtii în pozitii dintre cele mai importante în politicã, în institutii, în serviciile de informatii, în diplomatie, în sistemul financiar-bancar, în presã, în facultãtile de stiinte politice de stat etc etc (recent s-a întâmplat sã aflu cã în facultãtile de stiinte politice unii profesori racoleazã sistematic studenti pentru a colabora cu serviciile secrete). Pânã si în organizatiile masonice agentii Securitãtii sunt prezenti masiv si au o influentã aparte[9].
Nu a existat un singur mare scandal de coruptie în România în care sã nu fi fost implicati agenti ai Securitãtii. Marile crahuri bancare, parazitarea pânã la faliment a unor mari întreprinderi de stat, privatizãrile cele mai frauduloase, în toate, dar absolut în toate, oamenii Securitãtii au fost nelipsiti. Asa zisele „fonduri de investitii” (în realitate escrocherii financiare de ordinul miliardelor de dolari), nu au fãcut nici ele exceptie de la regulã. Despre cel mai cunoscut dintre ele – „FNI”, circa 3 miliarde de dolari – se stie deja cã majoritatea covârsitoare a structurilor Fondului au fost coordonate de ofiteri ai Securitãtii iar administratorul Fondului a fost el însusi agent al Securitãtii; dupã prãbusirea Fondului (în luna mai 2002), în structurile sale a fost de asemenea identificat si ultimul sef al Securitãtii, generalul Iulian Vlad.[10] Date de exact acelasi sens au oferit chiar si unii oficiali, cu responsabilitãti importante în perioada functionãrii si crahului „FNI”.
Potrivit unuia dintre ei, fost consilier al presedintelui Emil Constantinescu, directorul si adjunctul Serviciului Român de Informatii (institutie succesoare a Securitãtii) au aprobat ca ofiterii SRI sã se implice în afacerea „FNI”.[11]
Multã lume a vãzut – ori s-a prefãcut cã vede – în deconspirarea Securitãtii o cerintã exclusiv de ordin moral ori menitã sã facã mai ales un act de „justitie istoricã”. În realitatea, însã, deconspirarea si desfiintarea acestei institutii ar fi avut consecinte practice de maximã importantã pentru societatea româneascã. Referindu-ne chiar si numai la coruptie, gravitatea acestui fenomen si consecintele lui ar fi fost infinit mai reduse dacã agentii Securitãtii ar fi fost împiedicati sã se constituie, asa cum s-au constituit – de coniventã cu bunã parte a elitei politice – într-un veritabil sistem de crimã organizatã. Rãul pe care Securitatea l-a fãcut societãtii românesti dupã 1989 – mai cu seamã prin coruptie si prin vicierea gravã a proceselor democratice – este deja comparabil cu rãul fãcut în anii negri ai comunismului. Oamenii politici occidentali au comis o eroare inavuabilã cã au consimtit la aceastã stare de lucruri. Indiferent cã au stiut sau nu cã cei mai importanti oameni politici români, inclusiv cei aflati astãzi la guvernare, au avut legãturi si complicitãti cu aceastã institutie a terorii comuniste. În legãturã ce acestea, trebuie spus cã existã deja date care sugereazã cã „rãpirea” si „eliberarea” celor trei ziaristi români în Irak se poate sã fi fost o operatiune pusã la cale de serviciile de informatii din România, în beneficiul popularitãtii lor si a liderilor politici actuali.[12]
„Societatea civilã”
Deja a devenit evident si pentru românii de rând cât de mult ar fi ajutat ca „societatea civilã” sã-si aibã rolul pe care prin definitie ar fi trebuit sã-l aibã în evolutiile post-comuniste din România. Unul dintre esecurile cele mai pline de consecinte ale „societãtii civile” este chiar ratarea deconspirãrii si desfiintãrii Securitãtii. Indiferent câte obstacole ar fi avut de înfruntat, „societatea civilã” si acea parte a presei atasatã acestui deziderat nu aveau dreptul sã renunte la el. Alianta Civicã si Grupul pentru Dialog Social, de exemplu, aveau o datorie în plus inclusiv prin aceea cã au contribuit în bunã mãsurã la desemnarea unora dintre membrii Colegiului Arhivelor Securitãtii.[13]
Dupã 1990, am contribuit la organizarea uneia dintre cele mai populare asociatii civice din România post-comunistã – Alianta Civicã. Atunci când fenomenul coruptiei (dar nu doar el) începuse sã dea primele semne cã ar putea sã devinã o problemã pentru societatea româneascã, AC reusea sã mobilizeze la manifestatii de protest sute de mii de oameni. Încet-încet, însã, desi lucrurile mergeau tot mai prost, mobilizarea oamenilor se fãcea tot mai greu. Asa s-a ajuns, de exemplu, ca în vara anului 2003, chemãrii AC si a mai multor organizatii neguvernamentale, la un miting de protest împotriva agravãrii fãrã precedent a fenomenului coruptiei, sã mai rãspundã numai câteva sute de manifestanti.[14] Inconsecventa cu principiile proprii, politizarea tot mai accentuatã si lipsa de profesionalism au dus la scãderea severã a credibilitãtii publicului în marea parte a organizatiilor neguvernamentale.
Cei mai multi dintre intelectualii democrati au ratat si dupã decembrie 1989 rolul la care îi obliga propriul statut. Pe timpul lui Ceausescu, le-a lipsit curajul în fata Securitãtii lui Ceausescu, iar dupã, curajul de a înfrunta tentatia confortului material si a altor varii avantaje. Astãzi e cât se poate de clar cã oamenii politici au fost foarte inspirati atunci când, pe cei mai combativi si mai credibili dintre ei, i-au „împroprietãrit” fie cu o editurã de stat, fie cu cu o revistã literarã ori cu întreg patrimoniul unora dintre marile cotidiane ale regimului comunist. Pentru alti intelectuali si organizatiile lor, s-au dovedit a fi suficiente sediile din patrimoniul public sau stipendiile guveramentale de ordinul sutelor de mii de dolari.
Confuzia din spatiul public s-a accentuat în ultimii ani într-un mod pe care nimeni nu-l putea anticipa. Intelectuali cu biografii care par respectabile, unii chiar „dizidenti anticomunisti”, încaseazã astãzi onorarii grase de la ziare sau televiziuni despre care stiu bine cã apartin unor securisti ori sunt finantate de marii infractori ai „tranzitiei”. Si pentru ca nimeni sã nu mai înteleagã chiar nimic, ei împart frãteste aceleasi studiouri de televiziune si aceleasi pagini ale ziarelor – iar de la un timp parcã si aceleasi convingeri – cu propagandistii comunisti din presa de resort a vremii.
Dar acestea nu sunt toate problemele pe care România le are azi. Din cauza reformelor prost fãcute, a birocratiei si coruptiei, economia este departe de a fi una concurentialã, „de piatã”. Politica externã suferã si ea din cauza lipsei de profesionalism ori a faptului cã liderii politici obisnuiesc sã vorbeascã una în cancelariile „Axei Washington-Londra” si alta la Berlin, la Paris sau Moscova.
Încotro?
În urmã cu un an, profesorul Tom Gallagher de la Bradford University, un om foarte atasat istoriei românilor si aspiratiilor de azi ale lor, a publicat o nouã carte despre România post-comunistã. Titlul cãrtii, „Furtul unei natiuni”, este sugestiv pentru concluziile ei – care mi se par foarte actuale si astãzi, dupã ce PDSR a pãrãsit încã o datã palatele puterii. Cãutând si el solutii la situatia în care ne aflãm, Tom Gallagher face douã observatii foarte importante. Mai întâi cã „Forte interne angajate în construirea unei democratii puternice si transparente existã, dar ele sunt slabe si nu avem nici un semn cã îsi vor spori puterea si încrederea în sine în urmãtorii ani”.
Iar apoi: „Va fi o ironie a sortii dacã rezultatul esential al angajamentului UE fatã de România se va dovedi pânã la urmã acela de a consolida de fapt puterea elitei conducãtoare, care s-a regrupat dupã cãderea comunismului în 1989. Dacã se va întâmpla acest lucru, UE va consolida traditiile istorice si metodele care au fãcut România sinonimã cu proasta guvernare de-a lungul celei mai mari pãrti din istoria sa”. Cu observatia cã, aici, eu as fi vorbit mai degrabã despre „Occident”, si nu doar despre „UE”, subscriu integral concluziilor profesorului britanic. Va obiecta cineva cã ele nu reprezintã o solutie? N-are decât s-o facã, dacã va propune altceva.
——————————————————————————–
[1] Fundatia pentru o Societate Deschisã, Barometrul de opinie publicã, octombrie 2004
[2] Raportul Bãncii Mondiale (nr. 26169 – RO), România, evaluarea sãrãciei, octombrie 2003
[3] Spre deosebire de politicienii români, ambasadorul SUA vorbeste clar si precis despre coruptie, cotidianul Adevãrul, 16 aprilie 2003
[4] Quinton Quayle: Coruptia vlãguieste România, cotidianul Evenimentul zilei, 17 iunie 2004
[5] Raportorul European Emma Nicholson, în exclusivitate pentru Ziua despre “marii rechini”: România a fost distrusã din interior de coruptie, cotidianul Ziua, 29 martie 2004
[6] Tãriceanu: 400.000 euro plus la avere, în doar 4 luni, cotidianul Jurnalul naţional, 7 Mai 2005
[7] 25 de miliarde de Euro pierdute în escrocherii, cotidianul Evenimentul zilei, 29 martie 2004; Cât s-a furat în România: 92 de miliarde de dolari, ziarul Cotidianul, 16 noiembrie 2004
[8] Câteva exemple: vicepremierul Gheorghe Seculici (cumãtrul presedintelui Bãsescu), ministrul Apãrãrii Teodor Atanasiu, Dan Voiculescu, presedintele Partidului Conservator, seful Cancelariei primului-ministru, Aleodor Frâncu, ministrul delegat Cristian David, ministrul Codrut Seres si secretarul de stat Dan Victor Alesandru de la Ministerul Economiei, ministrul Sãnãtãtii Mircea Cintezã, Dorin Iacob, secretar executiv al Partidului Democrat, prefecti, responsabili politici etc.
[9] O parte dintre date, în Masoneria de partid si de stat, în cotidianul Evenimentul zilei, 17 mai 2004
[10] Sedinta Camerei Deputatilor din 13 iunie 2000 la: www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=4948&idl=1; Apropo de lantul viu, Ioana Maria Vlas a fost securistã, revista Academia Catavencu, 8-14 aprilie 2003
[11] Într-un interviu acordat în exclusivitate, Marius Oprea declarã: Costin Georgescu si Mircea Gheordunescu au permis ca ofiteri SRI sã lucreze pentru FNI, cotidianul Curentul, 8 februarie 2005
[12] Culisele eliberãrii ziaristilor si misterul schimbului de ostatici, revista Academia Catavencu, 15-21 iunie 2005
[13] Andrei Plesu si Horia-Roman Patapievici, membri ai GDS, au fost sustinuti intens de aceastã organizatie, iar AC a contribuit la impunerea presedintelui Colegiului, Gheorghe Onisoru, atât de nociv prin întreaga sa prestatie în aceastã pozitie (a se vedea si Liviu Antonesei, Personajele tranzitiei: azi Omusoru, New York Magazin, 11 mai 2005)
[14] De la 200.000 de oameni la „Marsul în alb” din 1990, la 300 de manifestanti dupã 13 ani, Marea lehamite, cotidianul Ziua, 25 iunie 2003